top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Viorel Sergovici şi Şarpele lui Mircea Eliade, de Cristina Scarlat, nr.4(59), aprilie 2008
Viorel Sergovici şi Şarpele lui Mircea Eliade, de Cristina Scarlat, nr.4(59), aprilie 2008 Print
Apr 20, 2008 at 10:00 PM

Cristina SCARLAT

VIOREL SERGOVICI ŞI ŞARPELE LUI MIRCEA ELIADE


           Motto: „Şarpele este singura mea carte scrisă fără plan, fără să ştiu cum se va desfăşura acţiunea şi fără să-i cunosc sfârşitul. Este, fără îndoială, produsul pur al imaginaţiei. N-am utilizat nimic din tot ce ştiam, şi mai ales aş fi putut şti, în legătură cu simbolismul sau mitologia şarpelui (…) ştiam un singur lucru, că un grup de bucureşteni , fără nici o aplecare către fantastic s-au dus să petreacă noaptea lângă o mânăstire şi că un necunoscut, Andronic, întâlnit pe drum, le va spune la un moment dat: Vă rog să nu vă speriaţi, dar este aici, foarte aproape de noi, un şarpe.” (1)

 

             Dacă în Domnişoara Christina atmosfera este clar fantastică, susţinută nu atât prin subiect - o poveste cu  strigoi  împletită cu tema eminesciană a luceafărului (la Eliade în variantă feminină) - cât, mai ales, prin mijloacele specifice epicului, în Şarpele autorul menţionează că „fantasticul se descoperea treptat, pe nesimţite, şi (…) firesc; căci nimic extraordinar nu avea loc, nici un element supranatural nu intervenea ca să abolească lumea în care se născuseră şi trăiseră până atunci personajele mele (…) lumea fantastică în care, datorită lui Andronic, s-au aflat după miezul nopţii era aceeaşi de toate zilele - cu singura deosebire că-şi descoperea acum o dimensiune în plus, inaccesibilă existenţei profane. Era ca şi cum lumea de toate zilele ar fi camuflat o dimensiune secretă pe care, cunoscând-o, omul îşi revelează totodată semnificaţia profundă a Cosmosului şi modul lui autentic de a fi; mod de perfectă, beatifică spontaneitate, care nu e nici iresponsabilitatea existenţei animalice, nici beatitudinea angelică.” (2).

           Romanul a fost ecranizat în 1996 - în versiune  teatru tv - de regizorul Viorel Sergovici, cel care în 1992 ne oferea şi ecranizarea romanului Domnişoara Christina. Prima a fost distinsă cu 4 premii UNITER (3), iar cea de-a doua cu trofeul Dionysos pentru cel mai bun spectacol de Teatru TV la Galele UNITER, ediţia a V-a, stagiunea teatrală 1995-1996.

           Ambele ecranizări s-au bucurat de calităţile muncii în echipă ale lui Viorel Sergovici şi Adrianei Rogovschi (regia, scenografia) şi Adrian Enescu - semnatarul coloanei sonore.

            Filmul poate fi analizat autonom - dar nu poate fi ignorată paralela cu textul original la care, evident, se vor face trimiteri şi se va încerca reperarea elementelor comune sau a improvizaţiilor / jonglărilor  pe marginea lui.

            Primul lucru care se remarcă - pentru cinefilul care are proaspătă lectura romanului - este schimbarea motto-ului. Descântecul de dragoste de mare circulaţie în folclorul autohton, ales de Eliade: „Tu şerpe bălaur, / cu solză de aur, / cu nouă limbe împungătoare…” (4)  are ca justificare sugerarea stării  magice sub semnul căreia vor evolua personajele („integrarea în cosmicitate”) şi  scena de magie propriu-zisă, seara de la Căldăruşani, când Andronic invocă şarpele. (Petru Ursache) (5). Ca motto al  filmului a fost ales un fragment din textul lui Eliade, Mit şi realitate: „În lunga incursiune asupra miturilor sfârşitului lumii am vrut să scoatem în relief că esenţial (…) nu este faptul însuşi al sfârşitului, ci certitudinea că va avea loc un nou început.” Un citat bine ales, având în vedere turnura pe care regizorul o va da textului original.

