top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow D.R.Popescu. Spre noi granițe ale esteticului (Adina Gligan),nr.11-12(162-163)nov-dec2016
D.R.Popescu. Spre noi granițe ale esteticului (Adina Gligan),nr.11-12(162-163)nov-dec2016 Print
Dec 05, 2016 at 10:00 PM


Adina GLIGAN

D.R. POPESCU. SPRE NOI GRANIȚE ALE ESTETICULUI

 

           Scriitor reprezentativ al generației șaizeciste, Dumitru Radu Popescu s-a făcut remarcat atât prin talentul literar, pe care critica i l-a recunoscut încă de la debut, cât și prin originalitatea operei. Specifică prozei sale este o atmosferă sumbră, care învăluie o lume infernală. Autorul își recunoaște obsesia față de ideea „labirintului ca spațiu al întunericului, al rotirii în beznă, al crimei, mai degrabă decât al jertfei, al inutilei jertfe, de altfel, ca spațiu al lipsei de rațiune unde monstrul înghite flămând vieți de oameni1. Iar în labirint așteaptă Minotaurul, imaginea unei duble malformații, fizice și morale sau a unei umanități care și-a pierdut valorile.

            Sub semnul acestui personaj mitologic, Minotaurul, stă întreaga creație a prozatorului, circumscrisă unei noi categorii estetice: teratologicul.

            Termenul, provenind din domeniul biologiei, desemnează o disciplină care studiază anomaliile, malformațiile și monstruozitățile organismelor vii. Transpus pe terenul esteticii, teratologicul își are originea în categoria urâtului, dar interferează cu tragicul, grotescul și fantasticul.

            Am putea considera că teratologicul reprezintă chiar un derivat al urâtului, deoarece termenul este sinonim parțial cu dizarmonicul și, implicit, cu monstruosul. Karl Rosenkranz definea urâtul drept „frumos negativ”. Teratologicul poate fi definit ca „armonios negativ”. Tot ceea ce suportă o transformare negativă, malefică sau monstruoasă, tot ceea ce încalcă legile armoniei și ale moralității intră în categoria teratologicului. Acesta exprimă, așadar, preferința pentru diformitate, fie la nivel fizic, fie moral, pentru că există întotdeauna o legătură între urât și rău. Așa cum îl definea Friedrich Schlegel, urâtul este aparența neplăcută a răului. Teratologicul, prin descendența sa directă din urât, ilustrează de asemenea existența maleficului. Creată într-o epocă dominată de prezența răului, în distopia comunistă, opera lui D.R. Popescu devine spațiul ideal de manifestare a teratologicului. Avem de-a face cu o topogeneză negativă. Geografia, personajele animaliere sau umane sunt marcate de această natură duală, de simbioza normal-anormal sau bine-rău.

            Teratologicul geografic se caracterizează, în special, prin devierea semnificatului mitic, mai mult decât prin devierea formală, morfologică. Spații terestre, acvatice, uraniene sau antropologice, percepute ca arhetipuri pozitive, își accesează acum reversul negativ, înscriindu-se în categoria lui locus terribilis.

            Grădina este un prim-topos teratologizat. Arhetip al Paradisului, aceasta devine în proza lui D. R. Popescu imaginea lumii căzute în păcat sau chiar a Infernului, o ilustrație fidelă a Grădinii desfătărilor a lui Hieronymus Bosch. Este paradisul comunist, ca revers al Paradisului biblic. Grădina Raiului, amenajată de Celce are aparent toate caracteristicile Edenului, adică frumusețe, armonie și abundență : „Avea și meri și cireși și gutui, corcoduși, peri și vișini, și toată primăvara în grădina lui florile nu încetau să înflorească, era o spumă albă și un bâzâit de albine și o verdeață crudă și îmbietoare și nu degeaba Celce își botezase locul zicându-i grădina raiului2. Teratologicul se insinuează însă începând cu nivelul cromatic și utopia comunistă este demistificată. Toamna, grădina este inundată de tonuri de galben și se transformă apoi într-o violentă pictură cu hemopigmenți: „Printre toate nuanțele de la galben plin până la galben verzui sau cărămiziu, explozia de roșu aprins a frunzelor de cireș dădea acestei morți lente a coroanelor o violență de sânge țâșnit în sus din lemn și rămas suspendat în forme de frunze3. Semnele maleficului se aglomerează în continuare, grădina lui Celce pierzând, rând pe rând, toate atributele unui locus amoenus: echilibrul proporțiilor, perfecțiunea formală, puritatea, lumina și viața. Grădina este enormă și invadată de o vegetație sălbatică, ce crește agresiv. Un fir de apă, care o inundă uneori, hrănește natura lacomă. Păsările moarte, avioanele de tinichea și sperietorile din paie sunt singurii locuitori ai acestui spațiu macabru. Ulterior, grădina lui Celce devine Grădina fermecată a împărătesei Ileana, un spațiu teratologizat prin prezența magiei și a păcatului.

