top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Marcel Mureșeanu, nr.1(164), ianuarie 2017
Poeme de Marcel Mureșeanu, nr.1(164), ianuarie 2017 Print
Ian 26, 2017 at 11:00 PM

Marcel MUREȘEANU


Ziua recunoştinţei 

E secetă! „Hamalii omenirii”

nimic nu mai pot scoate

din pământul lor.

Un grătar e pajiştea

şi pe ea stau întinşi ţăranii.

Li se coc trupurile,

le sfârâie sufletele.

De sus Dumnezeu aruncă foc,

de jos diavolul suflă în vatră.

Pe margini trec cohorte vesele

pe Autostrada Soarelui către mare.

O umbră neagră îşi bate cu sete calul.

Frig mare în carlinga pilotului.

 

Grăbeşte-te, iată...

 Să închizi ochii cuiva...

Dar ai tu acea cheie,

acea pornire şi acel dar?

Dar dacă ei se vor redeschide

la plecarea ta şi te vor urmări

cum te pierzi în sarea zării,

iar glasul nu va putea porni

sau poate auzul tău

va avea altceva de făcut?

Cui rămâne mortul sau viul acela?

Întoarce-te cât mai e vreme,

coboară asinul de pe umerii tăi

şi încalecă-l, iar nimănui de azi înainte

să nu-i închizi ochii

înainte de-a trece peste pleoapele lui o întrebare!

 

Toate deodată

 Azi-noapte a trecut o mare peste tine,

atâta de sărată-ţi era pielea,

atât de înfocate pupilele

şi mâinile, vai, mâinile-ţi păreau

corali pe care curenţii din adânc

voiau să-i sfarme şi să-i arunce pe ţărm!

Azi-noapte, dulcele tău sân

s-a ridicat din valuri să respire

şi ca dintr-un gheizer a ţâşnit din el

laptele cald al dragostei tale.

 

Încetiniţi!

Se lasă seara.

Lumina se tulbură.

Acest peşte se laudă

că are o iubită

pe uscat!

 

O grotă unică

La noi lumina

nu se teme de întuneric,

stă toată noaptea

în patul lui!

Dimineaţa îi aud certându-se

de la oliţă...

Altfel va fi

când va avea fiecare

baia lui!

 

Cine a desfrunzit acest copac?

Vine o vreme

când ţi se dă voie

să-ţi cauţi misterul

fiinţei tale.

Forţe înalte te îndeamnă.

Nu le asculta!

I-aş da o floare lui Dumnezeu,

zice copilul,

dacă aş şti când e ziua lui.

 

Şarpele cel mai lung este cascada

Azi am înmormântat-o pe Bica,

proiectanta Podului Adolfo

de peste Tisa.

A fost lume multă, ploaie măruntă

şi rece ca fruntea moartei

de care mi-am apropiat mâna.

Am stat lângă Vladimir

şi mă legănam cu lumânarea

în mână, gata să cad.

Preotul, unul tuns scurt,

a cenzurat slujba, n-a zis

versul acela grozav cu

„Doamne, cât de greu se desparte

sufletul de trupul său!”

Şi n-a cerut iertăciunile.

Sala cimentată, geamurile fumurii,

coroanele s-au adunat

parcă singure s-o înconjoare pe Bica,

tot oraşul a fost sub teroarea ploii

eu am urcat greu dealul cimitirului

şi când am ajuns sus

lumea plecase, corbul de pe crucea

lui Kardoss Gyula nu m-a recunoscut,

efigia de bronz a lui Racoviţă lăcrima.

I-am şters faţa să nu cumva

să se adune la minune mulţimile.

Chinuită răbdare trebuie să aibă oamenii

după moarte, să stea aşa nemişcaţi

până la Învierea de Apoi!

mi-am zis şi un gând duios

s-a îndreptat spre cei

care nu se vor mai naşte.

Uitasem de umbrela care mă apăra

de prostiile ploii şi credeam

că mi-am lăsat-o la restaurantul

de la intrare. Uitasem şi de ce am venit aici,

eram gândacul captiv în oala de noapte

a norilor, uitasem şi de Bica,

iar de la Cripta Bozdog

am luat-o la dreapta...

Acolo era mormântul meu,

atât de negru şi atât de gol... încă!

 

Crud animal mi-a ucis tinereţea

Era iubita mea.

O respiram cât e ziua de mare.

Noaptea o hrăneam cu mac

ca pe-o pasăre.

Purta bluze roşii subţiri

prin ele toată se vedea.

O cuprindeam cu o singură mână

şi atunci muream amândoi

iar de abia peste un veac

ne găsea cineva şi zicea:

nu cumva să spargeţi

pietrele astea îmbrăţişate.

 

Trac

 Am să-mi decapitez teama de trecut,

am s-o urc pe eşafodul ei din Piaţa Cretei,

ademenind-o cu minciuna că am existat.

Ne-am mai ţinut noi de evocări în viaţa asta

şi n-am murit, am mai scormonit noi prin cenuşi

şi am găsit viorele!

Dar acum e altceva: am de executat un salt

cu paraşuta, legat la ochi, într-un punct fix,

care-i tocmai pregătit să se mute.

 

Pe-o stradă veche

Zic 17 octombrie şi nu înţeleg nimic.

Mai zic o dată şi atunci mi se face

să mai zic şi a treia oară.

Apoi totul se transformă în rugăciune.

Există o oră la care dorm şi cucii,

dar ora aceea se schimbă mereu.

Atunci se preface lumea în scrum.

Caut-o! Câtă vreme eşti sigur

că nu vei găsi nimic, nu te opri

 

din săpat!


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.