top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Gabriela Melinescu - Dimensiunile exilului... (Maria Beatrice Lucaciu), nr.10(161),oct.2016
Gabriela Melinescu - Dimensiunile exilului... (Maria Beatrice Lucaciu), nr.10(161),oct.2016 Print
Oct 30, 2016 at 11:00 PM

Maria Beatrice LUCACIU

GABRIELA MELINESCU – DIMENSIUNILE EXILULUI ÎN JURNALELE SUEDEZE

 

Născută în jurul evenimentului din decembrie 1989, am fost mereu interesată de perioada premergătoare acestei eliberări, care a ajuns până în locul cel mai nepătruns al universului. Tuturor din generația mea ne este foarte greu să înțelegem securizarea exprimării și imposibilitatea  libertății din trecut, având în vedere modul în care se trăiește în zilele noastre. Cel mai frumos mijloc de a pătrunde și de a descoperi trecutul este literatura. În acest domeniu, imposibilitatea liberei exprimări zugrăvește cel mai bine perioada comunistă. Dacă istoria oferă date exacte, filtrate prin obiectivitatea narativă, ficțiunea trasează o multitudine de coordonate imaginare pe un fundal real, iar jurnalul ascunde printre ale sale rânduri realitatea împletită armonios cu autoficțiunea, creând un univers veridic, dar ficționalizat.

Gabriela Melinescu este considerată o scriitoare a exilului, pentru că părăsește țara de origine, România, stabilindu-se în Suedia. Tipul de exil căruia îi aparține este exilul integrat sau cosmopolit pentru că, pe lângă faptul că se integrează în noua societate, ea își scrie unele opere în această limbă de adopție. Ba mai mult, participă la toate evenimentele culturale care se organizează în această țară. Ce o definește pe autoare este capacitatea de a scrie concomitent în mai multe limbi. Stabilită în Suedia, scrie în limba maternă, apoi treptat începe să scrie și în limba de adopție, suedeza, ajungând la statutul de autoare multiculturală, scriind concomitent și în română, și în suedeză. Cele cinci jurnale publicate constituie o minunată colecție de vise, trăiri, sentimente, simboluri, evenimente. Este fascinantă capacitatea scriitoarei de a introduce cititorul în lumea ei, în societatea adoptivă, dar și în neagra perioadă a comunismului. Se pot identifica în cadrul celor cinci jurnale trei dimensiuni ale exilului: dimensiunea teritorială, dimensiunea moral-psihologică și dimensiunea metafizică.

Dimensiunea teritorială este cel mai dificil de trecut, pentru că reprezintă despărțirea de țară, de locuința ei, de familia ei, de prietenii ei, de toate obiectele intime. Drama acestei etape vine din atașamentul scriitoarei pentru această materialitate, din faptul că ea trăiește un timp istoric, real și concret. Amintirile sunt concrete, conceptele de țară au o valoare strict materială, ca un bagaj imens, ce poate exista numai prin conținutul lui material. Gabriela Melinescu suferă așadar pentru nenumărate despărțiri. Țara spre care se îndreaptă reprezintă centrul lumii, iar țara în care a trăit reprezintă marginea, prăpastia spre care sunt târâți adevărații artiști. Aceste două lumi pot fi paradisul și infernul, văzute la modul teritorial. De ce? Pentru că Suedia este în concepția scriitoarei lumea tuturor posibilităților, o lume în care poți fi liber, în care te poți exprima liber, în care te poți bucura că trăiești, în schimb România este văzută ca o margine a lumii, un loc în care totul e interzis, totul e imposibil, o lume în care nu îți dorești decât trecerea în neființă.

După ce dimensiunea teritorială este depășită, se instalează dimensiunea moral-psihologică, o dimensiune care o surprinde pe autoare într-un plin proces de acomodare cu noua țară. Țara nu e văzută ca un spațiu alternativ, ci ca un spațiu suspendat, unde se va simți mereu o străină. Sentimentul de străină, de intrusă dispare odată cu căsătoria cu René.

Ultima etapă este reprezentată de dimensiunea metafizică. Trecând peste celelalte două dimensiuni, Gabriela Melinescu începe să creeze. De acum înainte majoritatea creațiilor vor apărea în limba suedeză; în limba română îi apar doar jurnalele. Exilul este perceput ca o continuare firească a exilului început încă de la naştere, urmat de cel impus de regimul comunist şi încheiat cu plecarea definitivă într-o ţară în care libertatea nu este doar un concept sau o aparenţă. Dar omul este vreodată liber cu adevărat? Sau apar mereu noi constrângeri și noi forme de limitare a libertății? Concluzia Gabrielei Melinescu în noua patrie este că libertatea e limitată. După căderea comunismului, invitaţiile din ţară devin din ce în ce mai numeroase, dar scriitoarea ezită din cauza colegilor răuvoitori şi a rănilor lăsate de trecutul comunist. Treptat însă, legătura cu ţara se restabileşte prin acceptarea invitaţiilor de a participa la diferite evenimente din România. Patria-mamă îi pare mult prea grăbită de a se integra în democraţia europeană, oamenii mult prea dornici de a sări peste etapele logice ale democraţiei, iar mizeria socială mult prea greu de suportat.

