top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Italo Calvino - limbajul emblemelor (Trad. de Livia Mărcan), nr.1(164),ianuarie 2017
Italo Calvino - limbajul emblemelor (Trad. de Livia Mărcan), nr.1(164),ianuarie 2017 Print
Ian 26, 2017 at 11:00 PM


ITALO CALVINO - LIMBAJUL EMBLEMELOR

 

Italo Calvino (1923-1985) este cel mai tradus scriitor italian contemporan în toate limbile. Textele din Castelul destinelor încrucişate şi Taverna destinelor încrucişate au fost publicate într-un singur volum în anul 1973. Ideea de a folosi tarotul ca metodă narativă, după propria-i mărturisire, i-a venit la un seminar internaţional despre structura povestirii. El a studiat tarotul cu ochii necunoscătorului, a urmărit sugestiile, asociaţiile, într-o interpretare după o iconografie imaginară, subiectivă, aşa cum este şi actul de creaţie. Semnificaţia cărţii de tarot este dată de locul ei în succesiune şi poate oferi numeroase interpretări. Influenţa semioticii (Ferdinand de Saussure) este remarcată de toţi comentatorii. Scriitorul pare să reconstituie însuşi actul narării în funcţie de semn, fiind, în esenţă, o mostră de posibil exerciţiu narativ, mai mult decât o scriere literară propriu-zisă. Cel mai adesea, figuraţia pictografică se îndepărtează de pictografie. „Povestitorii” nu se rostesc liniar în parcursul narativ; unii sunt prezenţi în două povestiri. Sunt „povestiri încrucişate”, după mărturisirea autorului, pe care critica literară le-a interpretat prin cheia semiotică. Cartea lui Italo Calvino are caracter singular în literatura italiană. Povestirea care fixează cadrul, Castelul, este urmată, în traducerea noastră, de Istoria ingratului pedepsit - mostre literare, semiotice diferite.

 

CASTELUL

 

În mijlocul unei păduri dese, un castel adăpostea pe cei care şi-au rătăcit drumul în noapte: cavaleri, doamne, curteni ori simpli trecători. Trecui pe un pod mişcător desfăcut, ajunsei într-o curte întunecoasă, cu grajduri, eram aproape adormit, numai cu calul meu. Abia mai respiram, picioarele abia mă mai ţineau; de când o luasem prin pădure, fusesem supus la multe încercări, întâlniri, apariţii ciudate, dueluri care nu reuşiseră să-mi pună ordine nici în mişcări şi nici în gânduri. Urcai o scăriţă şi mă pomenii într-o sală înaltă şi spaţioasă; era multă lume, în mod sigur admiratori şi ei ai peisajului pe care îl vedeam şi eu pe cărările pădurii, stăteam la cină sub un candelabru cu lumânările aprinse. Privind în jur, mă încercă o senzaţie stranie, mai bine-zis senzaţii împrăştiate, care se confundau în mintea mea, puţin cam repede din cauza oboselii şi a nervozităţii. Mi se părea că sunt într-o curte bogată, cu oameni care nu s-ar putea aduna într-un castel atât de rustic şi de retras; şi aceasta, nu numai din cauza mobilierului preţios şi a veselei, dar şi din cauza calmului care domnea între comeseni, toţi oameni arătoşi şi îmbrăcaţi cu o eleganţă căutată. În acelaşi timp, surprinsei o dezordine aparentă, ca şi cum comesenii ar fi fost într-un local obişnuit, unde erau persoane necunoscute, de condiţii şi din ţări diferite, se aflau acolo să petreacă o noapte în a cărei promiscuitate forţată fiecare simte nevoia să se îndepărteze de regulile pe care le respectă şi în propriul ambient şi, ca şi cum se mulţumeşte cu un mod de viaţă mai puţin confortabil, simte nevoia să se îmbrace mai lejer şi mai variat. De fapt, cele două impresii contrastante puteau foarte bine să se refere la un singur obiect; fie că era castelul, de mulţi ani, doar un loc de popas, puţin câte puţin degradat, sau castelanii care fuseseră văzuţi purtându-se ca nişte gazde, câteodată mai puţin amabili; fie o tavernă, cum adesea se văd în apropierea castelelor, unde beau soldaţii ori călăreţii - castelul fiind de o vreme abandonat; domeniile sale vechi, pentru a redobândi fastul camerelor în care se petreceau aventuri celebre, le confirmaseră o anumită demnitate, cât să trezească imaginaţia oaspeţilor, care sfârşiseră prin a se crede stăpânii unei curţi pompoase.