           Imediat, a doua detaşare faţă de text are loc în prima scenă: filmul începe cu scena pregătirii excursiei spre mânăstirea Căldăruşani a grupului de bucureşteni (excelent moment gândit de regizor, marcând astfel  simbolicul drum spre centru cu care nu se poate să nu facem legătura), în timp ce  în roman prima secvenţă ne introduce în odaia în care excursioniştii deja se instalaseră - la nişte gazde primitoare, în  Fierbinţi - „un biet sat la treizeci de kilometri de capitală.” (6) .

            O primă impresie după vizionare: regizorul ştie foarte bine unde vrea să ajungă, operând  în text (completări cu dialoguri originale - Vasile Alecu sau introducerea unor scene inexistente în roman care să-l ajute în demersul propus). Un minus: la început ai senzaţia că actorii - Claudiu Bleonţ (în rolul lui Sergiu Andronic), Ilinca Goia (Dorina), Cătălina Mustaţă (Liza), Gheorghe Dinică, Mitică Popescu, Mircea Rusu (în rolul lui Manuilă - trebuie să subliniem, mult mai convingător decât personajul lui Eliade), Victoria Cociaş, Tomi Cristin - nu-l ajută pe regizor, vocile par nesigure, rolurile - slab conturate (faţă de cele din roman), partiturile - frânte, nu se leagă, o lentoare artificială care duce la impresia de replici rupte. Finalul, însă, compensează ezitările din primele secvenţe. Şi aici intervin schimbări - atât în scenariu, cât şi în jocul actorilor: Dorina şi Andronic propun partituri mai convingătoare.

             În textul lui Eliade - ceea ce partitura filmică respectă - este urmărită refacerea cuplului originar, într-o tulburătoare glisare - sub semnele firescului, însă, cum spunea Eliade însuşi - între vis şi realitate, între sacru şi profan, totul sub aparenţa jocului. Alunecarea în planuri temporale diferite se face cu naturaleţe. Sorin Alexandrescu repera trei planuri temporale în textul lui Eliade - care se regăsesc şi în film: „al vilegiaturiştilor, robiţi clipei, al Dorinei, trăind, poate, l’éternel retour al evenimentelor şi al lui Andronic, poate atemporal, veşnic. Primul timp ar fi profan, celelalte două, forme ale sacrului.” (7). Viorel Sergovici  taie”, într-un fel, nodul gordian. Dacă în textul lui Eliade alunecarea vis-realitate este foarte fină, cititorul ratând, poate, delimitarea corectă a celor două planuri (ce se întâmplă în vis, ce - în realitate), în film scena finală trasează clar limitele: tot ce s-a întâmplat până în momentul întâlnirii Dorinei cu Sergiu s-a petrecut în visul (premonitoriu şi în acelaşi timp iniţiatic al) fetei şi abia de aici povestea începe cu adevărat! După poveste, deci, o altă poveste…

           Aminteam  prima secvenţă de film: pregătirea drumului spre mânăstire, care  poate fi privită ca o pregătire a drumului spre centru, sau drumul spre adevăratul sine, spre adevărata conştiinţă (de sine) - grupul se îndreaptă spre un spaţiu sacru, al mânăstirii, cu atât mai mult o şansă de recuperare / ridicare spirituală din mâlul cotidian; asta în registru…mitic, dacă personajele ar accepta la acest nivel provocarea, iniţierea. Sau văd drumul ca o excursie, pur şi simplu-refuz de transcedere din planul lumesc la cel sacral.

             Dorina şi Andronic - aleşii din grupul de petrecăreţi - vor finaliza, în film (scena finală) experienţa iniţiatică printr-o reuşită: integrarea în cosmicitate - cum sugerează regizorul. Ceilalţi au rămas la stadiul de… figuranţi, trecători grăbiţi, ancoraţi în banalul cotidian.

            Andronic - personajul misterios care se alătură grupului de excursionişti - este cel care va declanşa înlănţuirea de scene în care sunt prinse toate celelalte personaje, într-o suprapunere de planuri temporale (povestea Arghirei şi a călugărului decăzut) şi alunecări vis-realitate care covârşesc. Totul sub semnul şi sub  aparenţa jocului. Jocul propus de Andronic în pădure este major - atât în roman, cât şi în film, ceea ce va declanşa - regizoral, aproape, sub îndrumarea lui Andronic - înlănţuirea de fapte şi scene care susţin povestea. „Neurmărind nici un scop aparent, Andronic se mărgineşte să restituie libertatea acestor oameni, oferindu-le ocazia de a se manifesta spontan într-o natură complice. Stamate şi Liza, Manuilă şi Dorina, Vladimir şi doamna Solomon trăiesc o vrajă pe care singuri o creează, cochetând nocturn cu tentaţii reprimate diurn. Neştiind analiza tulbureala din ei, o numesc Andronic, şi femeile încep să-l dorească, dorind, de fapt, Dragostea.” (8).