Fiecare călătorie în ţară este îmbucurătoare, dar şi neliniştitoare în acelaşi timp. Reîntâlnirea trecutului întruneşte două contrarii – bucuria şi spaima regăsirii, fericirea şi tristeţea amintirilor, liniştea şi neliniştea unui acasă. Reîntoarcerea este percepută ca o terapie, lumina mai luminoasă, zăpada mai albă a patriei îi oferă scriitoarei iluzia unui acasă. De ce iluzie şi nu certitudine? Pentru că trăind în două ţări câte o jumătate de viaţă, ambele au devenit un acasă. Sau poate nu mai există acasă pentru Gabriela Melinescu, aşa cum ea însăşi mărturiseşte?

Lucrurile trăiesc şi ele un anumit tip de exil, un exil afară din timp, început din momentul în care nu se mai folosesc. Însă obiectele aparent banale retrasează o legătură între trecutul chinuitor și prezentul promițător, mici lucruri salvate din România în momentul plecării devin surse de inspirație sau chemări ale amintirilor dintr-un alt timp. Visele, amintirile, obiectele sau vizitele prietenilor scriitori nu lasă memoria patriei mame să dispară în negura unui trecut sumbru, ci îl învăluie într-o aură de melancolie creatoare.

Jurnalul îl scrie în limba maternă pentru că, așa cum spune Mircea Eliade, un jurnal nu poți să îl scrii numai în limba maternă, în limba în care gândești, pentru că jurnalul este traducerea patriei onirice. Jurnalul, în raport cu celelalte genuri literare, devine o alternativă pentru mulţi dintre scriitori. Memoria și ficțiunea, autobiografia și autoficțiunea dau naștere unor pagini de jurnal în care descoperim personaje inedite, aflate la granița dintre realitate și ficțiune, frontiera dintre narator și personaj devenind permeabilă și flexibilă. Apare astfel conceptul de alteritate în raport cu cel de identitate asumată, recreată, regăsită. Alteritate pusă nu doar în raport cu propria identitate, ci și cu celălalt.

Jurnalul este o literatură a confesiunii, dar în ce măsură? Autorul trilogiei Ficțiunea jurnalului intim demonstrează că există o poetică a jurnalului intim, care trebuie considerat un gen literar. Concluzia demersului său este că orice discurs confesiv tinde să devină un discurs literar, chiar dacă nu este întotdeauna destinat să devină operă literară. Odată publicat, el devine o formă de literatură, iar respingerea ficţiunii se transformă într-o ficţiune a nonficţiunii. Jurnalul este deci spaţiul în care existenţialul poate învinge ficţiunea sau, mai bine zis, este spaţiul în care existenţialul îşi creează propria ficţiune şi o impune. În momentul lecturii unui jurnal, cititorul tinde să identifice naratorul cu numele autorului tipărit pe copertă. Să aibă oare dreptate? Este într-adevăr același autorul cu naratorul și cu personajul? Deși naratorul povestește la persoana I, filtrând realitatea prin viziunea propriului său eu, se creează o distanță între eul creator și eul prezentat, numită de Jacques Le Rider  „spaţiul dintre mine şi mine”. Se dezvoltă în acest spațiu un alt eu, un alt personaj, care nu face parte din schema autor - narator - personaj, ci din schema eu vs. eu. În acest spațiu se creează jurnalul, autobiografia filtrată prin perspectiva unui eu pentru a descrie trăirile celuilalt eu. Maurice Chapelan susține că cel care ține un jurnal „cherche à se connaître”, având ca scop cunoaşterea de sine, apărând totuși posibilitatea de a se face cunoscut prin confesiunile sale intime. Prin urmare, diaristul va crea un personaj nou și complex, bazat pe autobiografie, dar în același timp trecând și în sfera ficțiunii.

Dar unde se încheie biografia și unde începe ficțiunea? Roland Barthes afirmă că jurnalul este un album, care, lucrat la sânge, poate deveni o operă. Tendinţa este ca albumul să fie coerent, expresiv, să-şi organizeze scriitura şi structura interioară. Spontaneitatea jurnalului se lasă lucrată și albumul dobândește o coerenţă şi o semnificaţie. La polul opus, Eugen Simion consideră că, dacă e rearanjat, îşi trădează libertăţile şi se predă convenţiilor literaturii: ,,Opera diaristică îşi pierde atuul de bază, adică sinceritatea, spontaneitatea” (Eugen Simion, Genurile biograficului).

Jurnalul reprezintă un mijloc de acomodare cu noua viață, cu noua realitate și poate fi perceput ca un simbol al vieții. Jurnalul este, după părerea lui Eugen Simion, mai puțin o cronică a inimii, cât o cronică a călătoriilor, a întâlnirilor și a încercărilor de a scrie într-o limbă străină. „Jurnalul intim poate consemna, când e cazul, doar țipetele sau tăcerile elocvente ale suferinței. Literatura dispare… Jurnalul suedez a fost scris cu gândul la destinatarul public. De aceea intimismul lui este programat, menit să transmită un anumit mesaj cititorului. De aici vine, cred, caracterul livresc al discursului diaristic. Și abuzul de vise în pagină. Vise literare, vise magice, vise profetice, vise în serie, totdeauna simbolice și prestigioase pentru a putea sugera ceva profund despre dramele reale ale ființei” (Eugen Simion, „Cultura”). Jurnalul, ca un măsurător de timp al bătăilor inimii, reprezintă colacul de salvare dintr-o lume căreia autoarea nu-i aparține. Jurnalul este o traducere a patriei onirice, așa cum afirmă Mircea Eliade.

