top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Cronica literară arrow Reveuri bovarici, dame nesățioase...(Daniela Sitar-Tăut),nr.11-12(162-163)nov-dec2016
Reveuri bovarici, dame nesățioase...(Daniela Sitar-Tăut),nr.11-12(162-163)nov-dec2016 Print
Dec 05, 2016 at 11:00 PM

 

Daniela SITAR-TĂUT

REVEURI BOVARICI, DAME NESĂŢIOASE,

NEVESTE INFIDELE, PAROHI-VAMPIRIŞTI...

 

Volumul lui Marian Ilea, Herina (Cartea Românească, 2016), e greu încadrabil într-o singură specie narativă. Prin tehnica palimpsestului, colaj, reluarea cinematografică a cadrelor, ironie, demitizare, polifonie şi pluriperspectivism, melanjul deconcertant între un jadis imperial şi un acum contemporan, palpabil, cu tentacule din biografia recentă a prozatorului, l-aş include în tagma textelor tributare postmodernismului. Deşi autorul însuşi mi-a infirmat apelativul de roman, eu tot roman îi voi zice. Tomul este compartimentat în două cărţi distincte, care au ca liant Herina, cronotop al tramei. Cea dintâi aduce în prim-plan istoria Osimei şi a Berăriei Luther, în vreme ce cartea a doua se aurolează legendar sub mantia Cronicilor de la Herina, a căror istorie ne este relevată abia în paginile finale. Apelul la cronică nu cimentează veridicitatea evenimenţială, ci, din contră, o dislocă, prin întorsături deconcertante de frază sau de situaţie. Cronografii lui Marian Ilea sunt subiectivi prin excelenţă, relatând nu povestea a ceea ce a fost, ci a ceea ce ar fi vrut/trebuit să fie. Caietul cu file îngălbenite, descoperit în camera pensiunii din Solotvino, dedicat de anonimul cronicar Domnului Robert Maxwell, cu adâncă veneraţiune” şi tradus ulterior de „bătrânul arhivar maghiar din Baia-Mare”, recompune, în sens invers, Cronicile de la Herina.

Cartea face parte din aceeaşi plămădeală fabulativă ca Medio Monte sau Vacek. Temporalitatea se dilată maleabil dinspre regalitatea imperială austro-ungară înspre invazia galilor, secolul al XIX-lea sau al XX-lea, perioada Uniunii Sovietice sau indici contemporani, din ultimele decenii. Faţetele divergente ale cronologiei se întrepătrund cu polifonia pluriperspectivistă. Herina este un topos imaginar (oraşul gurmeţilor”, patronat de Sfântul Honoriu), sustras cantonărilor precise într-un areal concret, dar care conjugă o pletoră de superstiţii. Scriitorul delimitează, pe clapeta cărţii, frontierele ei geografice: „Timp de opt ani am călătorit de nenumărate ori în spaţiul dintre Ujgorod şi Solotvino. Lumea pe care am cunoscut-o, cu metehnele, realităţile şi mitologia ei, se regăseşte în Herina, care e ţinutul prozaic imaginar situat între: Iasinia (capitala huţulilor) şi Iarem-cea (una dintre celebrele staţiuni turistice ale imperiului polonez). De fapt, e vorba de un spaţiu de vreo 20 de kilometri aflat în Carpaţii Păduroşi (sau în Carpatia, cum îi spun cei din Ucraina). Acest spaţiu e locul de unde izvorăsc Tisa, care o ia spre Ungaria, şi Prutul, care curge în sens opus, către Colomneea şi Cernăuţi”. Precizia matematică a meridianelor nu contează, mai ales că prozatorul melanjează constant, cu o moquérie demult caracteristică lui, realitatea posibilă cu cea adevărat-adevărată. Vizita din ultimul capitol la televiziunea înfrăţită din Ucraina, al cărei director regional era Evgheni Mîrşkov, devine un episod mnemotehnic care aminteşte perioada comunistă de la noi. Corupţia poliţiei, ce pare a actualiza povestirea Negustor lipscan a lui
Sadoveanu, mita obligatorie la opririle dintre Kiev şi Ujgorod, limbajul de lemn din cadrul vizitelor „de lucru” pe la Academia de Agricultură sau cooperativa agricolă „Vladimir Ilici Lenin” pigmentează paseist, retrograd, prezentul confraţilor ucraineni, care beneficiază din partea oaspetelui de inutile consilieri: „M-am învăţat, dau sfaturi: Să faceţi în uzine, fabrici, universităţi ansambluri folclorice, cenacluri literare, gazete de perete”. Evgheni Mîrşkov, poreclit „Prinţul”, din pricina genealogiei aristocratice, are „o relaţie amoroasă cu şefa secţiei minorităţi a televiziunii regionale”, o blondă „pempantă” – vorba lui Nicolae Breban, quadragenară foarte. Episoadele lor erotice sunt penelate parodic, în consonanţă cu preocupările/maniile/dependenţele lumii contemporane. „Stau în pat şi-şi scriu unul altuia SMS-uri”, ne dezvăluie Linocika, translatoarea liliputană, cam hiperponderală, dar beneficiară plenară a prestaţiilor virile ale unui june rrom.

