top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Flori pentru Valeria (Mircea Pricajan), nr.9(160),sept.2016
Flori pentru Valeria (Mircea Pricajan), nr.9(160),sept.2016 Print
Sep 28, 2016 at 11:00 PM


Mircea PRICĂJAN

FLORI PENTRU VALERIA

 

Bunicul îi aducea flori, crizanteme, mușcate, trandafiri galbeni cu tiv rozaliu, margarete, orice fel de floare, nu le știa ea după nume, câte una, câte trei, câte cinci, niciodată număr par, așa doar la mort se aduce, îi explicase nu el, bunicul, ci bunica, el era mai taciturn, vorbea mai mult prin gesturi, îi aducea flori, o mângâia pe creștet, o lua pe genunchi și o ținea așa un timp, iar ea îl auzea fredonând un cântec probabil de el inventat, părea să își fi pierdut graiul, deși nu era așa, uneori striga tare după ea, Valeriaaaa, haide repede, hai să îți arăt ceva fain, și ea venea într-un suflet, își lua poalele rochiței în pumni, dacă purta rochiță, dacă nu doar strângea tare pumnii, și venea la el arzând de curiozitate și speranță, și bunicul îi arăta lucruri banale, o tulpină de plantă despre care el zicea că va îmboboci și va deschide apoi floare minunată, ceva deosebit, o asigura, sau un nor pe cer, un desen în care el îi spunea să recunoască forma unei corăbii, uite acolo este prora, dincolo e pupa, vezi și velele, le-a umflat vântul, dar fetița nu vedea nimic, vedea doar un nor ca oricare altul, și niciodată nu putea fi sigură sută la sută că vreuna dintre florile pe care i le aducea era chiar floarea aceea, niciodată nu o striga să vadă ceva gata împlinit, ceva format deja și numai bun de cules, ceva sigur, iar alteori îl auzea discutând în bucătăria de vară cu bunica, vorbea molcom, mesteca bine cuvintele și le scotea gata dumicate, stoarse de seva lor, bunica îi răspundea la fel, deloc grăbit, era curios dialogul acela al lor, fetiței îi plăcea să îl asculte, desfășurarea lui semăna, cine știe de ce, cu desfășurarea unui basm, ceva îi spunea că toate aveau un rost, că se va ajunge undeva, numai că deocamdată discuțiile dintre bunici nu ajunseseră decât la ce răsaduri să pregătească, sau câte găini să lase pe ouă, sau ce să facă acum cu prunii din fundul grădinii, să îi taie sau să îi mai lase încă un an... Doar la mort se aduce, zicea bunica și fetița știa ce este acela un mort, era un om care nu mai respira și, din cauza asta, trebuia coborât în pământ, acolo unde nu e nevoie să respiri, dar nu știa la ce bun erau florile pentru omul care nu mai respira, că doar nici să le miroasă nu mai putea, iar de văzut, nici atât nu era în stare, fetița știa că, pe lângă absența respirației, un mort nu mai putea nici să deschidă ochii, așadar pe flori clar nu le putea vedea, și apoi de ce număr par, se întreba ea, de ce număr par, totuși, dar nu îndrăznea să spună cu voce tare, nici ea nu avea limba dezlegată, ca bunicul, parcă și-ar fi înghițit-o, așa o simțea, ca pe o simplă bucată de carne care o ajuta să plimbe mâncarea în gură de la un grup de dinți la altul și să înghită, nicidecum să mai vorbească, deși își amintea o vreme când vorbea, era încă mică și acum, dar avea amintirea unui timp când vorbea și era înțeleasă, cu părinții ei vorbea, cu mama, cu tata, îi venea să le spună tot ce vedea în jur, tot ce gândea, le spunea însă numai cât o țineau puterile ei mici, de copilaș, papa, apa, caca, și ce bucuroși erau ei, o pupau deodată și tata o ridica de la pământ și o învârtea ca pe o morișcă... Deși asta poate o făcea altă dată, nu neapărat ca răspuns la vorbele ei, când zicea caca, nu o făcea morișcă în aer, ci se bucura, aplauda, într-adevăr, dar o punea imediat pe oliță, fără întârziere, și abia apoi, după ce ea scotea pe fund cuvântul promis, ei doi, tata și mama, o felicitau din nou, aplaudau și, ștearsă bine de mama, tata o făcea morișcă... Ah, ce fericită era! Îi era dor de ei, simțea o durere ca o înțepătură adâncă ce