top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow In memoriam Augustin Cozmuța, nr. 11-12(162-163), nov-dec 2016
In memoriam Augustin Cozmuța, nr. 11-12(162-163), nov-dec 2016 Print
Dec 05, 2016 at 11:00 PM

 

Augustin COZMUȚA

PAGINI DE JURNAL

inedite

 

Duminică, 17 noiembrie 2013

O zi ca oricare din viaţa mea, deşi e duminică. Doar eu vreau să fie o zi mai deosebită, începând să scriu acest jurnal în anul 70 al vieţii mele! Gândul îl am mai de mult, considerând acest an anul de cotitură în viaţa oricărui om. Dacă ne luăm după psalmist, luăm aminte că el spune: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere; Că trece viaţa noastră şi ne vom duce” (Psalmul 89, Rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu, Catisma a douăsprezecea, versetele 10-12). Preoţii în biserică amintesc credincioşilor acest adevăr psalmic pe care l-am auzit şi eu în această vară în Catedrala „Sfânta Treime“ din Baia Mare şi la sfintele mănăstiri Rohia şi Rohiţa din Ţara Lăpuşului, unde monahul (N. Steinhardt) îşi doarme somnul de veci. Am luat deci aminte! Luasem aminte mai demult de acest text psaltic într-un anunţ de comemorare publicat în ziar, când tatălui meu, decedat la vârsta de 84 de ani, în 1995, an în care a murit şi mama mea, dar la 75 de ani. Cum bunicul dinspre tata a murit tot la 84 de ani, mi-am zis că zestrea genetică e bună şi pot şi eu spera, cu voia Celui de Sus, să ating o asemenea vârstă fără reparaţii, adică cu sănătate deplină, dar n-a fost să fie chiar aşa. Nu aduce anul ce aduce ceasul şi trebuie să fiu oricând pregătit sufleteşte pentru momentul numit şi de poet al marii treceri. Trecere spre ce şi încotro? Expresiile frecvente sunt: spre lumea de dincolo, spre veşnicie, spre tărâmul celălalt, spre liniştea şi pacea eterne. Ce blândeţe, Doamne, în toate aceste expresii consolatoare! 

 

Luni, 18 noiembrie 2013

Început de nouă săptămână, pentru mine aproape un început de nouă viaţă. Au trecut două luni de când, la 17 septembrie 2013, am suferit intervenţia chirurgicală la Cluj, încheiată cu extirparea rinichiului drept din cauza existenţei unei tumori maligne. Cuvântul „malign“ m-a speriat de moarte (…). Vestea bolii a fost ca un duş rece, ca o trecere prin purgatoriu, dar şi ca o revenire la o altă viaţă, anume aceea a unui om care se ştie bolnav şi priveşte lumea cu ochii suferindului. Pe cât ai crede că boala te doboară, pe atât simţi că te şi ridică, te întăreşte, îţi dă putere să mergi mai departe cu cunoaşterea suferinţelor unor semeni cu care am devenit solidar prin înţelegere şi încrezător în vindecare, ceea ce s-a şi întâmplat, recuperarea medicală fiind rapidă şi neaşteptat de bună. Pornit pe calea Crucii, era după sărbătoarea Sfintei Cruci din calendarul creştin (14 septembrie), am revenit pe calea luminii şi a izbăvirii. Chiar şi în această dimineaţă am avut revelaţia unui minunat răsărit de soare contemplat din genunchi pe fereastră, spre dealul din apropiere, peste care astrul zilei se ridica biruitor. Şi asta după multe zile cu ceaţă de toamnă, care a acoperit total muntele Igniş din preajma cartierului Ferneziu, unde ne avem căsuţa bătrâneţelor noastre. Cât de sugestive mi s-au părut acum versurile poetului Arghezi: „Ce ceaţă groasă, ce ceaţă grea/A bătut în fundul lumii cineva“. Misterul casnic e asociat profund misterului din sufletul nostru. În ultima vreme păream să fiu mai atent la minunatele apusuri de soare, la Vatra Dornei, la Cluj, la Baia Mare, şi deodată iată-mă întors iarăşi cu faţa spre răsărit, spre binecuvântata lumină solară dătătoare de viată şi de speranţă, şi asta împotriva chiar a durerosului adevăr exprimat de acelaşi poet în versul „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru doritor de moarte“. Cine poate să explice de ce „doritor de moarte“ şi nu altfel „doritor de viaţă“? În balanţă aşezate, viaţa şi moartea se joacă cu destinul omului, când urcându-l, când coborându-l, „Că aşa e jocul/Arză-l-ar focul!“.