             Prin ludic e propusă de fapt eliberarea de convenţiile sociale, transcederea la o altă realitate. Jocul / teatrul lui Andronic - în pădure („un fel de punere în scenă a labirintului” - Petru Ursache ), în pivniţă, la masă - e o încercare de a-i ajuta pe ceilalţi să-şi găsească rolul care li se potriveşte, pentru a trăi / experimenta armonia, pentru a-şi regăsi locul pe scena lumii, pentru recuperarea, prin iubire - anamnetic, prin joc şi vis - vârsta mitică, primordială. Inclusiv Andronic îşi caută propriul rol, adevăratul rol. Prin Dorina - aşa cum sugerează finalul filmului, şi-l va găsi. Andronic este un instrument al lui Dumnezeu, regizor - încercând, prin ceilalţi, prin jocul propus să înţeleagă. Un regizor care lasă actorilor amatori să-şi găsească, improvizând, propriul rol, cel care li se potriveşte aici, acum - în timpul concret. Fiecare trebuie să regăsească limbajul prin care poate recupera starea de graţie, armonia începuturilor. Cuplurile posibile, jocul în pădure, visele erotice ale personajelor (balaurii gândurilor, mâlul existenţial în care se complac) vor delimita „taberele”. Andronic şi Dorina  sunt singurii care  finalmente vor reuşi: din vis în vis, în treziri succesive, conducându-se după rămăşiţele a ceea ce păstrează din multitudinea de vise / semne pe care nu le pot decoda în întregime, dar cărora le intuiesc sensul (Andronic - povestea Arghirei, vraja, lucruri pe care „nu ştie de unde le ştie”; Dorina - visele). Ceilalţi vor eşua într-un erotism vulgar, în jocul facil al senzaţiilor (Vladimir - d-na Stamate, Luiza- Stamate). Au semne de care se pot ajuta, dar le refuză sau le ignoră, se complac în cotidianul profan: muzică, dans, jocul de cărţi, vin, ospăţ… Se află într-o mănăstire, dar aduc cu ei … festinul lumesc. Nu se rup de lumea din care vin, ci o târâie  (şerpeşte?) cu ei…

            Scenic - filmul redă cu convingere ideea de joc: jocul din pădure, jocul privirilor, jocul de cărţi, jocul erotic, jocul flăcărilor, al umbrelor…

           Asistăm la un puzzle de imagini şi scene: jocul din pădure, scena invocării şarpelui, somnul cu vise erotice… Ca un amestec al timpurilor: revolut - cu cel oniric şi cu cel istoric, prezent, cotidian.

            Jocul actorilor, cum spuneam, descurajează, în ciuda numelor sonore care susţin partitura filmică. Există diferenţe totale de registru şi nuanţe între Andronic - personajul livresc - şi cel din film. Protagonistul lui Eliade este tipul sportiv, energic,  poartă ochelari de soare… La Sergovici - acesta evoluează în alt registru: este mult mai… liniştit - în ciuda complexităţii partiturii - un Claudiu Bleonţ care ascultă, şcolăreşte (cum de fapt o fac şi ceilalţi actori) indicaţiile de regie. „Ochii tăi m-au vrăjit…” - se aude în fundalul sonor, la început, o melodie. Subtext. Căci  Andronic are ochii foarte ageri, arzători, cu pupilele neobişnuit de mari.”

             Claudiu Bleonţ în rolul lui Andronic - nu se putea o mai bună alegere. Păcat însă că nu a fost lăsat să dea, ca pe scenă, tot ce ar fi putut da rolului. Este genul de actor-filosof care intră în pielea personajului, se mulează pe el, se împletesc împreună şi, în final, ceea ce iese este un regal. Actor-demiurg care practică cu aparentă lejeritate maieutica sacrală a întrupării unui personaj, a prezentării lui. În-rolarea, de cele mai multe ori, e…totală.  În Şarpele ar fi putut da mai mult…

              Şi rolul - personajul Dorinei a suferit modificări… În film, în spaţiul sacru al mânăstirii, fata e provocatoare (joc profanator); în textul original, e temătoare, delicată.