            Pădurea, simbol arhetipal asociat freneziei vieții, își pierde la D.R. Popescu atributele pozitive, moștenite din vechile credințe dendrolatrice. Latura obscură, asociată spaimei, rătăcirilor, pericolului și morții este exploatată de prozator pentru a ilustra o lume aflată la răspântiile istoriei. În povestirea Cutia de conservă autorul observă că pădurea simbolizează misterioasa graniță dintre viață și moarte: „Orice pădure își are tainele ei. Printre copaci și ierburi, în fiecare clipă se nasc și mor vietăți a căror trecere prin lume n-o cunoaște nicio ființă omenească4. Liniștea învăluie pădurea precum ceața, dar nu este o liniște divină, ci una demonică, o liniște care anulează sentimentele ființelor omenești: „Aici râsetele fericiților și plânsetele celor deznădăjduiți sunt înghițite cu aceeași nepăsare de liniștea ce domnește ca o regină peste arbori și tufe”5. Este peisajul dezolant al unei lumi decăzute.

            Dintre spațiile acvatice, balta întrunește cele mai multe atribute teratologice. Considerată în folclor sediul duhurilor rele, balta este, prin natura sa, un locus horridus, al apei stătute, al descompunerii și, implicit, al morții. În romanul F, balta reprezintă locul care adăpostește crima, dar și un simbol al rătăcirii în apa mâloasă a incertitudinii.

            Teratologicul se extinde și asupra spațiilor uraniene. Incertitudinea, boala și degradarea par să cuprindă și cerul. Astrele, contaminate de răutatea umană, sunt pe punctul de a se prăbuși pe pământ, creând o imagine apocaliptică. În povestirea Ploaia albă, soarele este descris ca bătrân și bolnav: „Toată vara asta și vara trecută soarele răsărise mare cât o gură de butie și nu se ridicase pe cer, se rostogolise arzător, aproape de pământ, mai sus cu câteva palme de coșurile caselor; mătăhălos și de foc, nu putuse să țâșnească în vârful cerului, cum făcea pe vremuri; acum se târa, și Sevastița zicea că e umflat; parc-ar fi borțos și l-ar fi mușcat albinele de fălci6

Spațiile antropologice sunt în continuare marcate de prezența teratologicului. Satul, ca emblemă a lumii arhaice și a timpului mitic, suportă influența nefastă a timpului istoric. Molima comunistă ia forma simbolică a unei nemiloase secete în povestirea Ploaia albă. Degradarea lumii începe la nivelul mineralului, autorul subliniind ruptura fatală dintre omul arhaic și matricea sa vitală, Glia-Mamă. Pământul își pierde simbolistica pozitivă, atributele materne legate de fertilitate: „Pământul era alb. Nu mai avea suflet, trăgea să moară, obosit și ars de căldură7. Uscat și sterp, pământul nu-i mai hrănește pe oameni și nu mai este bun cu acestia: „Dacă nu vrea pământu’, murim, zise baba. Pământu’ e mama noastră, e tata nostru, e mămăliga noastră, e apa, e groapa noastră, e laptele, e slănina, vinu’, sufletu’, nunta, botezu’, casa. Dacă nu vrea pământu’, gata, el e moartea noastră. Mare secetă, mare!8.  Satul devine un loc urât, populat cu animale bolnave. Câinii, păsările sau vitele au devenit niște umbre, care și-au pierdut rostul. Oamenii nu mai au nimic sacru, nici dragostea, nici familia, nici viața sau moartea. Satul teratologizat este un loc în care viața curge încet, lipsită de orice bucurie, o lume care și-a pierdut obiceiurile. Josenii nu mai merg la horă, copii nu se mai nasc, iar morții sunt vânduți pentru un sac de porumb. Oameni fără inimă par să populeze universul rural. Lumea satului seamănă din ce în ce mai bine cu aceea a orașului, timpului mitic i se subtituie timpul istoric.

            Orașul, la rândul său, apare în romanul F în varianta orașului surd sau a orașului-miraj. Orașul surd este un loc al reificării, al înstrăinării și al plângerii, un fel de pădure mută, în care oamenii-copaci trec unii pe lângă alții fără să își vorbească. Orașul-miraj poate fi asociat cu riturile de trecere. În opoziție cu satul, orașul reprezintă pentru personajele lui D.R. Popescu alteritatea, locul unde cei atrași de mirajul unei noi lumi sfârșesc adeseori ca alienați.

