top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Liviu Ioan Stoiciu, nr.7-8/iulie-august 2016
Poeme de Liviu Ioan Stoiciu, nr.7-8/iulie-august 2016 Print
Iul 27, 2016 at 11:00 PM

Liviu Ioan STOICIU

 

Bună ziua

 

„Au plecat berzele din luna august din România în

țările calde, de ce oare?”, este scris cu

o cretă albastră (cretă scoasă

din călimara de pe pervaz a fiului lăptarului) pe asfalt,

în fața prăvăliei: unde intru să cumpăr o

felie de cașcaval, bună ziua, aveți cașcaval? Nu avem

cașcaval, nu se vede? Bună

 

ziua: ieșit și plecat mai departe, flămând, parcă

le aude fâșâitul aripilor berzelor

în zbor, prostii, nu e decât zgomotul valurilor

izbite de țărm… Abia întors din

vilegiatură de la mare: printre mutre triste și

distante. Oprit să bat cu

 

o minge de mătase ritmul inimii la tine în geam: iubito,

sunt trădat, azi

am impresia că nu sunt singur în

mine însumi, mai e un bărbat, un necunoscut…

 

Un țiuit

 

Flașnetarul cu maimuță, palid, între tocilar și

vânzătoarea de floricele cu sare, dă

informații — n-au clienți, sunt asudați, stau lângă peretele

halei de carne, goale, pe colină: informații

privind orientarea păsărilor

migratoare, ce să zic, în dimineața în care eu am luat-o

razna. „În dimineața aceea, în

 

jurul meu s-a lăsat așa o ceață opacă… Și am avut senzația

că plutesc la înălțime joasă și că-mi

părăsesc deodată corpul, ce naiba? Am murit? M-am

mirat. M-am întors și m-am văzut

întins pe pat, dedesubtul meu… Până ce au apărut

păsările migratoare, gata să mă ia cu ele”.

Nu auziți? Plecați!

 

Moleșiți de căldură, cu energia dată peste

cap, transformați: care cunoscuseră perioade de înflorire

și decădere. Sunteți surzi? Plecați…

 

Trei copii, frumos îmbrăcați, apropiați pe furiș, se jucau

cu maimuța. Plecați o dată, îi alungă flașnetarul,

nu înțelegeți? Maimuța zgârie, mușcă, vă umple de purici:

vara, când bate vântul și colina, cu hala de carne

împreună, retransmit un țiuit puternic,

emis din univers.

 

 

Trece

 

Înstrăinat, fără botniță, nebăgat în seamă, călare

pe o mârțoagă de la circ, diavol, cu mici

răni supurânde, bâzâit de muște: traversează parcul central

al orașului. Un bătrân fără dinți udă florile la

un rond, scapă furtunul și o inundă deodată la picioare

pe o domnișoară cu tocuri ascuțite și cu

fundă de piele la călcâie,

care țipă, lasă că o să mai crești! Un copil de țigan

își varsă punga de plastic, vezi să nu lași

nimic pe jos, îți rup oasele, copilul de țigan adună

tacticos mămăliga uscată găsită la

containerul de gunoi. Plus cojile de pepene, pâinea,

„acaparare a puterii”, aude, din 24 ianuarie, când Frontul Salvării Naționale a intrat în cursă electorală: așa, stați la taclale, iar

a încurcat anii,

 

privește în sus printre crengile copacilor.

„Intriganților!”, mârâie

în barbă, cuiburile ciorilor și mecanismele

lor psihologice sunt la locul

stabilit dinainte, colectiviste, cuiburi pline de duhori,

se dezechilibrează pe scări, înjură în dreptul

peșterii, scuipă, se înalță călare

pe mârțoagă, diavol, diavol, scuipă, dedesubt sunt

râuri de asfalt clocotind, inadecvare

la realitate,

șușoteală, straturi sociale, un biciclist e trântit

la pământ de o mașină mică, se ridică, „să-i ia carnetul,

mai dă-i dracului”, calcă apăsat pe cărarea

crucii presărată de oasele animalelor moarte de sete…

Nu există nicio sursă care să-i mijlocească

o relație intelectuală cu Dumnezeu-ascuns. Trece,

nebăgat în seamă.