Osima deschide seria naraţiunilor heriniene. Cronologia fabulei este inversă, prezentând moartea şi reacţiile postume ale familiei lui Peter Michl, proprietar al caleştii-taxi care aducea oamenii de la gară în centru. Onomastica anti-eroilor este, prin excelenţă, mitteleuropeană, deci imposibil de reţinut. Când e neaoşă, glisează spre burlesc, cum e cazul orgoliosului paroh Lală Marcu. Osima alunecă înspre trecutul întemeietor, aducând imagini terifiante ce amintesc de invazia şobolanilor din Procesul-Verbal al lui Le Clézio: biserica ridicată în 1499, holera, sărăcia lucie, oasele albe ale străbunilor împrăştiate de furtună etc. Bârfa şi denunţurile fac casă bună pe meleagurile Herinei. Un delator de vocaţie este Adalbert Undulski, ce deţine o funcţie duală, atât de şef al pieţei, cât şi de informator benevol al comisarului de poliţie. Inserarea în corpusul textual a notelor sale demascatoare sunt spumoase şi ne angrenează într-un joc bivalent, al mistificărilor gestuale şi evenimenţiale. Suspect favorit al acestuia e popa Lală Marcu, posesor al unei case model Secession, acuzat că-şi agresează enoriaşele şi le supune la ignobile munci care să-i satisfacă apetitul de gourmet: „Umblă pe la femei şi le pune să-i facă de mâncare”. Confesiunile interlocutorilor, şarjele epice sunt contrabalansate de secvenţe dramatizate sau de relatările uricarilor.

Scrisorile primite de la Cancelaria Imperială de la Viena, cu scopul populării Herinei cu comercianţi, acari, industriaşi, mineri sau farmacişti, potenţează ideea că herinienii fac parte dintr-o castă particulară, a întemeietorilor, a celor aleşi pe sprânceană. Voiajele locuitorilor se petrec pe plaiuri elitiste, imperiale, toţi având străbuni sau făcând stagii profesionale la Viena. Budapesta, Praga, Bratislava, Dresda sau Cracovia sunt locuri congruente şi deloc resimţite ca străine pentru herinieni. Locuitorii sunt mândri foarte şi de tramvaiul care străbate centrul oraşului, mijloc de locomoţie truvabil, la acea dată, doar în două-trei capitale, dar şi de drumurile de acces asemuibile autostrăzilor contemporane. Construcţia noii urbe se face „pas cu pas, nemţeşte”. Osima este străbătută de făpturi fantomatice, năluci palpabile care conjugă un cod etic sustras codului civil. Protagonista alungă duhuri, practică vrăjitoria, „mătură bolile bolnavilor”, mătrăguna este un panaceu pentru iubire, iar banii primiţi îi foloseşte pentru a-şi achiziţiona păpuşi. Fata pădurii, „vrăjitoarea de la munte”, îl are drept consilier pe Michliduţă, „făptura cu sită roşie pe cap”, ce trăieşte liber cu o văduvă. Fără pudibonderii, Osima produce doi copii din flori cu un pădurar şi un oier şi, arzoaică foarte, simte o nevoie acută de bărbat „constant” la casa omului/femeii. Iubăreaţă foarte e şi contesa Monthomas, care, deşi măritată de niscaiva anişori, are parte de primul orgasm abia la Herina, reduplicat de nouă ori ce-i drept în prima noapte, cu Ioşca, „violonistul cel frumuşel” şi infidel. O atletă de calibru a amorului se dovedeşte Margit Isaac, proprietăreasa hotelului Kiss Pipa, care şi-a exersat vreme de opt ani muşchii vulvei cu un antrenor de lupte de la Debrecen. Atrasă de bărbaţii virili şi niţel nimfomană, aceasta face, potrivit unuia dintre amanţii ei, „cât un pluton de muieri”.

Un alt obsedat de pândă descoperim în Berăria Luther. Luther Schuler, şeful de gară din Herina, este observator şi informator al nevestei, Clotilde, proprietăreasă a localului ce dă numele naraţiunii. Bovaric şi reveur deopotrivă, acesta suferă de nostalgia Vienei, de sindromul dublei personalităţi şi se visează primar. Ajuns la cincizeci și opt de ani, Luther percepe femeile aservite triadei Kinder-Küche-Kirche. Un original, niţel cam arierat, Luther-Johann face o şedinţă cu angajaţii, la care fiecare este avatarul propriului strămoş. Herina se înfăţişează acum, după episodul anterior, descălicător, ca un univers dual, maniheic: pe de o parte, o mare de pământ cleios, pe de alta, o sală de bal pentru vals şi polkă. În acest text identităţile sunt labile, iar onomastica va camufla antecesorii sau viaţa anterioară, concupiscentă, înaintea sosirii în Herina. Cuplurile legale sunt dublate şi ele de cele adulterine. Clotilde cea domestic-amfitrioană se dovedeşte a fi Babette, damicela urmărită în Viena de ofiţerii de castitate, ce capătă şi ea o imperială misie de informatoare în Herina, sub tutela lui Stephan Vitebsk, şeful poliţiei. Bietul consort Luther e dus cu binişorul la ospiciu după ce denunţă prezenţa comandoului de prostituate în provincie, unde crapă fericit şi ostenit de logoree, după un speach-maraton, de şase ore, ţinut în faţa confraţilor de salon.