            Gradul maxim de teratologizare geografică îl atinge prozatorul prin metafora jocului de fotbal. Stadionul, ca spațiu al jocului, este prin natura sa un topos al libertății securizate. În romanele F și Vânătoarea regală, acesta devine însă un locus horridus, deoarece și în incinta lui proliferează minciuna, furtul, mediocritatea și crima: „Basmele sunt basme și rămân de domeniul basmelor, în vreme ce în realitate și basmul cel mai teribil, fotbalul, nu mai e basm. Poftim, arbitrul a fluierat sfârșitul meciului: doi la doi, egalitate9. Șansele se împart egal între bine și rău, între frumusețea dată de joc și urâtul existențial. Libertatea pierdută devine o existență monstruoasă.

            Teratologicul nu este însă urâtul gratuit, ci unul impus de istorie, primind astfel o notă tragică. Tragică este disoluția unor valori umane, tragice sunt înălțarea și nimicirea ulterioare ale individului, fără putință de împotrivire. „În satul lui D. R. Popescu se petrec tragedii shakespearene10, observă Eugen Simion. Teratologicul cuprinde în sfera sa indivizi striviți de forțe superioare, precum moartea sau viața, iubirea, politica sau istoria, precum și o întreagă lume condamnată la o tragică dispariție. Așa sunt morții-vii, supuși la o eternă suferință, călăii dezumanizați, profeții apocaliptici, artiștii rătăciți sau ultimii reprezentanți ai comunității arhaice. În ceea ce privește personajele umane, teratologicul nu se manifestă doar la nivelul semnificatului mitic, așa cum se întâmpla în cazul geografiei malefice, ci este dublat de transformări în plan morfologic. Teratologicul deviază spre grotesc, prin bizareria comică și prin aspectul de bâlci al unor indivizi, și spre fantastic, prin încălcarea legilor realului, unele personaje deținând malformații fizice sau morale cu totul neobișnuite. Astfel, Moise, cel care trebuia să aducă omenirii Tablele Legii, se dovedește un individ monstruos, atât moral, cât și fizic. El posedă un corn, care îl asociază indisolubil cu imaginea Minotaurului. Celce, la rândul său, este rezultatul unei simbioze teratologice a Minotaurului cu eroul rabelaisian Pantagruel. Ghiarăntoarsă posedă o malformație evidentă, prin aspectul mâinilor, Ică are un picior de lemn și un ochi de sticlă, Dimie a devenit o ființă aeriană, posibil străbun al Baronului din copaci, iar Don Iliuță este întruchiparea bufonului.

            Privind panteonul personajelor lui D. R. Popescu, remarcăm o transgresare a granițelor dintre specii, sub semnul teratologicului. Spațiile malefice sunt populate de animale monstruoase, exemplare autentice ale unui bestiar teratologic. Pisici diabolice, nebune, câini cerberi, turbați, cai sălbatici posedați de duhul morții terorizează această umanitate degradată, iar oamenii, captivi în labirintul Istoriei, sunt supuși unui proces de identificare cu animalele sau cu obiectele. Cu alte cuvinte, amenințarea rinocerizării sau a reificării apare din ce în ce mai vizibilă și este atât de dificil ca oamenii să își păstreze umanitatea, în orice condiții, așa cum observă baba Sevastița: „Și oamenii o să ruginească dacă li se usucă inima11.

            Aceasta este mesajul, mereu actual, pe care îl transmite proza lui D. R. Popescu, iar teratologicul devine categoria estetică cea mai potrivită pentru a-l ilustra.

 

Note:

1. Andrei Marga, Literatura rupturilor: D. R. Popescu  în  „Cotidianul.ro”,  24 iunie 2015, http://www.cotidianul.ro/literatura-rupturilor-drpopescu-263738/;

2. D. R. Popescu, F, Boul și vaca, Ed. Cartea Românească, București, 1986, p. 68;

3. Ibidem, p. 69;

4. D. R. Popescu, Opere I, Mări sub pustiuri, Cutia de conservă, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 42;

5. Ibidem, p. 42;

6. D. R. Popescu, Opere I, Mări sub pustiuri, Ploaia albă, Ed. cit., p. 100;

7. Ibidem, p. 116;

8. Ibidem, p. 117;

9. D. R. Popescu, F, Ninge la Ierusalim, Ed. cit., p. 35;

10. Eugen Simion, Scriitori români de ieri și de azi, vol. IV,  Ed. Litera, București, 2002, p. 78;

11. D. R. Popescu, Opere I, Mări sub pustiuri, Ploaia albă, Ed. cit., p. 135.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.