 

Meditație asupra esenței

 

Ai îmbobocit, te duci la fund, esență, de aici înainte

nimic nu mai contează -

ții ochii închiși, tunelul (de întoarcere pentru

unii, de evacuare pentru alții) nu are sfârșit pentru tine,

fugi o zi înainte, fugi o zi înapoi, vei

medita, peste o lună

 

vei înflori, vei fi admirată, chiar dacă nu ai stil: „Este

bine să se facă așa”. Madam, funcția

ta străveche a dispărut cu

totul - ghicești cu boabe de ipsos, dar încurci cuvintele,

nu le mai ții minte sensul, ce tot bâigui? A

venit primăvara, începe curățenia, ai îngropat capra?

Am îngropat cartea. Pornind de la esențele

formate, intime, care nu sunt sesizabile… Am întrebat

dacă ai îngropat capra, nu cartea. Urli:

pentru a curăța mațele, pentru

a smulge straturile de osânză… Te duci tot mai la fund.

Ai îmbobocit, peste o lună vei înflori.

 

În Herăstrău

 

Oprit duminică, 24 martie, demult, lângă ecluza

ruginită din parc, privind la apa lacului

cum se strecoară cu furie, înspumată: îi crește intensitatea

bătăilor inimii, „în cimitir mirosea azi a

ars”, aude. Întoarce capul: sprijiniți de parapetul metalic,

un bărbat și o femeie în haine de piele neagră,

abia despărțiți de câinele domnului Negrici, îl recunoscuse,

domnul Negrici îl salută cu ochii, câinele

e cât un vițel, are numai doi ani, oare mai crește?,

se lasă mângâiat, îi atârnă o falcă,

„îți amintești de câinele ăla bătut că nu mai voia să

descalece de pe o cățea, putea să fie și

omorât, ha, ha, ha”…

 

Inima lui are o intensitate crescută dacă

îi generează senzația de durere: ah, își duce mâna la piept,

se clatină… „Nu vă simțiți bine”? Am un cârcel,

mulțumesc… Aplecat, vine și se întinde

pe spate, pe iarbă: lasă, că nu mori din asta, te doare

rău? Tocmai se lovise, căzând în mers, de o

fetiță pe alee: dacă ești gură cască… Ce Dumnezeu i se

întâmplă: i se pare că se împrăștie,

că i se deschide corpul, că o să facă explozie…

 

E soare, frumos, închide și redeschide pleoapele, crengile

copacului sub care stă, golaș, sunt fibre

cutanate adăugate și ele la

receptorii durerii: sunt pline de muguri. E ceva esențial

aici, mistic.

 

Erou

 

Bate lutul colibei în cizme de pescuit, înfrigurat,

sare de pe un picior pe altul,

niciodată nu a fost mai bucuros de blidul cald de linte

primit, spune: și

 

lacrimile nu mai apucă să i se usuce, afară

îl așteaptă sania trasă de câini

ciobănești pe fluviul înghețat, care-l va trece înapoi,

mort, copt.

Niciodată nu a fost mai bucuros?

Dar data trecută?

 

Bucurie și milă: reflexele roșii ale anarhiei dinlăuntrul

lui îl fac fioros, aici e ceva ce nu

există, e secret, e un aeroplan din copilărie, cu

care traversa fluviul, vara? E

o iluzie vopsită. Ba e o cioară crescută în turnul

ruinat al colibei prescurtată Ro: stai,

nu pleca înainte de a întoarce încă un tăciune cu vătraiul

în vatră! Nu pleca înainte de a netezi

 

grămăjoara de cenușă cu un bețișor parfumat și a scrie:

noi, cei care am participat la revoluție, nu

ne plângem…

 

 

Evadarea

 

Miros de așternut, sărăcie, foame, goliciune și

câte ceva despre binele trecător:

e o prostie, ea spune că nu simte nimic, de fapt, deosebit,

odată ce nu poate să termine ce a început, își

aprinde o țigară, știi, nu sunt

dispuse la fel scările interioare. Pisica urcă în pat, vine

și i se culcă pe cap, toarce, ea n-o alungă,

e ceva în tine care mă inhibă, întreaga mea progenitură, el

coboară din pat și bea o gură de cafea,

răspunde că nu vrea să facă

nicio stricăciune pe aici… „Deși am cerut cu

 

sârguință o clipă de nebunie”: îi

e greață, ar vrea să plece la el acasă, la ai lui, la țară,

e frig, dar ochii fosforescenți ai

părinților, pe întuneric, îi scormonesc și mai rău stomacul,

asta a fost evadarea lui, în oraș, în

 

cămeșoaie de noapte, copil, trezit pe o corabie cu

trei catarge…

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.