Vasile DAN
Şi ce se întâmplă dacă nu adormi?
Şi ce
se întâmplă dacă nu adormi? Şi vine
altă zi
chiar în această noapte?
E numai
a ta în care toate au voie să se întâmple apoi
te-mpiedici
la limbă în locul tristeţii
se
gudură la picioarele tale o căţeluşă.
Şi ce
se întâmplă dacă nu adormi? Arzi
încet
ca un foc mocnit sfârâie
firicelele
lui departe până în degete
în
unghiile înfipte în carne.
Şi ce
se întâmplă dacă nu adormi? O carte
insomniacă
aşteaptă închisă
în
manuscris.
Totuna e
Totuna
e seară sau dimineaţă acelaşi e sângele
hemofilului prelins uşor din nas fără să ştie doar
ceilalţi
contrariaţi
înspăimântaţi de ei înşişi mai mult
i-l
şterg repede ca pe o amintire urâtă
ce a
venit nu se ştie de unde.
Totuna
e treaz sau cu capul în nori
trecând
strada pe propriile picioare fără vertijul acela
cunoscut
cu care-ai păşit deja în gol acel
gol în
care piciorul se-afundă liber.
Totuna
e scrii ce au citit alţii venerabilii
altui
deceniu, secol, mileniu cerneala
uscată
stă pe limba ta
dimineaţa
aceea, chiar aceea
ce
întârzia de fiecare dată
pentru
totdeauna.

O
A venit
fireşte dimineaţa.
S-a
lăsat fireşte noaptea.
Nu
neapărat în această ordine.
Oul şi
găina.
Degetele
de la mâna stângă cu care apuci orice
de când
te-ai născut
sunt
tot de atunci la mâna ta dreaptă
cu care
scapi din gură
cuvintele.
Cuvântul
e un ou roşu de Paşti
un ou
cu pene.
Colind
Îl
ascult pe ion zubaşcu colindând
la un
an după moartea lui.
Are
încă o voce proaspătă
tonus
în glas
ritm
apăsat, sănătos –
trăieşte.
Îi
spuneam
inima e
un iepure
roşu
ce sare
brusc
din
tufiş.
A fi
Nu
există nicio urmă a trecerii tale aici
precum
ai fi trecut prin aer, ai fi călcat pe apă
ai fi
fumul unei arderi de tot.
Sâmbăta
e ziua în care îţi simt prezenţa
cu toate cele cinci simţuri deschise.
Te miros de la mari depărtări acolo
unde
ochiul nu vede.
Te aşez
în cerul meu palatin
printre
cei nenăscuţi încă fără de nume.
Te văd
înainte de a fi în picioare
în
spatele meu.
Te aud
în liniştea nopţii cu lună nouă
cum îmi
întorci foaia atât de încet
abia
scrisă.
Te
pipăi ca un orb textul
pe o
piele de cenuşă.
Stinge lumina
Stinge
lumina e ziuă stinge lumina e noapte
de la
stânga la dreapta hârtia se aprinde
încet
cu o cerneală roşie de foc litere
noi e
noapte stinge lumina închide
uşa
după tine e ziuă
toate
sunt adunate acum
ca
într-un buzunar de la piept
vorbeşte
nu-i nevoie de cuvinte
găsim
noi şi acea limbă
în care
se crapă de ziuă.
Orice se poate construi din cuvinte
Orice
se poate construi din cuvinte un triunghi
ea el
ea
seara
noaptea dimineaţa
mănuşă
din pielea ta însăşi, mâna proprie
cu care
faci incizii direct pe inimă
Orice
se poate construi din cuvinte o gaură în
aer
ochi închis apă întotdeauna
sub
nisip vântul
iscat
din senin ce spulberă iarăşi sarea
zilei.
Orice
se poate construi din cuvinte călcâiul
lui
ahile săgeata ruptă
întotdeauna
la purtător punctul
de
start.
N-aş fi vrut să adorm în iarbă
N-aş fi
vrut să adorm în iarbă
n-aş fi vrut să îngenunchez ca un animal sălbatic cu gura
la apă
n-aş fi
vrut să întorc capul după primul pas
într-un
oraş străin în care am coborât
n-aş fi
vrut noile dioptrii
prin
care înţeleg dintr-o dată atâtea cuvinte nescrise
n-aş fi
vrut ziua de ieri peste care am sărit
n-aş fi
vrut să repet după tine bună ziua
după
atâta timp
n-aş fi
vrut cartea asta ce nu se deschide
nu se
închide nu începe nu se termină
niciodată
n-aş fi
vrut nimic dar asta nu se poate
sigur
cer totul.
Din jurnalul intim
Întotdeauna
recunosc am fost sclavul tău.
Nu
mi-am aparţinut cu totul niciodată.
Lustruiam cu tălpile goale calea dus-întors până la tine
pe care repede-o ştergea vântul precum nisipul în deşert.
Nu
mă-ntorceam din drum ştiindu-te tot timpul acolo în faţă
unde
te-am fost pierdut prima oară. A doua. A treia.
Te
pierd tot timpul asta îmi place la tine.
Când
obosit mă aşez
pe tine
stau suspendat.
Gaura neagră
Vine o
zi în care intră toate
celelalte.
Ca într-o gaură neagră.
Ea
poate fi oricare alta nu doar ultima
a
săptămânii.
Pentru
mine, nu ştiu de ce, ea a fost cea de miercuri.
Pe la
amiază. Când lumea întreagă lipseşte puţin de acasă.
Aerul
verii de iulie fierbea pământul.
Tălpile
în mers îndemnate să fugă.
Apoi
totul dispărea ca prin minune.
Eram eu însumi singurul martor al propriei mele absenţe.
Contemplu
acum melancolic trecutul:
o luncă
bogată în rouă,
zorii
ce par că mijesc, somnambulul
care
învaţă încet, încet să vadă.
A crescut noaptea
A
crescut noaptea şi a scăzut ziua, la vârsta ta
toate
par acum mai clare. Dimineaţa pe trotuar o monedă slabă
scăpată
în băltoacă rugineşte singură. Un umăr căzut deodată.
Un vârtej din senin. Frunze de aur năclăit în aer. Greaţa
viitoarelor
mame. Ciripitul, ciripitul ca într-o maternitate învolburată
de
păsări. De pe pereţi se desprind încet frescele
umede
ale acelor ani.
Adorm
cu mâna sub cap în timp ce citesc
un text
nou scris cu cerneală simpatică
de mâna
unui copil ce încă nu s-a născut.
Dis-de-dimineaţă
Înghiţituri
scurte de ceai verde
spre a
mă trezi.
Fiindcă
acum, gata, toate iluziile
au deja
un contur. Trec prin ele precum prin aer.
O,
lapte ce arde, picură încet pe limba oricui.
Noaptea
în schimb ia mâna de pe mine, mă scapă din pântecul ei
cât
cerul,
dă de-a buşilea spre cotloane din ce în ce mai
îndepărtate,
se
scurge în pământ.
Odată
cu ea şi umezeala strălucitoare a cărărilor ce se bifurcă.
Dumnezeul
meu e fragil, adoarme singur
ca
întotdeauna în cochilia lui de melc.
Ori
după nor.
Ori
aninat de o salcie galbenă.
O rază,
acolo, căzută din lună.
|