top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Un ardelean... polemist temut la București (Daniela Sitar-Tăut), nr.1(164),ian.2017
Un ardelean... polemist temut la București (Daniela Sitar-Tăut), nr.1(164),ian.2017 Print
Ian 26, 2017 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

UN ARDELEAN... POLEMIST TEMUT LA BUCUREŞTI

 

Într-un interviu din 1928, acordat lui Tudor Muşatescu, Liviu Rebreanu, având în urma lui cele două capodopere Ion şi Pădurea spânzuraţilor, putea să arunce, cu umor, o lumină asupra începuturilor sale bucureştene. „A trebuit dar să mă apuc de gazetărie. La «Rampa» am început şi eu să combat. Făceam «Cronica dramatică». Mă specializasem în «Cronica dramatică», pentru că marea mea pasiune de teatru nu mă părăsise nici atunci, cum nu m-a părăsit nici până astăzi şi urmăream toate spectacolele de atunci, cum le urmăresc şi pe cele de azi. De aceea scriam eu «cronica». Şi apoi cronica dramatică de azi e excesivă în a critica... însă pe vremea când am început s-o scriu eu la «Rampa», toţi actorii erau geniali, toate piesele capodopere. Nu era obiceiul să se spună nimic rău despre ei şi despre piesă, în cronici. Eu însă am început să procedez altfel... Să «înjur», cum se zice obişnuit în materie, ori de câte ori mi se părea că aşa trebuie să fac. Din această cauză nu erau puţini care ziceau despre mine: «Uită-te, domnule, a venit boanghinul să ne facă nouă zile fripte»1. În acel an, 1912, evocat, urmându-şi soţia, care obţinuse cu destul de penibile intervenţii un angajament la Teatrul Naţional, Rebreanu aterizase la Bucureşti venind de la Craiova, unde fusese secretar al teatrului de acolo, aflat sub direcţia lui Emil Gârleanu, şi-şi găsise această slujbă mai mult onorifică la „Rampa”. „Rampa”, subintitulată „revistă de teatru, muzică, literatură, artă”, începuse să apară – de cinci ori pe săptămână – încă de la 16 octombrie 1911, fiind creaţia lui Alexandru Davila şi a neobositului N. D. Cocea. În redacţia revistei, Rebreanu se putea freca de nume deja intrate în conştiinţa publicului, cum erau Gala Galaction, Tudor Arghezi, E. Lovinescu, George Topârceanu, Ion Minulescu ş.a. Activitatea lui Rebreanu la „Rampa” se derulează în perioada 1912-1914, perioadă în care apar aproximativ două sute de articole şi cronici.

Prima colaborare a lui este o cronică a piesei Sora Beatrice, un „miracol în trei acte”, de Maurice Maeterlink, în traducerea lui... Ion Minulescu. Deci o descindere în plin simbolism. Pentru un nou venit, un elogiu adresat lui Paul Gusty, care tocmai era sărbătorit la împlinirea a trezeci de ani de teatru, sau o cronică favorabilă la una dintre piesele proaspătului său cumnat, Mihail Sorbul, erau mişcări de înţeles, potrivit împrejurărilor. Ceea ce nu era însă de aşteptat era vehemenţa cu care Rebreanu a atacat maşinaţiunile direcţiunii teatrului, exemplificându-le prin capriciile autoritare ale... Luciei Sturdza-Bulandra! În deschiderea cronicii menţionează „stăruinţa foarte serioasă a dnei Lucia Sturza care voia cu orice preţ să joace pe Andromaca2, în pofida faptului că acesta era un rol pe care nu putea să-l interpreteze persuasiv. Pentru a pune în scenă Andromaca, e nevoie de o Andromacă, argumentează polemistul, relevând tirania actriţei care adună în jurul ei o pletoră de „foşti, actuali şi viitori miniştri şi deputaţi”, care-l obligă pe directorul teatrului să capituleze şi să accepte impunerea unei piese cu „roluri grase, roluri în care să ne poată epata, în cari să înspăimânte lumea3. Directorul teatrului, domnul Bacalbaşa, este văzut drept „prea conciliant”.