Aceste gânduri, ca să fiu sincer, nu mă preocupau deocamdată, mai puternice erau singurătatea şi faptul că mă simţeam bine şi sănătos în mijlocul unei companii alese şi nerăbdarea de a face conversaţie la cină - mi se dăduse singurul loc rămas liber - şi schimbul de poveşti cu tovarăşii de călătorie asupra aventurilor prin care am trecut. Dar, la această masă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă la hanuri sau la curţi, nimeni nu avea curajul să deschidă vorba. Când unul dintre oaspeţi voia să-i ceară vecinului sarea sau oţetul, o făcea prin-tr-un gest şi tot prin gesturi se adresa servitorilor ca să le taie o felie de fazan ori să le umple cu vin paharul gol. Hotărât să-i fac să vorbească după oboseala călătoriei, scosei o asemenea exclamaţie: ,,Bună ocazie!”, ,,Să fie într-un ceas bun!”, ,,Ce plăcut adie vântul!”, dar din gura lor nu ieşi un sunet.

Tava cu furculiţe sau oţetul, paharele care zdrăngăneau pe masă mă convinseseră că nu sunt surd; aşadar, nu-mi rămânea decât să le suport tăcerea şi să tac. Acest lucru mi-l confirmară şi comesenii care-şi mişcau buzele în linişte cu un aer graţios de resemnare; era clar că traversarea pădurii lăsase asupra fiecăruia dintre noi o urmă.

Odată terminată cina în linişte, doar cu zgomotul mestecatului şi sorbiturile vinului, atitudinea lor nu se schimbă; rămăsesem pe scaune, privindu-ne în ochi cu neputinţa de a comunica unul cu celălalt. În acest punct, pe masa aproape desperecheată, cel care părea a fi castelanul pusese un pachet cu cărţi de joc. Era un tarot, mai mare decât cel care se joacă în echipă, ori din acela cu care ţigăncile prezic viitorul; se puteau vedea pictate aceleaşi figuri cu miniaturi preţioase. Regi, regine, cavaleri şi fanţi, tinerii fiind îmbrăcaţi ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o sărbătoare regească - toţi păreau a fi actori într-un teatru de curte: cupe, bani, spade, bastoane străluceau de ornamente. Începurăm să întoarcem cărţile pe masă, descoperite, ca şi cum ar fi vrut să le recunoaştem şi să le dăm valoarea lor justă în joc şi adevărata semnificaţie în lecturarea destinului. Şi totuşi nu părea că vreunul dintre noi ar fi dorit să înceapă o partidă, cu atât mai puţin să pună întrebări asupra viitorului, dat fiind că viitorul părea departe, suspendat într-o călătorie care nu părea a se termina. Era altceva ceea ce vedeam în acel tarot, ceva ce nu ne lăsa să ne luăm ochii de la el. Unul dintre comeseni trase spre el cărţile, împinse pe masă un pachet mai mare; nu le amestecă, dar luă o carte şi o puse în faţa sa. Cu toţii am observat asemănarea dintre privirea lui şi cea a figurinei; ni se părea a înţelege că prin acea carte voia să spună: ,,Eu sunt acela” şi că dorea să ne spună povestea lui.

 

ISTORIA INGRATULUI PEDEPSIT

 

Prezentându-se cu figura Cavalerului de Cupă, un tânăr durduliu şi blond, îmbrăcat într-o manta care-i cădea în pliuri, care oferea un dar cu mâna întinsă, ca şi cel al Regilor Magi - comeseanul nostru voia să ne lase să înţelegem condiţia lui înaltă, înclinarea lui spre lux şi bunăstare şi - înfăţişându-se pe cal - spiritul de aventură sau mişcarea gândirii sale, cugetai eu, observând toate broderiile hainelor şi de pe şaua calului, mai mult, dorinţa de a-şi arăta stilul cavaleresc. Frumosul tânăr făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să ne atragă atenţia, şi-şi începu povestea punând în şir, pe masă, trei cărţi: Regele, Zece şi Nouă, care, cu ramurile sale de frunze şi flori sălbatice, ne amintea pădurea prin care trecuse. (Dimpotrivă, pentru cel care privise cartea cu mai multă atenţie, segmentul vertical care se încrucişează cu alte semne sugera obligatoriu ideea unui drum care pătrunde până în inima pădurii). Deci, începutul povestirii putea fi acesta: cavalerul abia ce luă la cunoştinţă despre metodele prin care poţi străluci la curţile cele mai pretenţioase din împrejurimi, poate cu dorinţa de a-şi găsi o soţie de rang înalt, îndrăgostit de aceste vise, se avântă în pădure. Printre cărţile împrăştiate pe masă văzurăm una ce anunţa o întâlnire urâtă - Forţa. În pachetul nostru de tarot acesta era reprezentat de un arcaş înarmat, cu expresie brutală, o bâtă ce i se legăna în aer, lovind cu violenţă şi siguranţă de sine într-un leu. Cele mai triste previziuni urmară în cartea a douăsprezecea, zisă Pierduta, în care se vedea un om cu pantalonii strânşi şi cu cămaşă, legat la cap cu basma, ce se sprijinea într-un picior. După aspect îl recunoaştem pe tânărul nostru blond; tâlharul i-a furat toată averea şi l-a lăsat spânzurat de ramură cu capul în jos.

