top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Speculum retroversum (Daiana Felecan), nr.10(161), oct.2016
Speculum retroversum (Daiana Felecan), nr.10(161), oct.2016 Print
Oct 30, 2016 at 11:00 PM

Daiana FELECAN

SPECULUM RETROVERSUM

(fragment)

 

01.04.2003

 

De câteva zile ori, poate, săptămâni sau luni scriu întruna. Iartă-mă, Doamne, și eu să mă iert! Că altfel îmi plesnesc pereții creierului.

          Ești cât o prăjină concavă, din textul celălalt până în pagina asta. Degeaba. M-a proscris Sindicatul Numelor; își revendică dreptul la identitate. Nu le mai încape anonimatul.

          „Auzi? Asta să faci!!! Să scrii!!! Las-o dracu’ de critică literară!” N-ai citit niciun rând din articolele mele. „Bine, bine. Voi face o concesie.

          Baba Andra asistase la actul sacrificial al tinerei fete. Și-a ales un moment dilematic: Anul Nou iulian. Când încă mai putea să renunțe. A, chère amie, i se adresase o pițipoancă franțuzomanită. În absența oricărei simțiri francofone, baba Andra-Eremia i-a spus de atunci pe noul nume. Să-i zicem etimologie populară. A-Cher-a / Ashera / Așera. Un personaj pe care dintr-o dată îl pre-simțim cum se spiritualizează. Starea de lehamite de tot restul s-a cronicizat. Mi-a fost insuportabilă când mă tortura acută. Oricât aș încerca, nu prind în jur decât contururi firave ale morților ambulante. Care tot (și)roiesc. Dintr-o groapă fără fund. (Adâncă metafora lui Preda!)

 

          Mi-e teamă de Nume. Unul singur aș mâzgăli pe retina ferestrei; deține începutul și aproape sfârșitul.

          Nu te voi confecționa din cuvinte; m-ar putea trăda. Ar fi posibil să nu (mai) garanteze integritatea secretului profesional. Or, autoexigența cultivată progresiv a reprezentat unica lege încrustată pe tabla forului meu interior. Vă mărturisesc: acesta este secretul reușitei mele, striga Ashera, înălțându-se, în seara ucigător de rece, înspre stele. Ca să-i fie mai ușor, și-a luat avânt de pe o căpiță de fân. N-a putut să o escaladeze. Puțea a balegă. Pierduse pentru prima oară competiția. Așa este întotdeauna când te măsori în orgolii. Drept consolare, a devorat o cutie cu bomboane de ciocolată. Nu voia să-și trădeze spiritul gurmand. Pregătirea pentru moartea ritualică o împuținase cu trei kg. Le-a mâncat pe nerăsuflate, fiindcă știuse că doar astfel are șansa de a se teleporta. Îi promisese Regele capturat că vor zbura împreună. Unde? Pe Lună. Proasta! Când s-a trezit, s-a autocaracterizat cu acest apelativ. Niciodată, poate, nu va ajunge acolo. Dar parcă Noica insinua ceva despre spargerea cercului celui strâmt... Nu, ea a ales norocul sau aclimatizarea bietului doctor ibsenian. Nu-mi amintesc prea exact. Oricum, deocamdată, este un text tabu. Ea, regina fecundității, surprinsă în genunchi, între pasionalitate și religiozitate, fusese detronată; a căzut mai brusc de cum se înălțase. Și-a reluat poziția din fotografie. Adică la locul ei. Confidență și un lung șir de compromisuri.

          Afișez o succesiune de rânjete, schimonoseli, arareori detașare, adesea implicare... „Prima oară când te-am văzut, am citit multă tristețe în ochii tăi”. Nu sunt, nu sunt, nu sunt...

 

          Încerc să o intuiesc pe profa asta fandosită / țăcănită / urâcioasă / scorțoasă / arțăgoasă / sastisită / aproape indiferentă. Ultima oară când „ne-am” vorbit (monologat, că nu mai are nimeni acces la cuvânt), se pregătea să plece în turneu. Exersa Vissi d’arte. N-a studiat la Conservator, dar cică repetitio est mater studiorum. Anul trecut, n-a găsit niciun interval liber în programul de spectacole. A încercat la „La Sapienza”. În schimb, „La Scala” a primit-o, dar numai în trecere. La, la, laaa… A câștigat concursul Miss Fotografia. Urma să provoace prin câteva sfilate milaneze. N-a fost prea convingătoare. S-a lăsat pradă chemărilor nordului. Îi clocoteau fiordurile în sânge