             Scena invocării şarpelui e neconvingătoare, fără dramatism, nu se simte teama personajelor, ca în roman. Şi nu apare nici un şarpe, doar în visele erotice ale femeilor.

            Personajele nu au forţă, replicile, cum spuneam, nu curg, nu se înlănţuie. Am putea pune aceste, poate, aparente scăpări pe seama faptului că tot ceea ce se întâmplă în film, până la scena finală e doar un…vis şi personajele ar fi umbrele acestui vis, care îl animă. Deci voite scăpări. Regizoral. O variantă. Căci tot spre final  personajele principale îşi schimbă, parcă, brusc stilul de joc, devin mai coerente, mai convingătoare. Ca o ieşire din vis - întrupare a umbrelor, animare a lor? Ar fi interesantă opinia personală a lui Viorel Sergovici asupra acestui aspect.

            Şarpele lui Eliade este „o frumoasă poveste în care erosul magia, simbolul, feericul se întâlnesc graţie unei bune tehnici de a organiza surpriza.” (Eugen Simion) (9). Ceea ce regăsim, totalmente, şi în film.

            Textul lui Eliade este  excelent împărţit filmic: visul Dorinei (excursia la mânăstire - jocul, drumul spre mănăstire - rătăcirea; de fapt, visul în vis) şi întâlnirea, reală, cu Sergiu - Andronic. În roman, secvenţa finală e una cu certă trimitere la Cezara eminesciană şi la Insula lui Euthanasius - cuplul Dorina-Andronic, găsiţi goi, adormiţi îmbrăţişaţi pe insulă - „dezbrăcaţi de orice formă, eliberaţi de orice individualitate, reduşi la arhetipuri(…)” - Ieronim şi Cezara (M.Eliade - Insula lui Euthanasius). Filmul ni-i arată pe aceeaşi, într-o maşină (scena nu există în roman) pe ploaie, îndreptându-se spre Bucureşti. Ieşirea din vis. Şi abia de aici, începutul poveştii sugerat de film, o continuare a poveştii livreşti.

              Filmul lui Viorel Sergovici poate fi luat, fără îndoială, ca punct de reper în seria ecranizărilor textelor lui Eliade. Teleplay-ul este „formula cea mai potrivită pentru a da o replică pe măsură cinematografului propriu-zis.”  - alternând „cu subtilitate  scenele jucate cu cele de pură transfigurare cinematografică.”(Grid Modorcea)(10). Şi aşteptăm, de ce nu, varianta pentru cinema (lungmetraj) a Şarpelui, aşa cum aşteptăm varianta regizorului francez Raoul Ruiz a Domnişoarei Christina. Precum şi toate celelalte ecranizări care cu siguranţă vor urma, inspirate din proza lui Mircea Eliade…

     

    

  BIBLIOGRAFIE

Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. Humanitas, 1997, ediţia a II-a, pag.324-326;

M.Eliade, idem.;

Septimiu Sărăţeanu, Premiile UNITER pentru cele mai reuşite filme de televiziune, în „Monitorul”, Iaşi, nr. 861, 14 aprilie 1993;

M. Eliade, Domnişoara Christina. Şarpele, ed. Cartex  2000, Bucureşti, 2006, pag.161;

Petru Ursache, Eseuri etnografice, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986-Prototipuri folclorice în romanul Şarpele, pag.239-248;

M. Eliade, Domnişoara Christina…, idem., pag.164 ;

Sorin Alexandrescu, Dialectica fantasticului, în M. Eliade -Domnişoara Christina. Şarpele, ed. Cartex 2000, Bucureşti, 2006, pag. 15-16;

Sorin Alexandrescu, idem., pag. 15;

Eugen Simion, Mircea Eliade- spirit al amplitudinii, ed. Demiurg, Bucureşti, 1995, pag. 120;

Grid Modorcea, Dicţionarul cinematografic al literaturii române, ed. Tibo, Bucureşti, 2004, pag.221.

                                             


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.