 

Marţi, 19 noiembrie 2013

A fost o noapte cu lună plină, peisaj mirific. Am zărit-o la ora apariţiei, seara, de pe un pod peste râul Săsar, privind peste luciul apei spre munţii din zare. Când am ajuns acasă, în Ferneziu, era ridicată mult peste întunericul pădurilor din jur, tronând maiestuoasă, dar deja înconjurată de nori striaţi, printre care părea că se strecoară şi se ascunde. E un mic spectacol cosmic, cu care m-am obişnuit din copilărie, admirându-l seara, iar uneori şi noaptea târziu, când liniştea satului era deplină. Eram doar eu şi luna, eu stând pe prispa casei, ea lunecând pe bolta senină. E tot luna de atunci, doar eu sunt altul, nu copilul, ci omul bătrân, devenit aşa prin trecerea timpului. Dar de unde ştim noi că luna ar fi tot aceea? Poate şi ea s-a schimbat, dar nu sesizăm noi de pe Pământ, deşi a fost călcată de picior de om şi supusă atâtor observaţii. Cert e că apare, se înalţă şi dispare, dând farmec nopţii senine. O privim şi ne măsurăm şi prin mişcarea ei trecerea noastră prin viaţă şi prin lume.

 

Joi, 21 noiembrie 2013

Zi plină de lucru pentru şi la revista „Nord Literar“, unde mi-am găsit refugiu profesional după plecarea de la ziar prin pensionare. La mulţi oameni am observat momente dramatice prin încetarea activităţii şi retragerea la pensie. Printr-o asemenea situaţie, trebuie să recunosc, am trecut şi eu, deşi am conştientizat din timp ce urmează şi ce mă aşteaptă. Exerciţiul zilnic de a scrie şi publica un text de presă cotidiană creează însă, fără să vrei, o dependenţă majoră, ca de drog. Te laşi de fumat, te laşi de băut, te laşi de umblat hai-hui pe teren, dar morbul scrisului, odată intrat în sânge, e greu de vindecat. Aşa că mi-am transferat reflexul de a scrie pentru ziar în reflex de a scrie pentru revistă, mai ales că de zece ani, din 2003, eram şi în acest colectiv redacţional, ca membru fondator al publicaţiei, având de la început funcţia de secretar general de redacţie. Aveam acest vis din studenţie, de a lucra la o revistă de cultură, dar n-a fost să fie până… a fost să fie revistă şi la Baia Mare!   

 

Sâmbătă, 30 noiembrie 2013

A ieșit  de sub tipar ultimul număr pe acest an din revista noastră „Nord Literar”. Pentru mine este știrea zilei, în rest mă întreb ce este important în fiecare zi, dincolo de faptul că te afli în viață. Știrea zilei pentru presă pare a veni din Scoția, unde un elicopter al poliției s-a prăbușit peste o clădire cu restaurant doborând plafonul peste clienți, aproape o sută în local la acea oră. De-a dreptul bizar și aproape comic de… tragic! Nici în restaurant nu mai ești în siguranță, lângă un pahar de voie bună, cum se zice, și culmea, tocmai cei care sunt puși să vegheze liniștea publică și tihna cetățenilor provoacă dezastre acestora, fără voie, bineînțeles, cel puțin de astă dată. Orice anchetă s-ar face, ce poate demonstra? Că nimic nu e sigur pe lumea aceasta și când te aștepți mai puțin, atunci poate da nenorocirea peste tine. Așa că, vorba latinului, „Carpe diem!”.

