Vasile DAN

Şi ce se întâmplă dacă nu adormi?

Şi ce se întâmplă dacă nu adormi? Şi vine

altă zi chiar în această noapte?

E numai a ta în care toate au voie să se întâmple apoi

te-mpiedici la limbă în locul tristeţii

se gudură la picioarele tale o căţeluşă.

Şi ce se întâmplă dacă nu adormi? Arzi

încet ca un foc mocnit sfârâie

firicelele lui departe până în degete

în unghiile înfipte în carne.

Şi ce se întâmplă dacă nu adormi? O carte

insomniacă aşteaptă închisă

în manuscris.

Totuna e

Totuna e seară sau dimineaţă acelaşi e sângele

hemofilului prelins uşor din nas fără să ştie doar ceilalţi

contrariaţi înspăimântaţi de ei înşişi mai mult

i-l şterg repede ca pe o amintire urâtă

ce a venit nu se ştie de unde.

Totuna e treaz sau cu capul în nori

trecând strada pe propriile picioare fără vertijul acela

cunoscut cu care-ai păşit deja în gol acel

gol în care piciorul se-afundă liber.

Totuna e scrii ce au citit alţii venerabilii

altui deceniu, secol, mileniu cerneala

uscată stă pe limba ta

dimineaţa aceea, chiar aceea

ce întârzia de fiecare dată

pentru totdeauna.

O

A venit fireşte dimineaţa.

S-a lăsat fireşte noaptea.

Nu neapărat în această ordine.

Oul şi găina.

Degetele de la mâna stângă cu care apuci orice

de când te-ai născut

sunt tot de atunci la mâna ta dreaptă

cu care scapi din gură

cuvintele.

Cuvântul e un ou roşu de Paşti

un ou cu pene.

Colind

Îl ascult pe ion zubaşcu colindând

la un an după moartea lui.

Are încă o voce proaspătă

tonus în glas

ritm apăsat, sănătos –

trăieşte.

Îi spuneam

inima e un iepure

roşu

ce sare brusc

din tufiş.

A fi

Nu există nicio urmă a trecerii tale aici

precum ai fi trecut prin aer, ai fi călcat pe apă

ai fi fumul unei arderi de tot.

Sâmbăta e ziua în care îţi simt prezenţa

cu toate cele cinci simţuri deschise.

Te miros de la mari depărtări acolo

unde ochiul nu vede.

Te aşez în cerul meu palatin

printre cei nenăscuţi încă fără de nume.

Te văd înainte de a fi în picioare

în spatele meu.

Te aud în liniştea nopţii cu lună nouă

cum îmi întorci foaia atât de încet

abia scrisă.

Te pipăi ca un orb textul

pe o piele de cenuşă.

Stinge lumina

Stinge lumina e ziuă stinge lumina e noapte

de la stânga la dreapta hârtia se aprinde

încet cu o cerneală roşie de foc litere

noi e noapte stinge lumina închide

uşa după tine e ziuă

toate sunt adunate acum

ca într-un buzunar de la piept

vorbeşte nu-i nevoie de cuvinte

găsim noi şi acea limbă

în care se crapă de ziuă.

Orice se poate construi din cuvinte

Orice se poate construi din cuvinte un triunghi

ea el ea

seara noaptea dimineaţa

mănuşă din pielea ta însăşi, mâna proprie

cu care faci incizii direct pe inimă

Orice se poate construi din cuvinte o gaură în

aer ochi închis apă întotdeauna

sub nisip vântul

iscat din senin ce spulberă iarăşi sarea

zilei.

Orice se poate construi din cuvinte călcâiul

lui ahile săgeata ruptă

întotdeauna la purtător punctul

de start.

N-aş fi vrut să adorm în iarbă

N-aş fi vrut să adorm în iarbă

n-aş fi vrut să îngenunchez ca un animal sălbatic cu gura

la apă

n-aş fi vrut să întorc capul după primul pas

într-un oraş străin în care am coborât

n-aş fi vrut noile dioptrii

prin care înţeleg dintr-o dată atâtea cuvinte nescrise

n-aş fi vrut ziua de ieri peste care am sărit

n-aş fi vrut să repet după tine bună ziua

după atâta timp

n-aş fi vrut cartea asta ce nu se deschide

nu se închide nu începe nu se termină

niciodată

n-aş fi vrut nimic dar asta nu se poate

sigur cer totul.

Din jurnalul intim

Întotdeauna recunosc am fost sclavul tău.

Nu mi-am aparţinut cu totul niciodată.

Lustruiam cu tălpile goale calea dus-întors până la tine

pe care repede-o ştergea vântul precum nisipul în deşert.

Nu mă-ntorceam din drum ştiindu-te tot timpul acolo în faţă

unde te-am fost pierdut prima oară. A doua. A treia.

Te pierd tot timpul asta îmi place la tine.

Când obosit mă aşez

pe tine stau suspendat.

Gaura neagră

Vine o zi în care intră toate

celelalte. Ca într-o gaură neagră.

Ea poate fi oricare alta nu doar ultima

a săptămânii.

Pentru mine, nu ştiu de ce, ea a fost cea de miercuri.

Pe la amiază. Când lumea întreagă lipseşte puţin de acasă.

Aerul verii de iulie fierbea pământul.

Tălpile în mers îndemnate să fugă.

Apoi totul dispărea ca prin minune.

Eram eu însumi singurul martor al propriei mele absenţe.

Contemplu acum melancolic trecutul:

o luncă bogată în rouă,

zorii ce par că mijesc, somnambulul

care învaţă încet, încet să vadă.

A crescut noaptea

A crescut noaptea şi a scăzut ziua, la vârsta ta

toate par acum mai clare. Dimineaţa pe trotuar o monedă slabă

scăpată în băltoacă rugineşte singură. Un umăr căzut deodată.

Un vârtej din senin. Frunze de aur năclăit în aer. Greaţa

viitoarelor mame. Ciripitul, ciripitul ca într-o maternitate învolburată

de păsări. De pe pereţi se desprind încet frescele

umede ale acelor ani.

Adorm cu mâna sub cap în timp ce citesc

un text nou scris cu cerneală simpatică

de mâna unui copil ce încă nu s-a născut.

Dis-de-dimineaţă

Înghiţituri scurte de ceai verde

spre a mă trezi.

Fiindcă acum, gata, toate iluziile

au deja un contur. Trec prin ele precum prin aer.

O, lapte ce arde, picură încet pe limba oricui.

Noaptea în schimb ia mâna de pe mine, mă scapă din pântecul ei

cât cerul,

dă de-a buşilea spre cotloane din ce în ce mai îndepărtate,

se scurge în pământ.

Odată cu ea şi umezeala strălucitoare a cărărilor ce se bifurcă.

Dumnezeul meu e fragil, adoarme singur

ca întotdeauna în cochilia lui de melc.

Ori după nor.

Ori aninat de o salcie galbenă.

O rază, acolo, căzută din lună.