top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Echim Vancea, nr. 10(161), oct. 2016
Poeme de Echim Vancea, nr. 10(161), oct. 2016 Print
Oct 30, 2016 at 11:00 PM


Echim VANCEA - 65

paşi singuri noaptea

 

îmbrăcaţi în haine de iarnă cei de-o vârstă cu mine

mai stăruie neîncrezători în ţipătul nopţii în trecere

înaintează râzând pe calea ferată dinspre tăuri

atraşi de malurile umflate de vântul ocolind apusul

să atingă umbra de piele a lucrurilor colorate-n

albastru-pustiu - ridicole deşerturi urcând grăbite

pe scări prelungire a întrebărilor luminii galactice

 

strada de lut bătătorită de câini vagabonzi

ca măsură de precauţie se lasă pentru o clipă

felinarelor adâncite-n tăcerea unui domiciliu

conjugal îmbătrânit sub clopotele melancolice

odată cu seara fără să lase vreo urmă în somn

poem în octombrie

 

s-a spus că aşa sunt barbarii

iar apoi cu voci confuze s-au înhăitat

cu fel de fel de poveşti

despre ţărmuri ameninţătoare aşezate

în faţa golului –

 

pe celălalt mal ploile toamnei poate vor da greş

„Să nu vorbim de cei care-au sărit

din luntre ca s-ajungă mai devreme

la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii”*

vocile li se confundă cu strigăte de ajutor

strigăte pline de ură împotriva

luminilor submarine

aşezate între vise şi ei

cu ochii închişi pipăiau culoarea brânduşei

nestingheriţi precum morţii uitaţi

pe fundul luntrei

umblând prin ţărână după lacrimile

barcagiului posedat de umbră

 

cu ochii închişi urmau să se lepede

de rânduiala celor vii presimţind sporovăiala apelor

învinuite pentru mânia ta

 

iubiţi de o pasăre care nu le aparţine

întreaga noapte ascultă paşii ţărânei străine

îndepărtându-se printre înecaţi

____________________

* Ştefan Aug. Doinaş

 

erau zile...

 

pielea nopţii curge fantomatică pe scările umede

neîncrezătoare şi niciodată aşteptând

să se stingă lumina

 

„Erau zile când îmi descopeream sub pielea albă

nu cântecele (o, nu cântecele), ci un râs rău”* -

ştiam din auzite de miezul nopţii şi de semnele

rutiere putrezind de atâta aşteptare

în coama cailor

 

nu ştiam nimic despre rugăciunile

împletite cu funii dureroase de trupurile

nesupuse îmbulzelii din vitrinele ticsite

cu semnele de întrebare ale nopţilor albe

stau într-o livadă

asaltat de luminile zilei –

octombrie

undeva mă aşteaptă

din când în când

 

mă împart între zăpadă şi lună –

hulubi învinşi de bucurie

zboară şi mor

stârnind sălbatice furtuni ale somnului –

tăcerea se căzneşte să rostească ceva

prin lacrimă se scurg fluvii înjunghiate

___________________

* Mariana Marin

 

ipostază

 

martor al ceasului

bănuitor încerc să-l trezesc

să îl mut într-un alt anotimp –

în spatele câmpiei

nu vrea să se trezească

cu naşterea nu vrea să facă schimb

 

repede lacrimile-şi uită povestea –

oarbă-i frunza

poate va ajunge să vadă din nou

îngenuncheată sub pânza

acoperindu-l pe cel care vine de departe

 

întoarcere nu-i şi viaţă să lase în urmă

nu vor – „Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene”*

ochii se-ascund şi se-nchid în somnul de turmă

printre frunze stă să biruie bezna

sub becuri roşii aşteaptă şerpii striviţi de nori

cenuşa de salcâm îmi acoperă trupul

mi-l umple cu grindină neagră

 

o pânză de scrum se aşterne

peste

cămaşa neîmbrăcată încă –

 

