top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Gh. Pârja și de Ioan Mariș, nr.1(164)/ian. 2017
Cărți prezentate de Gh. Pârja și de Ioan Mariș, nr.1(164)/ian. 2017 Print
Ian 26, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe PÂRJA

CUNUNA DE LAURIA NOSTALGIEI

 

            Temele mari și în poezie sunt o armă cu două tăișuri: înnobilează autorul, dar îl pândește și doza de risc. Vasile George Dâncu, cu volumul Universul Mama (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2015), s-a instalat confortabil în prima ipostază. Pentru a aborda un subiect care a dat literaturii capodopere este nevoie de curaj și de har. Poetul a învins prejudecata că temele fundamentale sunt de neatins. Autorul alege formula unor epistole târzii pentru a depune mărturie despre suferință, dar și despre lipsa celei care i-a dat viață. Vasile George Dâncu recurge la un dialog imaginar cu Mama, astfel ne închipuim și noi că despărțirea nu a avut loc. Mama s-a refugiat în poem, unde împărtășește viața Cuvântului. De acolo se întoarce în copilăria autorului, inclusiv să-și facă o fotografie: „copile stăi/să mă pun la rând/ți-ai legat bine năframa/ți-ai așezat șorțul/ți-ai potrivit rochia/ți-ai șters cu-un șervețel papucii/și când totul era gata/Ciprianul și noi pe poziții/ai spus/noa nu-i bine/ai fugit în părculețul de lângă gară/ ai adunat un buchet de gălbenele/ai venit lângă mine/și ai spus: noa amu-i bine”. Poemele se leagănă între imn și rugăciune. Autorul s-a apropiat de  o mare temă a literaturii (O, mamă, dulce mamă) și a reușit să-i dea cununa de lauri cu o simplitate clasică. Inclusiv suferinței: „în timp ce lacrimile fiicei tale udau treptele casei/și pumnii fiului tău loveau pereții din baie/tu dragă Mamă auzeai cuvinte/pe care nu le înțelegeai/dar niciodată cuvântul cancer/și mureai liniștită/puțin câte puțin”.

            Cartea este o tulburătoare confesiune, dacă vreți, spovedanie, a celui care parcă se simte vinovat de „marea trecere”. Soluția lirică este întoarcerea în timpul sărbătorii. O sărbătoare tristă, deoarece „ziua cu tine a trecut repede și frumos/a venit noaptea/somn greu și obositor/dimineața mă trezesc/mă spăl/iar în gând îmi spun: Mama a murit!”. Mama rămâne în centrul universului. În jurul ei gravitează lumea satului, dar și lumea lumii: „acum îmi pare că plâng brazii de lângă tine/și lăcrimează toată pădurea”. Frânturile autobiografice surprind momente ori ne aduc aproape întâmplări care ne îndepărtează de moarte. Poetul convoacă timpul când Mama îl îndeamnă: „O să răzbești/că nu ești tu/mai prost/ca tătă lumea”. Durerea care nu se vindecă niciodată prin pierderea Mamei mai poate fi înduplecată cu umor de situație: „Mamă/când erai fată/în straiele tale țărănești/cu tata când v-ați căsătorit/de câte ori îmi arătai aceste fotografii râdeai/că tata când a fost mire avea cizmele rupte”. Moartea nu este un personaj care trăiește la timpul trecut. Deși o primim cu spaimă și neliniște, moartea este contemporana noastră. Pot spune că pentru a ne proteja de șocul morții celor apropiați este bine să ne educăm sufletul cu moartea altora. Autorul simte gustul morții, „când a murit Săplăcan/era pe patul de spital/galben la față și pentru prima dată înfrânt/eu și Cosmin Perța/am mers să ne dea un manuscris/(...)/Radu Săplăcan a murit noaptea/dimineața i-a apărut volumul/pe propria piele i-am trăit atunci/pe filosofii existențialiști”. Apoi, când a murit poștașul satului, poetul a presimțit moartea. Moartea Mamei este un strigăt de durere lirică, ce se poate traduce printr-o eliberare a sufletului împovărat. Așa, pe alocuri, volumul devine și o joacă liberă și expresivă. Apoi din nou poemul caută tema mare a morții, relațiile ascunse între viață și stingere. Nostalgia după timpurile prunciei, un regret după arhetipuri se convertesc într-o tristețe luminată de gândul interior al Mamei. Ființa ei nu poate fi niciodată înlocuită: „eram în fața unei librării din Cluj/și mi-am spus/ că Runcul nu înseamnă nimic fără tine/dragă Mamă/tu ești cea mai importantă ființă din lume/ai fost când erai vie/dar și acum când ești moartă”.