Ce reprezintă Jurnalul Gabrielei Melinescu? Jurnalul suedez este, așa cum sugerează și titlul, o scriere începută în exil și continuată în același spațiu, al înstrăinării, al căutărilor și al recreării identității, în raport cu celălalt și cu propriul eu. Ia naștere astfel o scriere-fereastră, prin care diarista privește spre propriul eu: ,,Ţin acest jurnal ca un detectiv pentru a descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine cu intenţiile mele şi alegerile mele atât de iraţionale” (p. 27, vol. I). Dar înregistrează și evenimente exterioare, care țin de spațiul cultural și politic românesc și european, portretizează scriitori, prieteni și așa-ziși prieteni, rememorează momente din trecutul românesc sau reînvie relația cu René prin scrisorile acestuia, trimise în România. Ioana Manta crede că jurnalul „este o operă despre un suflet fisurat de mai multe limbi” și că „destinul unui exilat” este „un drum pavat cu un mozaic de culturi și limbi, cu aspectul unor crengi de copac chinuite de noduri, dornice să țâșnească înspre cer, înspre lumină, unde totul nu mai e atât de obscur și confuz” (Ioana Manta, revista „Tribuna”).

Scriitoarea mărturisește că scrie acest jurnal pentru a se descoperi, fiind un mijloc, o metodă de a pătrunde în interior: „Țin acest jurnal ca un detectiv, pentru a descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine cu intențiile mele și alegerile mele atât de iraționale, și apoi mâna destinului, și în această metaforă intră și prietenii trimiși de viață care vor să adauge ceva vieții mele sau cu brutalitate să o distrugă” (G. Melinescu, Jurnal suedez, p. 27). Acest jurnal cuprinde: evenimente, trăiri, meditații, vise, toate fațetele vieții. Retrăirea trecutului se realizează prin intermediul jurnalului, pentru că numai așa poate fi înțeles: „Prin notarea în jurnal, îmi voi aminti, căci sensul jurnalului e rememorarea vieții, îndreptarea” (Gabriela Melinescu, op. cit., p. 154).

Scrierea jurnalului, consemnarea evenimentelor cotidiene nu reprezintă doar o simplă înregistrare a acestora, ci este o încercare de recuperare a trecutului. Prin scris, totul se recompune, se retrăieşte şi se derulează ca o galerie de imagini rememorate, salvate prin scris: ,,O secretă fericire mă strânge de gât când îmi revăd viaţa trecută” (Gabriela Melinescu, op. cit., p. 26). Întrebarea-cheie dintr-un interviu realizat de Eva Strom este menţionată în volumul al doilea al Jurnalelor suedeze: Care este motivul pentru care scrie un jurnal atât de diferit faţă de ceilalţi scriitori, care nu fac decât să înregistreze punctual evenimentele, fără să lase scriitorul să intervină cu pasiunea lui creativă? Răspunsul lipseşte, însă întrebarea subliniază din nou ideea autobiografiei împletite cu ficţiunea. Cât din ceea ce închid jurnalele între coperte este ficţiune şi cât autobiografie? Aceasta să fie întrebarea esenţială? Bineînţeles că nu. Importantă este tehnica prin care cele două se completează şi dau naştere unei opere de artă.

Există momente în care Gabriela Melinescu îşi priveşte jurnalul ca fiind asemenea unor pietre scoase din adâncul oceanului, care, înlănțuite simetric, participă la soliditatea piramidelor. Aşadar, diarista salvează din viaţă doar fragmente, piese care, împreună cu ceea ce n-a primit haina cuvântului, recompun intensitatea trăirilor derulate în timp. Ceea ce stă scris cu ceea ce este nescris formează un tot unitar, o unitate proprie scriitoarei, care, pentru a fi înţeleasă, trebuie citită dincolo de timp, cu ochii sufletului. Jurnalul devine un fel de memento al timpului trecut, care nu poate fi oprit şi care, în curgerea sa necruţătoare, ia cu el persoane dragi şi momente de neuitat. Însă atât persoanele, cât şi clipele sunt recuperate prin actul scrierii, al repovestirii. Li se redă viaţă, fiind eternizate în artă. Dar scriitoarea nu scrie de fapt despre existenţa sa, ci despre ceea ce îşi aminteşte. Mai mult, excluzând momentele de adâncă tristeţe, apare senzaţia că acestea sunt evitate prin scrisul care recompune o lume fragmentată. Treptat, jurnalul se transformă într-o replică a aducerii aminte dată uitării. Este o armă cu care se poate lupta contra timpului neîndurător.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.