în clipa în care s-a aflat câte ceva

despre ochii tăi

cineva a fost pedepsit

____________________

* Ana Blandiana

 

se luminează de ziuă

 

suflarea ultimă a păsării crude atârnă

de ploaie sub tălpile goale mâlul răscolit

de copitele taciturne ale spaimei nocturne

 

se ofileşte de teamă în gura unui şarpe cu

auzul tulbure vânător orb adăpostit sub

pânza de păianjen a dimineţii

în luna de toamnă ard lumânări în lumina

cărora se ascund fecioare cu pântecele

fecundat de parteneri răniţi de primejdia

unei tăieturi de cuţit sângerând între zori

şi pământ pradă unei spaime care jelită

nu poate a fi sub ruinele înaltului zid

malul râului înţesat de oameni obosiţi

maldăre de nori s-au aglomerat peste

brazdele înşelate de ţărani odihnindu-se

pe răzoare buimace de rouă iarba

înverzeşte odată cu neliniştitele neguri –

ruine ghemuite la răspântii de frunze

îngheţate peste lumânări înfloreşte

mucegaiul în van umbre într-un pumn

de lut rugăciuni sângerânde „Tovarăş

mi-i râsul hidos, şi cu umbra/ Ce sperie

câinii pribegi prin canale” *... – te-ai aflat acolo

şi ai dispărut în umbra fugarului

ce a crescut peste noapte „Din singurătatea/

Vieţii/ În singurătatea/ Morţii, şi nimeni/

Nu înţelege/ Acest adânc” * din care te-alcătui

____________________

* George Bacovia

 

aşteptări

 

suferă în priveghi pământul pe deasupra să treacă

să se piardă cu ură cu morţi cu lacrmi scrise

toate pe tăblia de lut între ape şi flăcări între

mulţimi taciturne vociferând fluturând mâini

uriaşe peste zidurile chinuite de noapte

cu numele tău mă desfăt doamne

cu tatuajul acesta în formă de inimă precum

o jivină ce geme înşelătoare între atâtea ţipete

şi atâtea astre împerecheate la ceasul apusului

muntele alb luat în arendă are secate fântânile

are mormintele uitate în nord acolo nu-i nimeni

abia de mai pot ţine vânătorii norii pe umeri

„Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,/ Poate-i doar

vântul ce limpede sună/ Ori pentru că au muşcat

astă noapte/ Din lună/ Vârcolacii, ori stele prea

multe pe faţă/ Mi-au picurat o otravă de gheaţă/

Ori poate e dimineaţă”* - într-una din acele zile

de care demn nu eşti a te-ntinde în liniştea ei

când te aştepţi mai puţin clopotele se aşază-n

amiază pe stânci vânătorii orbecăie după bătaia

inutilă de aripi gata să îşi sloboadă praştia peste

frunzele acoperite de-o pală de vânt stăvilind apa

caii sub privirea apei zălăzite vuind fără zgomot

se organizează în herghelii înlăturând martorii

ascunşi după maluri ninse încă de dimineaţă numai

bune de prădat spaimele de sub tălpile goale

în fereastra ce se-ndepărtează de noapte

şarpele împroaşcă cu sânge apusul din bici

____________________

* Nicolae Labiş

 

dacă va ninge

 

mă întorc în apusul limpede

precum un ocean în tăcere –

tu oprindu-te în preajma

celor ce dorm

cotrobăi printre rufele murdare

ţinute în ploaie

atârnate de umbra mătrăgunii –

şi dintr-o dată devii tandră

la orice cuvânt al celui ce visează

şerpi croncănind

 

asemenea unui trup adormit

visându-se să fie reptilă –

mai sunt acele urlete cumplite

ce sângerează de la o vreme în somn

întoarce-te mai târziu

cred că am plecat oarecum

prea devreme

dar oricum e destul de târziu

şi zăpada mai poate să aştepte

 

întru nevoia de apusuri

şi timpul dintâi

ascuns printre buruienile uscate

atât de nepreţuite pentru leac

se adăposteşte jocul de-a floarea-soarelui

şi luna cum arde

 

ajunge atât

 

şanţuri pline de cranii

zidurile emană

miros de lapte

şi au de gând să ucidă

 

fumul din spini înroşeşte noaptea

de dinaintea frunzei

apropiindu-se tăcută de umbra femeii -

 

alai de umbre

aleargă pe pajişti

şi nimeni nu se sinchiseşte

de scoarţa unui copac doborât

de ultima urgie vegetală

 

ierburile ţinute sub soare -

şi tu cu buzele crăpate de strigăte

din somn îţi este dat

glas a prinde

 

scrum se scurge din rădăcina de nuc

atât cât să poţi a cinsti

noaptea ce vine

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.