Analiza prestaţiei scenice a doamnei Bulandra alternează între un laudatio cam insidios şi depreciere, amendând strategiile manipulatorii ale acesteia: „când vrea dna Sturza ceva... trebuie să se întâmple. [...] Dna Sturza desigur n-ar fi stăruit să joace pe Andromaca, dacă şi-ar fi dat seama că nu are calităţi pentru teatrul clasic. [...] Andromaca este o jale. Sunt sigur că de câte ori se va juca la Teatrul Naţional Andromaca, bietul Racine se va cutremura de groază în mormânt [...] A jucat pe Andromaca fiindcă îşi supravalorează talentul”.

Cronicarul nu se mulţumeşte cu demolarea divei teatrului românesc, ci, en passant, mai face o victimă colaterală, în finalul materialului, care va marca debutul unei noi şarje polemice, cu Alexandru Macedonski, de astă dată: „Dacă
Al. Macedonski, într-un exces de indulgenţă şi bazat pe trei «capodopere universale» ale altor trei autori români ce vor juca la Teatrul Naţional, a botezat, chiar aici, stagiunea actuală, desigur, cu foarte fină ironie, stagiunea cea mare. Necunoscând «capodoperele» anunţate de dl Macedonski, dar cunoscând tristele spectacole de până acuma din această stagiune, cred că ar fi fost mai nimerit s-o fi botezat stagiunea cea de pomină
4. O nouă luptă este deci deschisă și nu se înţelege prea bine cu ce scop.

Riposta Sturdzei-Bulandra nu întârzie să apară, într-o scrisoare deschisă adresată conducerii publicaţiei, ce va apărea în coloanele aceleiaşi reviste. Artista îi impută cronicarului „neadevărurile” enunţate referitoare la circumstanţele primirii rolului, la tertipurile şi abuzurile de influenţă sugerate de Liviu Rebreanu, menţionând că alegerea piesei nu se datorează doar voinţei ei, ci şi celei a dnei Demetriad sau a lui Tony Bulandra. Actriţa îşi îndreaptă atenţia doar asupra „atacurilor care au un parfum pronunţat de intrigi de culise”, fără a analiza sau a se disculpa de verdictele în privinţa prestaţiei ei scenice, menţionând că „mândria mea de femeie şi de artistică” o împiedică să ofere mai multe detalii de culise în privinţa distribuţiei. Diva ultragiată nu pricepe intensitatea atacului la care este supusă, punând totul pe seama rivalităţilor din teatru. Autoportretul profesional se întemeiază pe verticalitate şi abnegaţie scenică: „M-am ferit cu groază de acele intrigi, mi-am pus mândria în a fi totdeauna departe de cabotinaj şi am căutat mereu să-mi fac renumele artistic bazându-mă numai pe munca cinstită, pe dezvoltarea brumei de talent ce oi fi având, iar niciodată în dauna oamenilor şi pe spatele oamenilor influenţi5.

În răspunsul la epistolă, publicat în articolul Constatări şi reflecţii în jurul scrisoarei doamnei Lucia Sturza–Bulandra, din „Rampa”, an I, nr. 298, din
17 octombrie 1912, Rebreanu remarcă faptul că analiza lui o viza pe artistă, iar nu pe femeie, fiecare spectator având dreptul de-a avea o opinie proprie. Nu se disculpă de incriminările anterioare, ci insistă din nou asupra faptului că actriţa însăşia stăruit să joace pe Andromaca – ceea ce ne spune şi d-sa – atunci unde sunt «neadevărurile» cuprinse în articolul meu? Sau poate distinsa artistă le-a văzut printre rânduri? Ar fi păcat, fiindcă printre rânduri nu se ascunde nimic6. Din acest moment cronicile care o vizau pe artistă devin laudative, poate chiar prea insistent laudative, semn sigur al dorinţei de conciliere cu soţii Bulandra. Ba chiar prestaţiile ei sunt salutate generos, dar antitetic, prin raportare la alte actriţe: „Pe cât e de slabă Sanda drei Macri, pe atât de strălucită Elena dnei Lucia Sturza7.