 

Vineri, 13 decembrie 2013

Citesc frecvent reviste literare, ca în tinerețe. Și acum îmi amintesc cum un elev al Liceului de Artă, azi cunoscutul pictor Onisim Colta, din Arad, dar de origine din Baia Sprie, mi-a făcut o caricatură, prin anii 70 ai secolului trecut, cumpărând ziare de la chioșc cu explicația: „Contemporanul de 5 lei, vă rog!”, în vremea ce prețul unui exemplar era de fapt doar 50 de bani pe atunci. Acum „Contemporanul” chiar costă cinci lei, dar îl citesc mai rar, însă gluma caricaturistului pare… profetică! A anticipat că voi ajunge să cumpăr „Contemporanul” de cinci lei bucata! Să se mai spună că arta nu este vizionară! Dar acum am cumpărat revista „Observatorul cultural”, cu patru lei exemplarul, și citesc un episod din serialul Critica de teatru – Încotro? Și pe loc mă decid să-i trimit autoarei, Miruna Runcan, un exemplar din cartea mea recent apărută Momente și schițe pe scena criticii, cu dedicația: „Un modest răspuns întrebărilor Dv. despre critica teatrală”. Sunt curios de reacție, dacă va exista vreuna!

 

Duminică, 4 mai 2014

Să preţuieşti fiecare clipă, ca să simţi că trăieşti. Dar cu ce să ocupi fiecare moment al vieţii, ca să simţi că o trăieşti cu sens? Mă bucur că în fiecare dimineaţă razele soarelui bat în geam şi îi percep rotundul chip urcând peste dealul din apropiere, urmărindu-i apariţia fie şi printre nori. Să fii în dialog sau în comuniune cu lumina solară nu doar îţi face bine, ci te şi situează în preajma a ceva durabil, te face participant la veşnicie. Furtuna care se dezlănţuie din când în când, prevestită de tunete şi însoţită de fulgere, te face atent şi martor la un fenomen natural trecător, dar, ştiindu-i repetiţia, te poartă cu gândul spre aceeaşi eternitate. Furtuni vor mai fi şi, câtă vreme vei fi şi tu lângă ele, înseamnă că trăieşti şi simţi sensul a ceea ce se întâmplă şi se petrece cu tine, ca parte, fie şi infimă, a universului. Cum e însă când de toate acestea trebuie să te desparţi, să nu mai contempli ploaia, să nu mai poţi da sens vieţii tale? Clipa aceasta cum o poţi face dorită şi preţuită? Ea îţi este, pe deasupra, şi total necunoscută!

 

Ioan Es. POP

 

vară de noiembrie

 

apele tulburate ale oraşului,

urnite când grânele încep să dea în spic,

găsiră de cuviinţă să se oprească în faţa

urmei sale fără egal şi să-i facă o reverenţă.

se lăsară deodată mai multe seri peste urbe.

tatăl serilor le spuse acestora:

instrumentul cel mai greu de pornit,

nu pentru a se auzi, ci pentru a-nzeci tăcerea,

 

cu întuneric din întunericul vostru să-l umpleţi,

ostenindu-vă până când din el, în plină vară, vor curge

zăpezi nepermise muritorilor. de

măreţia lor, cutremură-te, străine. şi apoi coboară acolo

unde sunt cei care nu mai sunt, cutreieră fără grabă

ţările ce nu există şi dă-ne veşti care să ne bucure,

aşa cum merităm şi noi, de aici, şi ei, de acolo.

 

Ioana COZMUȚA

 

Poem despre finitudine

dedicat tatălui meu, Augustin Cozmuța 

 

Când va veni momentul

De a înfrunta finalul 

De care cu toții suntem datori

Corpul nostru va rămâne orizontal

Liniștit și nemișcat

 

Îi vom mulțumi inimii

 

Pentru că a ținut pasul cu noi

Descoperind iubirea,

Dăruind și primind:

Părinți, parteneri, copii,

Uneori prieteni

Sau alte suflete bune

 

Pentru că nu a renunțat

Când a fost rănită, când a pierdut.

 

Un amar însă imuabil

Adio!

 

Îi vom mulțumi minții

 

Pentru că a păstrat capul sus,

Gândirea clară,

Deciziile înțelepte,

În armonie cu inima,

Cronometrul organic

 

Pentru că a rămas sănătoasă și centrată

Peste furtunile și tornadele vieții

 

O etică, respectuoasă,

Strângere de mână

 

Când timpul vertical se va termina,

Greutatea va fi redusă la tăcere

Pe marginea abisului

 

O ceață transparentă, zâmbitoare

Așteptând următorul răsărit sau apus

Va aluneca ușor deasupra apei

Pe strălucitoarea, ondulata cale

Călăuzită de Lună și de Soare

 

Înspre ținutul eteric. 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.