top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow George Bălăiță...(Mihaela Chisăr-Viziru), nr.1(164),ianuarie 2017
George Bălăiță...(Mihaela Chisăr-Viziru), nr.1(164),ianuarie 2017 Print
Ian 26, 2017 at 11:00 PM

Mihaela CHISĂR-VIZIRU

GEORGE BĂLĂIȚĂ –

CATAGRAFIA TEHNICILOR NARATIVE MODERNE (I)

 

Primul volum semnat de George Bălăiță (Călătoria, Editura pentru Literatură, 1964) reprezintă o parte esențială a imaginii pe care proza scriitorului o are în ansamblu, edificând ideea că universul rural și cel infantil-adolescentin au reprezentat sursele unui epic substanțial prin autenticitate. Raportându-ne la aserțiunile exegeților, se rețin particularități ale stilului, ale compoziției întregului volum, dar și modificări ulterioare ale acestora, justificată fiind opinia noastră conform căreia receptarea critică a primelor texte semnate de Bălăiță a urmat un parcurs fluctuant. Integrate contextului sociopolitic în care au apărut, dar distilate de timp și privite dintr-o perspectivă obiectivă, ghidată de năzuința ansamblului, textele volumului din 1964 reprezintă o parte fundamentală dintr-un întreg eterogen, în care arta prozei comportă nuanțe dintre cele mai diverse, dar toate expresive și subordoante aceluiași deziderat de a surprinde realitatea. Cu valențe reflexive, sociale sau venite din sfera ludicului, textele din volumul Călătoria depășesc schematismul unor bruioane, plasându-se, cu toate posibilele imputări, în deschiderea unei opere complexe, ale cărei mecanisme relevă propensiunea către multiple registre narative.

Dacă volumul de debut impunea în lumea literară a vremii un tânăr cu potențial, dar al cărui condei era încă nesigur, la scurt timp după acest moment liminar, George Bălăiță publică, tot la Editura pentru Literatură, un al doilea volum de proză scurtă, în 1966, intitulat Conversând despre Ionescu. În paginile acestui volum sunt adunate zece texte, a căror tematică, deși diversă, se subordonează tendinței de a inova, de a uza, sistematic, de un instrumentar narativ modern. Cu toate acestea, volumul rămâne, prin prisma comentariilor critice, o parte de început a literaturii lui Bălăiță și nu neapărat din punct de vedere strict cronologic, ci, mai degrabă, sub aspect compozițional. Astfel, volumul nu a fost scos de sub incidența comparației cu marile construcții epice ale prozatorului, dar exegeza a punctat progresul lui George Bălăiță, apreciind preocuparea pentru modernitatea mecanismelor narative utilizate.

Tot referitor la comentariile exegeților, trebuie menționat că, la fel ca în cazul volumului de debut, singurele analize literare pe care narațiunile din Conversând despre Ionescu le-au primit au fost cele din recenzii, ulterior fiind doar amintite ca reper al modernității narative experimentate de scriitor. Recenziile, prin structura lor lapidară și ancorate contextual, nu pot acoperi toate nuanțele textelor, ci trasează importante direcții de comprehensiune, unele confirmate și adâncite ulterior, altele abandonate. Volumul în discuție a beneficiat de recenzii care au mizat doar pe trei dintre cele zece texte - Întoarcerea eroului cunoscut, Conversând despre Ionescu și Palladion - considerate reprezentative pentru a contura profilul epic preferat de prozator. Rămân, evident, zone neexploatate, detalii textuale care într-o abordare completă a operei sunt esențiale pentru a-i determina cât mai exact imaginea, cu toată complexitatea ei. Printre cei care au semnat cronici la momentul apariției volumului se numără Valeriu Cristea, Nicoale Manolescu, Aurel Martin, Ion Apetroaie, Gabriel Dimisianu, Vlad Sorianu, de reținut fiind că toate aserțiunile coagulează portetul unui scriitor cu înclinații analitice învăluite de un rafinat sarcasm, manifestând preferința pentru gradarea narațiunii și dezvăluind lent modalități epice stăpânite temeinic. În această ordine de idei, o remarcă esențială a recenzenților este cea privind tematica abordată, Vlad Sorianu apreciind, de pildă,  că volumul din 1966 reprezintă „[…] un vădit pas înainte sub raport tematic, al mijloacelor de expresie, al substanței. Dacă în Călătoria temele de căpetenie se alimentau, în esență, din reînnoirea etică a lumii rurale și din investigarea inepuizabilului rezervor de puritate al copilăriei, în actuala carte se adaugă tematica de inspirație satirică, a comportamentelor autentice prin refuzul reflexivității, sau însingurate prin alienare. […] Inegalități flagrante nu conține volumul și impresia de ansamblu este a masivității și adâncimii, a gândirii mature și pasiunii polemice1. Tematica este, prin urmare, perfecționată, universul rural și cel infantil-adolescentin nu mai primează, modernitatea fiind dimensiunea fundamentală a volumului prin care George Bălăiță își consolidează poziția, înlăturând imputările primului volum și dovedind capacitatea de a atinge profunzimea epicului.