Partea secundă este defalcată în patru secţiuni (Bătălia, Contesa, Cofetarii, Caietul). Papilele gustative sunt mai pregnant activate pentru gourmeţi în Cronicile de la Herina. Delicatese care mai de care mai elaborate, caramelizate şi însiropate, texturi marmorate (pe care nu le voi bucătări vreodată) se lăfăie consistent pe parcursul fabulei, apanaj exclusivist al maeştrilor cofetari care ţin eficiente şedinţe de lucru pentru a putea face faţă atât cererilor pieţei, cât şi rivalităţilor castei. Deşi cantonate în alt ev, personajele sunt vigilente foarte la oficiul concurenţei, trăind cu aprehensiunea furtului reţetelor lor, atente şi sensibile foarte la cumpărătorii de sex bărbătesc, cărora crema Zaiboner, veritabil afrodisiac, are menirea de-a le ameliora şi ridica nivelul potenţei. Pentru a garanta efectul scontat, cei patru cofetari (Bercu Bernard, Leopold Biner, Szilard Alfons şi Emil Lacsi) decid la şedinţă confecţionarea unui tort cu cincisprezece straturi de cremă revigorantă.

Alienat ajunge şi parohul Boschetty Andor, cronicarul Bătăliei. Fragmentele diaristic-istorice relevă o istorie demnă de un Obelix şi Asterix. Inamicii sunt întâmpinaţi cu crucea şi stindardul alb; invadatorii au vandalizat prăvălii şi-au fost necruţători cu evreii (problema iudaică este una dintre constantele subsidiare ale cărţii); „luptătorii aceia n-au câştigat prin vitejie nimic”; spionii se plimbă dezinvolt pe străzi, ba chiar participă la slujbele de la biserică. Printr-o mise en abîme, relatarea lui Spitz Lieber inserată în cronica parohului, asistăm la o rectificare evenimenţială, ce denunţă adevărul camuflat, caramelizat de paroh: inamicii au învins fiindcă n-au avut ce să învingă, iar luptele, decupate parcă din Ţiganiada, sunt unilaterale şi fără opozanţi. Polifonic este tomul şi prin vocile uricarilor, mereu alţii la fiecare naraţiune. Abia cel din Contesa pare a fi aservit codului deontologic al castei. Pentru acesta, scrisul necesită tranchilitate, solitudine, exemplaritate, dar şi voluptatea posterităţii, a testamentului identitar („Când scriu cronica Herinei am nevoie de linişte. Mă retrag în camera din spatele brutăriei, îmi spun, «Spitz Lieber, acuma să te văd, trebuie să laşi mărturie celor care vor veni şi vor fi mândri că s-au născut, au copilărit şi trăiesc în Herina». Niciun cuvânt de scădere nu se strecoară în aceste rânduri”). Urcat în turla bisericii pentru a vedea ravagiile sângeroasei victorii heriniene relatate de paroh, a armatei rezerviştilor înarmaţi cu cruce şi Biblie, acesta remarcă: „Privesc prin binoclul militar şi nu văd nimic. E primul semn că am învins”. Atacul din octombrie al adversarilor, care vandalizează magazinul de stofe, îi transformă pe aceştia în nişte haiduci parodici ce împart textile săracilor. Liderul lor, colonelul, pare un Ubu Roi, ce apără cetăţenii din Herina unii de alţii, în vreme ce presupuşii lui agenţi ai ordinii seamănă un magistral haos babilonian. 

Personajele lui Marian Ilea sunt savuroase, coagulate când sugestiv, când în tuşe îngroşate, expresioniste. Fiecare are câte un violon d’Ingres, en cachet au ba, pasiune pe care abia în final, câteodată, au curajul să şi-o urmeze. Reveuri bovarici sau dame insaţiabile sexual, nimfomane sau prostituate, neveste infidele ce se lamentează soţului că au fost înşelate de amant, cum e cazul contezei Monthomas, confecţioneri de pălării, vrăjitorese distributive carnal, şefi de poliţie, delatori de vocaţie, parohi matematicieni, bănuiţi a fi cam vampiroşi, ce îşi conservă juneţea cu sânge de sugar de la botez, soldaţi de mucava, învingători fără a da vreo bătălie, detractori ai sinelui şi ai comunităţii, conspiratori, proxeneţi, maniaci constituie fauna normală a anormalităţii universului prozatorului, o lume în care doar dezrădăcinaţii, descentraţii şi ciudaţii supravieţuiesc. Cei care spun adevărul însă sunt sancţionaţi, culpabilizaţi, ajung alienaţi cu patalama, fiind încarceraţi la ospiciu, şi sfârşesc în moarte. Adică, viţă versa. À rebours tare, mon cher... Châpeau!

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.