            Universul Mama este o carte atipică, una care a adăugat un cerc cununii de lauri a nostalgiei. Există o mitologie în acest volum, care se decantează între rugă, șoaptă și unduiri de blestem liric. Ni se relevă un peisaj sufletesc ce oscilează între dezinvoltura soresciană și o meditație proprie asupra morții. Criticul Irina Petraș apreciază că „cele douăzeci de epistole îmbracă frânturi autobiografice, confesiuni discrete pe ton de meditație elegiacă, exerciții de luciditate, autoscopice, accentuând unicitatea unui sentiment până la a-l livra, expresiv, general-umanului”. Cununa de lauri a melancoliei alcătuită de Vasile George Dâncu se proiectează pe un anotimp trist, făcând calea liberă poeticii simplității. Cu multă îndemânare, poetul scoate lumina din scorbura morții, sporind „Universul Mama” în ordinea facerii și a prefacerii. Originalitatea acestui volum rezidă din felul în care imaginea se îmbină cu o puternică experiență existențială: „sub pământ/un sicriu/în sicriu/moartea/deasupra pământului/satul/verde și mângâietor/deasupra satului/cerul/albastru și ocrotitor/deasupra cerului/Universul Mama/zâmbind copiilor/din toată lumea”.

            Poetul Ion Mureșan, după ce a citit această carte, a rămas cu senzația copleșitoare că a asistat la „un recviem cântat de un cor de copii”. Eu am citit această carte cu gândul că, deși nu am întâlnit-o niciodată pe Dâncu Gafta, o cunosc foarte bine prin Mama Doca. Făceau parte din același Univers. Vasile George Dâncu, prin acest volum, ne aduce aminte că talentul nu a fost o modă a romanticilor.

 

Ioan MARIȘ

AUGUSTIN COZMUȚA.

INCURSIUNI ÎN ARTA PLASTICĂ

 

Cartea ce face obiectul recenziei noastre este o apariție postumă îngrijită cu devoțiune de soția cărturarului Augustin Cozmuța. Dintr-o notă asupra ediției aflăm că autorul lăsase o schiță (a se vedea agenda sa de lucru - facsimilată de îngrijitoarea ediției). Articolele din cuprinsul cărții sunt distribuite în câteva capitole: I. Microeseuri, II. Cronici: A) Expoziții colective și de grup, B) Expoziții personale, III. Interviuri, IV. Cartea de artă, V. Ilustrații, Bibliografie, respectiv Nota asupra ediției.

Opul acesta, ne avertizează autorul, „se dedică împlinirii a 120 de ani de la întemeierea Coloniei de Pictură de la Baia Mare (1896)”.

La o lectură chiar grăbită, cititorul își dă seama că autorul stăpânește teritorii vaste ale artei, de la literatură la artele plastice, la sociologie, estetică etc. Arta, ne-o spune autorul, ne transpune în sfera iluziei, „însă această iluzie nu e deloc amăgitoare precum drogurile”, chiar dacă, adăugăm noi, unii creatori și-au provocat imaginația prin halucinogene, e cazul suprarealiștilor și, mai apropiat de noi, cel al unui mare poet prieten cu Cioran, e vorba de Henri Michaux. Arta, poezia, teatrul, pictura, muzica ne transpun într-o lume ideală în sensul că prin exercițiul artistic creatorul transcende realul livrându-ne pe noi, beneficiarii acestui exercițiu, într-o zonă a purificării, a catharsisului.

În prima secțiune a cărții, cu genericul Microeseuri, Augustin Cozmuța face aprecieri de o subtilă sagacitate referitoare la Andrei Mikola (1884-1970), aprecieri prilejuite de centenarul unuia din pictorii reprezentativi din a doua generație a Coloniei de Pictură de la Baia Mare. În aceeași secțiune a cărții mai sunt prinși, în adevărate crochiuri literare, Iosif Balla, la cei optzeci de ani ai săi, Gheorghe Chivu și alții. Iosif Balla este perceput ca un pictor al formelor sculpturale de o ușoară ținută expresionistă. Tonul evocării capătă accente memorialistice: „Cine îi cunoaște și pitorescul bilingv al vorbirii, gustat alături de el pe o bancă în Colonia Pictorilor, înconjurat de copii și animale, evocând oarecum idilic farmecul vieții și jocul cu destinul, va realiza mai bine semnificația umanistă a operei sale picturale, lirismul de care este strabătută inclusiv atunci când gravitatea temei tratate duce înspre grotescul imaginii. Există exasperare, dar niciodată disperare” (p. 12).