Comentariile critice confirmă elanul novator al scriitorului, care se dovedește mult mai atent la detaliile construcției epice, studiind forme și structuri esențiale ale acesteia într-o coerentă comprehensiune a universului creat. Mai mult, Nicolae Manolescu sesiza, în paginile „Contemporanului”, o asumată atitudine a scriitorului față de literatura pe care o practică: „Mă tem că prozatorul nu numai că nu e într-o fază de căutări (vorbă care nu spune de obicei nimic fiindcă, dacă e s-o luăm în serios, căutările sunt starea normală a scriitorului), adică de exerciții, dar că el s-a angajat pe un drum de care e conștient. Într-o nuvelă intitulată Palladion, după numele unui joc inventat și care nu e decât o alegorie pentru creația în proză, George Bălăiță respinge ironic această recomandare (ce pare la prima vedere rezonabilă) pe care i-o face un scriitor mai bătrân: «Nu te-apuci de scris până nu știi totul despre personaj. Să ai schema lui. Înțelegi, dragul meu, tu ești creierul, inima, tu ești Dumnezeul personajului». Întreaga nuvelă urmărește să demonstreze contrariul: că autorul nu e niciodată stăpân pe personajele sale, că nu le cunoaște niciodată deplin. Ideea adâncă este că literatura nu e un demers pe de-a-ntregul conștient, programat, ci o aventură în neprevăzutul existenței2.

După observațiile lui Nicolae Manolescu din 1967, volumul semnat de Bălăiță în 1966 impune un scriitor lucid, capabil de demonstrații literare și, deci, depășind simplul exercițiu, numai că această opinie nu va rezista în timp, fiind modificată de impactul romanului Lumea în două zile. Puse în balanță, opiniile oscilante ale criticului se justifică doar prin abordarea fragmentară a operei, care suprimă etapele firești ale traiectului avut de scriitor în lumea literară. Oricum, latura prozei scurte a fost insuficient valorizată, George Bălăiță identificându-se cu imaginea de romancier, stăpânind arta prozei în vaste construcții narative, disimulate în anchetă sau cronică.

Ceea ce nu poate trece, totuși, neobservat este că romanierul George Bălăiță și-a făcut ucenicia în proza scurtă, evoluând, gradat, de la inerentele oscilații din primele pagini până la rafinatele structuri epice din Lumea în două zile și Ucenicul neascultător. Din această perspectivă, apreciem că proza scurtă este o etapă nodală a creației lui George Bălăiță, care, într-o comprehensiune panoramică, reprezintă fundamentul tentației romanești și, în același timp, privită separat, urmează o tendință comună a epocii, potrivit căreia narațiunile de dimensiuni reduse erau preferate de mai toți prozatorii. Din acest punct de vedere, ne apropiem de o opinie relativ recentă aparținând Nicoletei Sălcudeanu, autoarea optând pentru aceeași perspectivă panoramică asupra operei lui Bălăiță. Astfel, după fomularea acesteia din Prefața semnată în volumul Opere II, Marocco (I), apărut la Polirom în 2011, importantă rămâne pulsația operei în germinație, ale cărei reverberații sunt texte publicate, părți ale unui proces continuu de geneză: „Opera lui George Bălăiță nu poate fi judecată exclusiv după cât s-a publicat, ci doar după întregul său scris, cel văzut, dar mai cu seamă cel nevăzut, acela căruia are superstiția de a-i menține freamătul și respirația bine zăvorâte în increat. S-a vorbit mult despre tehnicile, nenumăratele tehnici puse la bătaie în alcătuirea acestei proze. Dar nimeni nu a observat că toate nu sunt decât consecința somatică a unei îndelungi, a acelei îndelungi deliberări, făcută din preparații și clarificări, nicidecum un scop în sine. Partea ascunsă, nevăzută își caută singură tiparele, iar autorul nu face decât să aștepte cu răbdare asiatică ivirea, întruparea acestora. O gestație și o facere continue. De aceea ce se vede la lumină din proza lui George Bălăiță e doar o mică parte, un mic fragment al lumii care se scrie întruna3.