După această scrisoare de protest a Luciei Sturza-Bulandra, polemica moare, dar, cum era şi de aşteptat, Al. Macedonski, obişnuit demult cu atacurile îndreptate împotriva lui, îi răspunde lui Rebreanu. Poetul Nopţilor se simte ofensat a fi „luat peste picior de un critic dramatic, d. Rebreanu, foarte competent fiindcă a fost ofiţer în armata austriacă, şi fiindcă, de aici înainte, consacrarea literară nu mai trebuie cerută, decât de la foştii sau actualii ofiţeri ai zisei armate.

Admit. Şi propun odată pentru totdeauna ca, în materie de arte şi de litere, consacrarea să nu se mai ceară decât de la aceştia. Admit iar ce spune acelaşi domn: că scriitorii români sunt nişte nărozi; că de autori unguri, nemţi, francezi, englezi, dar de români cât de rar, şi deloc, dacă se poate, iar sub direcţiunea actuală cel mult numai de aceia, cari, deşi vor scrie româneşte, îşi vor alege pentru operele lor ca Mircea Demetriade în Visul lui Ali, subiecte turceşti8.

Rebreanu continuă polemica, accentuând necesitatea unei selecţii mai riguroase, din punct de vedere valoric, a pieselor ce se prezintă de către Teatrul Naţional: „Este adevărat că românul şi astăzi se naşte poet, dar nu mai puţin adevărat este că, de când d. Bacalbaşa a încurajat literatura dramatică originală, românii se nasc şi autori dramatici în acelaşi timp. Aşa că astăzi, mulţumită iniţiativei fostului director al Teatrului Naţional, putem să ne mândrim cu o ceată de autori dramatici pe care credem că d. Al. Macedonski nu va întârzia prea mult de a-i decreta geniali şi universali. Şi fiindcă avem autori mulţi, nimeni nu se va mira că avem şi piese «originale» multe cărora nu le lipseşte decât consacrarea dlui Macedonski pentru a aduce ţării şi autorilor lor banii cei mulţi şi gloria cea mare. Astfel numai Teatrul Naţional din Bucureşti aşteaptă peste două sute de «capodopere originale» să fie citite şi, firesc, jucate. [...]

Atunci?

Atunci să încurajăm sau să «persecutăm» piesele româneşti? Să le «persecutăm». Să facem o selecţie severă, cinstită şi folositoare. Să nu mai jucăm douăsprezece piese originale proaste într-o stagiune. Să jucăm şase, dar bune sau cel puţin cât se poate de bune. Iar în locul celor şase proaste originale să jucăm un Shakespeare, un Molière, un Racine, un Goethe, un Schiller, un Hebbel, un Goldoni9.

Apoi Rebreanu trece la atacuri care puteau fi considerate personale: „Ştim că d. Macedonski nu se împacă cu transilvănenii, fiindcă transilvănenii n-au vrut să se împace cu d-sa. Dar nu ştiam că într-o discuţie literară trebuie să intre numaidecât şi personalităţi. Nu ne interesează cel ce a scris, ne interesează ce a scris. Nu ne interesează ce face, cum umblă sau ce mănâncă omul care scrie, numai adevărul ne interesează. Şi cred că n-are importanţă dacă adevărul a fost scris de un umil transilvănean, fost ofeţer austriac, sau de poetul Nopţilor. Precum n-are importanţă nici existenţa societăţii pentru o Austrie mare, în care d. Macedonski vrea să mă bage cu tot dinadinsul. Fiindcă toate acestea nu dovedesc decât neputinţa celui ce le întrebuinţează10.