Sub semnul evocării omagiale stau și textele despre poetul și pictorul Gheorghe Chivu la cei optzeci de ani de la naștere și despre Traian Hrișcă la șaptezeci de ani. Ut pictura poesis, adagiul estetic horațian aplicat exegezei picturii și poeziei profesorului nostru de desen din Sighetu Marmației, dă măsura talentului autorului ca exeget al discursului poetic al creatorului Zumbelor, dar și al picturii sale, suverană fiind expresia lirică remarcată de Cozmuța în pictura lui. Nimeni până la Augustin Cozmuța n-a pus o diagnoză mai precisă, în inefabilul ei, asupra acestui pictor-poet aproape uitat ca și Traian Bilțiu Dăncuș. Despre cel din urmă Alexandru Busoiceanu afirma că orientarea pictorului spre tradiție, spre arta populară este o certitudine susținută de o stilizare rafinată atât în arhitectura decorativă a desenului ce ne trimite spre arabescurile artei populare, cât și în cromatica ce amintește de covoarele maramureșene. „Pânzele sale de o naivă abundență ilustrație sunt înviorate de o veselă împerechere de culori”. Sugestiile artei populare trebuie să fie element catalizator spre o pictură ce transcende realul decorativ al acestei arte, o transcendere înspre o metafizică a „lucrurilor în sine”.

Textele lui Augustin Cozmuța, fie că se referă la expoziții de grup sau personale, la activități ale Muzeului Județean sau ale Muzeului Florean (zece ani de sculptură), sunt mai mult decât niște cronici impresioniste. Ele valorizează creația unor personalități consacrate cum ar fi: Lidia Agricola,  Petre Abrudan, Mircea Hrișcă, Ioan Marchiș, Carol Scheip, Dorel Petrehuș, Ilie Cămărășan, Mihai Olos. Nu sunt uitați nici creatori mai tineri, la vremea aceea pe deplin afirmați, ca: Viorel Nimigeanu, Maria Mariș Dărăban, Aurel Dan, Gheorghe Crăciun, Aurel Cucu etc. Cronicarul nu scapă nici prilejul investigării unor artiști străini afirmați în Europa: Victor Vasarely, Simon North, Gyula Konkoly etc.

      La secțiunea Expoziții colective și de grup mai remarcăm cronica la simezele pictorilor Cupșa și Petruse; ultimul un real talent, mort prematur în condiții neelucidate. Aceștia fac o „pictură care nu place și nici nu vrea să placă, să încânte. Compoziția și culorile mai ales sunt maltratate în sensul etimologic al acestui cuvânt” (p. 35). Cei doi pictori aderă voit la o estetică anticlasică, în cheia unei dialectici a refuzului a ceva déjà-vu.

O expoziție ca cea organizată de Muzeul de Artă din Baia Mare, consacrată portretului începând cu Școala de Pictură a lui Simon Hollosy, îi prilejuiește autorului o enumerare a unor nume de pictori ce au excelat nu numai în arta peisajului, ci și în cea a portretului, cum sunt: Anastase Demian, cel ce a realizat vignetele la „Gândirea”; Ioan Thorma, Istvan Reti, Ioan Krizsan, Traian Bilțiu Dăncuș, Alexandru Ziffer, Iosif Balla - din generația mai veche; Traian și Mircea Hrișcă, Paul Erdos, Ioan Donca, Ilie Cămărășan, Alexandru Șainelic, Natalia Grigore, Nicolae Apostol - din generația de mijloc.