Parte a acestei lumi în continuă desfășurare, publicat după Călătoria, volumul din 1966 a marcat o evoluție a scriitorului, a cărui atenție este concentrată asupra tehnicii narative, pe care o proliferează în narațiuni scurte, dar care focalizează dimensiunile lumii create, oferind o succesiune de imagini concrete. Recunoscut drept caracteristică fundamentală a volumului de debut, lirismul nu este abandonat în cel din 1966, dar își pierde pregnanța devenind un slab ecou, înlocuit fiind de mecanismele narative care mizează pe sugestie, surprinzând prin modernitate, acuratețe, dar și prin diversitate. Totodată, pe această linie a comparației, trebuie menționat că aproape toate recenziile valorizau volumul din 1966 raportându-se la cel de debut, Ion Apetroaie sesizând, de pildă, că „unghiul de percepție al noului volum cuprinde medii mult mai variate […]. Notația sa este densă, esențializată, într-o aparentă dezordine care mai curând «mimează» mișcarea discontinuă din interior, amestecul tulbure de reacții imprecise, întretăierea de tonuri4.

Prin sondarea altor cadre față de cele din Călătoria și prin asimilarea, în manieră proprie, a influențelor venite de la scriitori străini, George Bălăiță se dovedește un prozator original. Aurel Martin formula, în paginile „Luceafărului”, o astfel de observație pertinentă conform căreia „nuvelele sale [ale lui George Bălăiță — n.n.] nu configurează imaginea unui scriitor adus la rolul de simplu experimentator, amăgit ca alții de iluzia de a-și fi găsit personalitatea resfrântă în nu știu care modalitate narativă asiduu practicată aiurea de (să zicem) Faulkner sau Hemingway, Salinger sau Kafka, ci fizionomia unui prozator care, căutându-se pe sine, împrumutând procedee de compoziție sau simboluri, e totuși nu o dată aproape de țintă5. Inspirat de mari prozatori, dar evoluând într-un stil propriu și găsind instrumentele narative potrivite, cert este că prin acest volum talentul lui George Bălăiță nu va mai fi doar o considerabilă nădejde a criticilor, ci va deveni o certitudine. Exegeza îi va recunoaște, cu entuziasm, abilitățile narative, trăsăturile care îi edifică stilul, precum și dimensiunea modernă a epicului construit cu ingeniozitate. Altfel spus, dacă admitem că volumul Călătoria este etapa liminară din activitatea literară a lui George Bălăiță, atunci Conversând despre Ionescu are rolul de a-i consolida poziția în sfera prozei și, în acest sens, una dintre cele mai concludente opinii critice îi aparține lui Cornel Ungureanu, după formularea căruia „Conversând despre Ionescu (1966) este deja cartea unui scriitor matur: experimentul e cultivat cu prudență de un autor matur, care nu renunță la substanța narațiunilor sale. Puse la îndoială sunt și în prozele lui George Bălăiță structurile clasice ale nuvelei. Pe un teren des frecventat de tradițiile literaturii, scriitorul studiază personajul și antipersonajul, continuitatea și discontinuitatea narațiunii, povestirea impersonală ș.a. : «studiu» întreprins și de alți scriitori, preocupați atât de autenticitatea relatării, cât și de modernitatea formulelor epice6.

Așadar, volumul din 1966 marchează o evidentă evoluție către tipare ale prozei de analiză, proliferând procedeele narative cu stăpânirea unui scriitor avizat, adică matur și echilibrat. Optica scriitorului este, de altfel, schimbată, universul creat nu mai intresează în sine, pentru că subiectul narațiunii devine un pretext în baza căruia prozatorul alege să-și demonstreze arta, uzând, cu pedanterie, de un instrumentar narativ modern. Din acest punct de vedere, în ansamblul operei lui George Bălăiță, Conversând despre Ionescu și-a câștigat locul de volum-experiment, formulare lipsită de nuanțe peiorative, date fiind coordonatele epocii în care a fost publicat. Experimentul lui Bălăiță  este, întâi de toate, o probă a talentului, iar, mai apoi, dovada că dincolo de clișeul impus de regimul politic a rezistat o proză salvată estetic prin subtile eschive ale prozatorilor preocupați de autenticitatea creației.

 

 

Note:

1. Vlad Sorianu, George Bălăiță: nuvele, «Conversând despre Ionescu», în „Ateneu”, nr. 12, Bacău, decembrie 1966, p. 8.

2. Nicolae Manolescu, Ambiția prozei, în „Contemporanul”, nr. 2, București, ianuarie 1967, p. 3.

3. Nicoleta Sălcudeanu, Prefață: Până unde se poate glumi literatura, în vol. George Bălăiță, Opere II, Marocco (I), Cronologie de Marilena Donea, Editura Polirom, [Iași], 2011, p. 26.

4. Ion Apetroaie, George Bălăiță: «Conversând despre Ionescu», în „Iașul literar”, nr. 2, Iași, februarie 1967, p. 72.

5. Aurel Martin, George Bălăiță: «Conversând despre Ionescu», (rubrica „Cronica literară”), în „Luceafărul”, nr. 51, București, decembrie 1966, p. 2.

 

6. Cornel Ungureanu, Proza românească azi, vol. I Cucerirea tradiției, Editura Cartea Românească, [București], 1985, p. 550.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.