Macedonski răspunde, plângându-se mai întâi că tânărul încerca să discrediteze generozitatea cu care sprijinise pe tineri: „Precum se vede, pentru a putea confirma legenda în curs [a lipsei de spirit critic] şi la care recurge prin «Rampa», d. Rebreanu, pentru a desfiinţa însăşi opera vieţii mele – cu alte cuvinte tocmai spiritul ce m-a însufleţit şi care n-a fost altul decât cel de a mă lăsa pe mine la o parte atunci când am văzut că scânteiază câte un talent11.

Apoi Macedonski aduce lămuriri în legătură cu acuzaţia de refractar al vieţii de dincolo de Carpaţi: „Din locul meu voi răspunde prin urmare că n-am fost niciodată contra fraţilor noştri de peste munţi. I-am iubit şi am respectat întotdeauna într-înşii – de câte ori am găsit în ei aceste calităţi: caracterul, cinstea şi talentul. Dovadă este că am profesat oricând cea mai mare considerare şi stimă pentru valoarea unui Gorun, şi aceasta chiar în timpii când dânsul mi-a fost poate adversar.

Acum merg mai departe: iau însăşi apărarea lui Emil Isac contra oricui nu vede în el un adevărat talent, un suflet românesc cu totul original.

Nu voi vorbi şi nu voi cinsti niciodată pe acei oameni, oricare ar fi ei, care vor fi nemţi la Viena, unguri la Budapesta sau români la Bucureşti12.

Polemica aceasta va mai continua un timp, apoi va muri de la sine.

Citind acum argumentele schimbate de Rebreanu şi Macedonski, ne dăm seama că ea era fără obiect. Amândoi, în definitiv, urmăreau acelaşi ideal, promovarea literaturii dramatice originale. Numai că în vreme ce Macedonski, om de şaizeci de ani, practica o critică văzută ca formă a iubirii, ocrotindu-şi ciracii din cenaclul său cu tron, Rebreanu, bărbat de nici treizeci de ani, intransigent, dorea o selecţie mai riguroasă a pieselor prezentate la Naţional. Dovadă că nu se atinseseră zone sensibile stă şi faptul că, nu după mult timp, polemica Rebreanu-Macedonski duce la o relaţie de amiciţie. În curând, cei doi vor schimba scrisori amicale, poetul Nopţii de decemvrie, aflat la Paris, cerându-i chiar tânărului său confrate să-i trimită cărţi şi periodice, ca să rămână la curent cu literatura din ţară. Şi apoi cum ar fi putut Macedonski, fiu de general, să antipatizeze un ofiţer? El, care se mândrea că „se născuse printre stindarde”!

Dacă polemica cu Al. Macedonski fusese doar un foc de paie, cea cu puternicul Al. Davilla a provocat o adevărată comoţie în lumea oamenilor de teatru şi a presei. De data aceasta, Rebreanu fusese atacat prin soţia sa, Fanny Rebreanu, şi ne putem închipui, citind aceste documente umane, că Davilla nu arătase niciun fel de cavalerism faţă de cei doi tineri care abia îşi trăgeau sufletul în mijlocul unor lipsuri penibile. Deci Rebreanu înţelege să răspundă public, printr-o scrisoare deschisă, ostilităţilor de culise îndreptate de Davilla împotriva soţiei sale: „Mi-ai declarat atunci – se adresează el lui Davillacă nu vei reînnoi angajamentul d-nei Fanny Rebreanu, artistă la Teatrul Naţional, pus vremelnic sub oblăduirea d-tale, pentru că... nu eşti mulţumit de felul cum apreciez eu mersul teatrului, adică de felul cum scriu eu la acest ziar autorizat şi răspândit (epitetele, de o ironie atât de subtilă, sunt ale dumitale). Mi-ai explicat şi pricinile nemulţumirii: că apreciez pe unii artişti mai mult sau mai puţin decât îi apreciezi dumneata, că scormonesc «chestiile de administraţie», că în sfârşit nu ai nicio garanţie că pe viitor îmi voi schimba atitudinea în sensul cum ai dori d-ta etc. [...] pe urmă, cu amabilitatea d-tale recunoscută, mi-ai spus că, deoarece faţă de mine n-ai ce măsuri de represiune să iei, o să te răfuieşti cu d-na Fanny Rebreanu şi nu-i vei reînnoi angajamentul şi, în sfârşit, ai încheiat cu un spirit fin – d-ta toate le închei cu spirit – că astfel, cel puţin, voi avea mână liberă...