Secțiunea cea mai amplă a cărții o constituie Interviurile. Autorul a debutat editorial în 1995 cu o carte intitulată Punct de trecere – Interviuri și a încheiat antumele tot cu o carte de interviuri, având același titlu cu prima, considerată o continuare (vol.II). Interviul a devenit un gen literar grație și interesului publicului care vrea să afle câte ceva din viața și experiența artistică ale creatorilor: scriitori, artiști plastici, muzicieni, oameni de teatru etc. Augustin Cozmuța practică genul cu reală îndemânare jurnalistică și cu talent, căutând la preopinentul său, dincolo de natura biograficului, esența actului artistic. Dacă artistul plastic nu este obișnuit cu analiza creațiilor, a convingerilor sale, intervine persoana reporterului literar, care, prin întrebări bine puse, meșteșugite, va obține de la cel intervievat un document al stării de spirit, o fișă psihologică menită să pătrundă în laboratorul de creație al artistului. Acest demers îl face cu har reporterul. Fiecare interviu are câte un generic extras din convorbirea cu artistul respectiv. Natalia Grigore, o prezență discretă în arta plastică băimăreană, naturalizată maramureșeancă, ne spune „găsesc că pictura trebuie făcută pentru a sta aproape de existența oamenilor”. Viorel Nimigeanu, ajuns între timp un nume în arta plastică, profesor actualmente la Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj Napoca, își afirmă menirea mesianică, i-aș zice, declarând că își respectă publicul și nu dorește să-l dezamăgească niciodată. Mai sunt intervievați mulți artiști plastici, majoritatea din Maramureș, dar și din Republica Moldova. Anatol Ghimpu crede în șansa unei renașteri: „Fără a simți pământul tău, mi se pare că n-are rost să faci artă”.

Interviul luat unui pictor din Ungaria, laureat al premiului Munkacsy, ne aduce în prim-plan tradiția națională în artă, el afirmând la întrebarea pusă de reporter: „Consider că nu există niciun specific național și, din păcate, așa este. Este o problemă gravă, dar nu o putem recepta altfel decât așa cum se prezintă în realitate”. Desigur, această chestiune estetică se cerea nuanțată într-o dezbatere amplă, nu într-un scurt interviu. În dialogul realizat cu muzeograful Mihai Muscă se clarifică conceptul de artă băimăreană impropriu, spune muzeograful, vizavi de complexul fenomen estetic ce s-a derulat aici pe parcursul unui secol de existență a Centrului Artistic”.

Nu lipsesc din această secțiune a cărții interviuri cu nume de rezonanță din arta plastică din nordul țării. Amintim pe venerabilul grafician Zoltan Bitay, neepuizând desigur lista și care face o comparație între Baia Mare cu a sa Colonie de Pictură și Balcic. Baia Mare, ne-o spune Augustin Cozmuța la începutul interviului cu Zoltan Bitay, se înscrie distinct între centrele artistice europene. Ideea autorului dialogului cu mulți dintre artiștii prezenți între paginile cărții e că arta românească, în speță și cea din Baia Mare, s-a sincronizat în etape diferite cu arta europeană.

Pictorul Ilie Cămărășan, pentru care timpul n-a mai avut răbdare să dea capodopera, a reușit totuși să surprindă poezia locului: „Auriul toamnei, inclusiv cel din subteran, cu azurul din înalt, fac o conviețuire armonioasă unică” (p.144).

      Mai reținem, din multitudinea dialogurilor, convorbirile cu Traian Moldovan, Ioan Marchiș, Maria Mariș Dărăban, Dorel Petrehuș, Aurel Dan. Acesta din urmă face elogiul tradiției artei maramureșene, amintind de: Traian Bilțiu Dăncuș, Vida Geza, Vasile Kazar.  Arta populară ce a catalizat creația marilor pictori, sculptori, graficieni e vizibilă la acești maeștri.

Secțiunea a IV-a, Cartea de artă, ne propune o prezentare abreviată a unor albume și prezențe în Enciclopedia de artă. Un artist care a trăit printre noi, Tasso Marchini, Traian Moldovan – Album de sculptură; Nicolae Suciu -  Teoretizarea peisajului în arta plastică;  Ioan Anghel Negrean – Album monografic;  Ilie Cămărășan – Microalbum de artă și Grafica băimăreană. Ilustrațiile sunt un album foto ce vine să întregească fericit textul cărții. Aș zice că acest grupaj foto e cronica vie a simezelor de artă de la Baia Mare.

O altă carte își așteaptă tiparul dacă consultăm Bibliografia ce cuprinde in nuce această viitoare apariție editorială.

Cartea lui Augustin Cozmuța ce ia în posesie arta băimăreană este mai mult decât un violon d’ingres, ea se înscrie într-un program educațional paideic ce rezonează cu definiția clasică a frumosului, pentru care găsește
inepuizabile resurse de descifrare a semnificației plastice, descoperind sensuri și simboluri ce, de multe ori, surprind chiar și pe autorul creațiilor expuse”.

Cu aceste gânduri ale pictorului Nicolae Suciu empatizăm și noi într-un adevărat remember închinat lui Augustin Ioan Cozmuța.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.