       Se atrag una prin cealaltă. Cine?, întrebă profa cu bluziță plămânie. Literatura și viața, numai așa le putem înțelege, răspunde studentul cam plictisit, dând ochii peste cap. Ce-o mai fi căutând asta aici? Mai cu seamă că a declarat că nu stă pentru bani. Știe ea ce are de făcut ca să-și îngroașă palmaresul. Atâta timp cât este pregătită să-și poarte fustele de-o palmă juma’ ori chiar două mai sus de genunchi... O fi având niscaiva celulită, de îndrăzneala ei contenește aici? Oare chiar este împătimită de accepțiile poemului? (care, oricum, tot aproximative rămân.) Eu, care-s ăl mai citit de prin preajmă, nu m-am oprit cu lectura la baza feselor ei bombate și nici în verdele accentuat de Intensifique Mascara și de creionul grena, conturându-i baza pleoapelor inferioare. Bag de seamă că vorbirea ei este un text independent de gândirea ei. Și mai zice că îl adoră pe Humboldt. (Ce nume aristocratic pentru un prepelicar!) Și-a asumat îndeajuns „trăncăneala” iorgulesciană. Ce fraieră! Și mai face atâta caz de intertextualitate! Ha, ha, ha! Se autodeconspiră. Măcar pălăvrăgește motivat. Când i-am spus că îl citesc pe Goethe, a trecut mai departe. A întors apoi capul și s-a uitat cu disimulată nedumerire la mine; m-a adulmecat. Am reconstituit întrebarea formulată în ochii de-o culoare în care a virat un amestec de verde și albastru gri. Nu, nu, madame, nici hamsterul meu Werther, deși persecutat și amenințat cu inaniția de cei trei frați mai mici, nu s-a lăsat; i-a ros fratelui mai mare toți boxerii botezați (de botezatu) pe porțiunea mărcii.

 

          Am o problemă cu personajele: ori le iubesc prea mult, ori le urăsc. Vreau să scap de ele cu orice chip. Textul să curgă pur și simplu. Să vă învăț importanța lui; cum să-l interogați. Nu cred să fi fost vorba în cazul meu (al cui?) de vreo experiență conștientă. Atunci când se va vorbi despre numele de pe copertă, ar fi bine să se aibă în vedere exclusiv experiența totală. Cititorule, cred că îți bați joc de mine crezând că paginile acestea au vreun receptor! Mesajul?! Întotdeauna zonele de incompletitudine pot fi umplute numai de responsabilul cu reconstrucția textual-facială. De semnatarul unui soi de jurământ al lui Hipocrate livresc. Eh, că specialistul de prim ajutor în refacerea chirurgicală (salvarea de schematism) a semnului estetic se dă mai deștept… Uzanțele meseriei!

          Am procedat prea ingardenian atunci când m-a preocupat metoda de individualizare a unor obiecte din lumea reprezentată. Păcat. Tocmai mă întâlnisem cu nenumitele personaje sarrautiene. Mă tem că n-am să recurg la niciun indiciu prosopografic în intervențiile didascalice. Pesemne că numele s-ar putea preschimba într-o mie de cuvinte și ar fi apte să răspundă în locul meu. M-ar împresura, sugrumându-mă. Aș deveni translucidă, precum o hârtie de care se izbesc cărăbușii opriți dintr-un zbor halucinatoriu.

 

          Stam cocoțată pe gardul ghimpat al Muzeului de Artă și imploram ajutor. Deodată, trei morți, ce intrau în realitatea mea, au zgândărit cu unghia obloanele visului. De ce vorbesc la persoana întâi, mă întrebați? Este unica soluție a exodului din mine, a nașterii mele mereu. Este singura modalitate în care cuvântul pune pe el trup autentic și coerent, într-un vacarm de scheme fonetice.

Îmi lăsam să se desfacă încet și să cadă prima pereche de aripi. Cele verzi. Le prinsesem bine, deoarece intuisem că în seara aceea urma să mă duci pe Culmea Prizonierilor. Nu este nevoie de cuvinte, doar de gânduri că existăm. Atât de prea târziu... Ne-am întors, fiindcă ai încălcat interdicția: ți-ai amintit că îmi uitaseși unghiile în eprubetă. Ți-am spus că vreau să fiu Ashera. Să mă sacrifici și să mă inventezi acolo sus, doar pentru tine. Aș putea da uitării instinctele sălbatice. Aș deveni docilă, dacă m-ai dresa cu porții nemăsurabile de iubire. Hai, curaj, slăbește zăbrelele! Sărutul nu este decât o spurcare a cerului nopții, deocheat de stele prea curioase. Am căutat un loc ferit, aproape de lupi. Am îngropat inimi în tăceri. Apoi i-am cerut Celui de Sus o fericire la schimb cu normalitatea. După o scurtă chibzuială, a acceptat trocul, blestemându-mă să o drămuiesc.

          Într-o altă seară, cu liniști coborâte din alte corpuri astrale, am îndrăznit să urc și mai aproape de cer. Mi-am proptit vârfurile picioarelor de umbra ta, pregătindu-mă să cad în el. Nu m-a primit. Trăiesc The Prodigy și ascult Eminem. Am jurat pe luminile din Turnul Eiffel. La coborâre, am făcut un efort să-mi amintesc ce vârstă purtam. Am rememorat trecutul, fără să bănuiesc că abia atunci avea să înceapă.