își muta mereu ținta, când la piept, când în stomac, când chiar în cap, la picioare nu o duruse însă niciodată dorul, sau la mâini ori la spate, durerea aceea nu putea acum, deși crescuse, era aproape o mică domnișoară, să o exprime, o împiedica limba ca o bucată de cauciuc, nu mai știa cum să se miște pentru a scoate sunete pe care bunica și bunicul, acum, să le înțeleagă. Nu te forța, îi spunea bunica atunci când ea aproape că se făcea verde la față de efort, lasă așa, nu e nevoie de asta, eu oricum știu de ce ai nevoie... Dar, evident, bunica nu știa, altminteri nu s-ar fi străduit să o umple de tot felul de mâncăruri care îi astâmpărau doar foamea stomacului, iar înțepătura dorului nu se găsea niciodată acolo, în stomac, atunci când bunica o răsfăța cu bunătățuri. Mai bine nimerea bunicul, de bună seamă, cu florile lui. Ei doi așa puteau comunica, așa își spuneau că totul va fi bine, să fie tare și să privească partea plină a paharului. Fata se însenina pentru un scurt răstimp, își lua gândul ocrotind buchetul cel nou, găsindu-i vaza potrivită, așezându-l cu mișcări lente, de parcă timpul ar fi stat pe loc și numai cu voia sa va merge mai departe, își trăgea puțin timp sufletul, apoi tresărea sub înțepătura de care ajunsese să se teamă. O întrista cel mai tare că nu își mai amintea chipul părinților, avea în gând doar un fel de ceață, ca un geam aburit în spatele căruia stăteau doi oameni vag cunoscuți, dar pe lângă care era convinsă că ar fi trecut pe stradă fără să îi bage în seamă, poate vocea să le-o recunoască, tonul puțin ascuțit al mamei, melodios, curgător și adormitor, vibrațiile gâdilitoare ale tatălui, atingerea cuvintelor lui pe timpan ca zecile de fire ale bărbii pe obrazul ei de copilaș gingaș, poate doar dacă, trecând pe lângă ea, i-ar fi surprins vorbind să-i recunoască... Tati! mami! să strige după ei, să simtă cum i se descleiază în sfârșit gura, cum aerul ieșind din plămâni face coardele vocii să tremure înfiorate, o senzație de eliberare atât de mare, o bucurie uriașă, să îi râdă ochii, nasul, urechile, bărbia, să îi râdă gura largă, cu sughițuri, cu lacrimi înnodate, să nu mai simtă nicio înțepătură în corp, să se fi lecuit de toate pe dată, miraculos, dorul ei să se preschimbe într-o fericire care topește lumea în jur, o face să nu mai aibă limite, orizonturile să fie talazuri aurii de fericire, să le sară în brațe și ei să o strângă la mijloc, să o sărute și să îi promită că nu vor mai pleca niciodată de lângă ea, niciodată, niciodată, niciodată... Se trezea însă tot fără ei, doar cu bunicii, or să vină înapoi când s-o putea, zicea bunica, nu fi tristă, că-i păcat, sunt copii la care nu mai are cine să vină, oricât de mult ar aștepta, zicea, îi păcat, zicea, ei lucrează din greu printre străini, zicea, tu ne ai pe noi, zicea, doar ea zicea, bunicul în schimb tăcea, cel mult fredona când o lua pe genunchi, tăcea și îi aducea flori, crizanteme, mușcate, trandafiri galbeni cu tiv rozaliu, margarete, orice fel de floare, nu le știa ea după nume, câte una, câte trei, câte cinci, niciodată număr par, fetița știa ce nu însemna asta, știa că numărul par înseamnă sfârșitul, pe când ce primea ea era un semn al speranței, datoria ei, să fie cuminte și să spere, să miroasă florile și să spere, să privească în vis și să spere, să aștepte și să spere că tot ceea ce mai avea în amintire despre mama și tata, imaginile acelea neguroase, vocile acelea familiare, vor primi cândva formă nouă, trainică, pentru totdeauna... Și atunci se va ilumina și ea de fericire, va găsi puterea să spună tot ce vede și ce simte, va primi cu brațele deschise viitorul pe care acum nici nu se gândea să îl cuprindă. Valeriaaaa!, îl auzi pe bunicul strigând din casă și imediat fetița strânse pumnii și o rupse la fugă într-acolo, plină de speranță.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.