Ai văzut cât am rămas de perplex în faţa acestor declaraţiuni, ca să zic aşa, senzaţionale.

Nu-mi venea să cred că d-ta care, când ai nevoie, faci paradă că eşti scriitor şi ziarist, poţi avea concepţii atât de puţin europene asupra libertăţii de gândire şi de scris. Mi se părea de necrezut ca un om diplomat şi inteligent ca dumneata să poată fi atât de puţin diplomat şi prudent încât să rişte astfel de ameninţări”.

Polemica aceasta va continua un timp şi, în jurul chestiunii ridicate de Rebreanu, vor apărea o mulţime de articole şi de luări de poziţie. În majoritate, spre cinstea acelei generaţii de artişti şi scriitori, ele vor susţine cauza mai tânărului şi necunoscutului lor confrate.

Dar putem încheia aceste evocări sumare spunând că Rebreanu, chiar dacă avea dreptate în privinţa moravurilor puţin elegante ale lui Al. Davilla, susţinea, totuşi, o cauză pierdută.
Fanny Rebreanu, care avea să-i fie o soţie devotată, pur şi simplu nu avea talent. De altfel, această cauză pierdută provocase şi o altă ruptură, cu un an înainte, cu mentorul său Emil Gârleanu, care, la Teatrul Naţional din Craiova, îi desfăcuse şi el contractul lui Fanny Rebreanu, precipitând plecarea lui Rebreanu la Bucureşti. (În 1911, Rebreanu fusese secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, iar Fanny angajată a aceluiaşi teatru, în condiţii financiare convenabile, cu 450 de lei pe lună.)

Dar Rebreanu, oricât de multă dreptate ar fi avut în polemicile sale, oricât de justificată ar fi fost indignarea sa la contactul cu moravurile lumii capitalei, se afla în faţa unor cauze dinainte pierdute în acei ani cenuşii, care aveau să se sfârşească abia în 1920, odată cu apariţia capodoperei Ion, când întreaga sa existenţă, ca şi a familiei sale, se va schimba radical şi când prestigiul său îl va ajuta să câştige alte şi alte polemici, validate toate, de posteritate, în favoarea sa.

 

Note:

1. Tudor Muşatescu, Cu Liviu Rebreanu despre el şi despre alţii, Rampa”, XIII, nr. 3232, 29 octombrie 1928.

2. Liviu Rebreanu, „Andromaca”, tragedie de J. Racine, tradusă în versuri de D. Nanu. Întâia oară: 8 octombrie 1912, Rampa”, I, nr. 298, 17 octombrie, 1912, p. 1.

3. Ibid.

4. Ibid.

5. Ibid.

6. Liviu Rebreanu, Constatări şi reflecţii în jurul scrisoarei doamnei Lucia Sturza-Bulandra, Rampa”, I, nr. 298, 17 octombrie, 1912.

7. Liviu Rebreanu, La Teatrul Naţional: reluarea „Sanda”, piesă în trei acte de d. Al. G . Florescu, Rampa, II, nr. 317, 9 nov. 1912.

8. Alexandru Macedonski, Ce răspunde d. Al. Macedonski, Rampa, II, nr. 361, 5 ianuarie 1913.

9. Liviu Rebreanu, Persecutaţi piesele româneşti, Rampa, II, nr. 359, 3 ianuarie 1913.

10. Liviu Rebreanu, De vorbă cu d. Macedonski, Rampa, II, nr. 362-363, 6 ianuarie 1913.

11. Alexandru Macedonski, La vorbe, fapte, Rampa, II, nr. 372, 16 ianuarie 1913.

12. Ibid.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.