          Mi-e silă de tot ce mă înconjoară. Este singurul sentiment care mă copleșește. În curând voi zbura. Mă voi proteja cu toate perechile de aripi. Mă lași acum să cad? Te-am avertizat în interminabile reflecții preludiu și nu te-am obligat niciodată. Am fost a doua ta șansă creatoare. I-aș decupa pe toți filozofii și le-aș împăsta pe pânze granițele alcătuirii, identificându-i cu un arătător în funcție de cea mai plauzibilă utopie. Asheraaa...! Lasă-ți codițele să crească până fac înconjurul Marelui Canion!

          Între femeia care implora să-i cumpăr ceaiurile de plante și bolnavul căruia i se fură un vis nu stă decât o pungă de eugenii expirate. Îmi plac pistruii și dinții crescuți asimetric.

 

06.10.2003

 

          Mi-a fost mereu teamă că oamenii și cuvintele mă vor trăda. Aș vrea ca textul să nu sufere de tranzitivitate. Să nu expire nimic; de fiecare dată când îl iau în brațe, simt că nu-i mai aparțin. Sau că s-a încarnat în corpul străin al minții mele.

Lunile toamnei sunt pentru îndrăgostire. Fusese trimisă la Roma. Pentru recuperare. (A Paradisului pierdut?) Ajunsă acolo, nu voia să mai audă de întoarcere. Și asta din pricină că a gustat, odată, o ciocolată în formă de scoică. Trăiri și gânduri nebănuite i-au inundat trupul. A simțit chemarea mării. Și-a adus aminte, trezită ca dintr-un vis, de întâia ei natură. Nestatornicia mării o cheamă și o respinge. S-a speriat că timpul o va surprinde prea mult într-un loc. Să nu o găsească nimeni. Nici ea nu se regăsea. A știut atunci sigur că niciodată nu va mai pronunța cuvântul acasă. Trupul ei însemna depărtare.

          Dinainte să citesc asta în Paler, dacă nu mă înșel, mi-am infuzat adevărul că „tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna. Este o iluzie că putem recupera ceva din ceea ce lăsăm să ne scape”.

          Am 30 de ani. Nu voi rosti niciodată „mai târziu”. Este ca și cum ai acorda vioara, după ce vei fi cântat Serenada lui Schubert. Orice cuvânt al meu este interzis. Îmi duc degetul la buze: „Ssst! Lasă, draga mea, că peste tot sunt microfoane”. Cele mai multe sunt conectate în creierul meu. V. îmi povestește despre împerecherile ei. Este drăguță, caldă, durdulie, unguroaică, mult prietenă. Habar n-am ce-o vrea de la mine. I-am povestit despre nebunia Asherei. Despre cum au reabilitat-o. Îi expun, lângă un vin calitatea întâi, teoria mea despre cele două modele geometrice. Simt în obrajii ei cum înflorește o certitudine: orice iubire nemărturisită este un păcat. Ashera i se păruse domnului P. ca o poveste neterminată. Tu ascunzi o nefericire. Ploile sunt identice.

          „Nu ești genul meu. Mie îmi plac asiaticele. M-am oprit, doar pentru că mi-ai părut o școlăriță timidă, nestricată și confuză, care nu pretindea reparații, nu necesita corecturi și nu exagera cu reamenajările exterioare.” Cu părul pe față, adus de vântul de miazănoapte.

         

Dragă Ashera,

          Pe Regele capturat nu l-am cunoscut niciodată prea bine. Am fost colegi de facultate, dar nu ne vizitam. Împărțeam, uneori, compartimentul de tren spre casă. Vorbeam despre informatică, Java, curve și tot așa.

 

          În ajunul logodnei, Ashera uitase de eveniment și a coborât într-o haltă cu șine întrerupte. A fost nevoie ca mirele să vină cu un taraf de lăutari să o convingă să intre în poza de familie. S-a suit în carul cu bocitoare și dusă a fost. De a doua zi, i-au crescut aripile. O pereche de culoarea argilei și o alta, ametist. Pe acestea din urmă le-a moștenit de la străbunica ei. Le va transmite mai departe. Ashera nu se gândea la copii; spunea că ar fi rătăcitori... Și-a diluat sângele cu apă ca să nu-și ia zborul.

 

07.10.2003

 

          Ne-am oprit pe marginea lacului. Nu mă asculți. Îl ascult pe Domnul. Și ce-ți povestește Dumnezeul acela al tău? Îi povestesc eu. Atunci Ashera a înfulecat un pește crud. Numai domnul P. i-a rămas alături când toată pielea i-a devenit solzoasă. Semănăm liniște și cultivăm noaptea.

          Când a împlinit 23 de ani, Ashera a îmbrăcat o rochie grej. Și-a vopsit părul beaujolais. A intrat în mănăstire desculță. La Sâmbăta. Nimeni n-a băgat de seamă, în afara icoanelor, care o priveau cu îngăduință. Mereu i-a plăcut să urzească acronii și să colinde hotare presupuse. Ochii iscoditori, atunci când se roagă, o incomodează. N-a ajuns acolo pentru reculegere, ci pentru cursul de Istoria Artei. Ar fi făcut o plimbare departe de oameni, aproape de cer. Ținuturile prin care trece dispar definitiv. Le-a ales doar pe cele care se revendică din geografii simbolice.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.