Respirăm uşuraţi la vestea ce ne-a dat-o soldatul Temperarea, carte pusă pe masă de comeseanul nostru cu o expresie recunoscătoare. De la el am aflat că omul simţise în apropierea lui, văzu o fată, poate fiica unui pădurar sau a unui păstor, care se scălda dezbrăcată în apa fântânii. Nu ne îndoim că omul care fusese spânzurat fusese eliberat şi adus cu picioarele pe pământ de fata aceea a pădurii, când văzurăm Asul de Cupă, pe care era desenată o fântână care curge printre muşchi şi aripi de păsări, era ca şi cum ar fi simţit susurul unui izvor şi neliniştea omului care căzuse pe brânci. Dar sunt fântâni - fiecare dintre noi o ştie în mod sigur - din care abia ce bei puţin, îţi sporesc setea, chiar îţi uscă gâtul. Era de prevăzut ca între cei doi tineri să se aprindă imediat, după ce cavalerul atinse pământul cu picioarele, un sentiment care era mai mult decât recunoştinţă (de o parte) şi respect (de alta), iar acest sentiment îşi găsi repede modalităţi de a se exprima în umbra pădurii, sub iarba stejarilor. Nu întâmplător, cartea care veni fu un soi de Cupă, împodobită cu inscripţiile ,,dragostea mea” şi ,,nu-mă-uita”, indicii, pe cât se poate de probabil, ale unei întâlniri amoroase.

Deja ne apărea mai ales dama, bucurându-se de o victorie în dragoste, când cavalerul puse o altă carte, Bastoane, un Şapte în care, printre trunchiurile întunecate ale pădurii, se putea vedea îndepărtându-se umbra lui. Nu ne putem imagina că lucrurile ar fi putut sta altfel: idila în pădure fusese scurtă, pentru biata fată o lovitură în piept care o făcu să cadă, ingratul cavaler nici nu privi înapoi ca să-şi ia adio.

Din acest punct e clar că începe a doua parte a povestirii, după un interval de timp. Naratorul începuse în schimb să pună alte cărţi de tarot, într-o nouă ordine: în colţul primei, spre stânga, puse două cărţi, Împărăteasa şi Opt de Cupă. Pe neaşteptate, schimbarea de scenă ne lăsă nedumeriţi pentru un moment, înţeleseserăm noi toţi faptul că cavalerul găsi soţia pe care o căutase, cea pe care o vedeam acolo pictată, pe cap cu o coroană cu însemne regale, cu o faţă insipidă - chiar mai bătrână decât el, cum observă cu certitudine unii cititori, cu multe inele şi brăţări, ca şi cum ar fi vrut să spună: ,,Căsătoreşte-te cu mine, căsătoreşte-te cu mine!”.

Imediat începu povestirea pe care o sugera Cupa, un banchet de nuntă cu mulţi invitaţi, cu cei doi soţi în fundul mesei împodobite cu o faţă de masă înflorată. Cartea care a fost pusă apoi, Cavalerul de Spadă apărând în ţinuta de război, era o surpriză: ori mesagerul pe cal a întrerupt o sărbătoare, aducând o veste proastă, ori soţul în persoană părăsise nunta pentru a merge înarmat în pădure, chemat de mister, ori amândouă. Soţul a fost avertizat de o apariţie neaşteptată şi imediat şi-a luat armele şi s-a suit în şa. Se învăţase minte, după aventura trecută, şi nu scotea nasul afară din casă, dacă nu era înarmat până în dinţi.

Aşteptam neliniştiţi o altă carte mai explicită şi veni Soarele. Pictorul reprezentase astrul zilei de mână cu un copil care fuge, mai bine-zis zboară, deasupra unui vast peisaj. Interpretarea acestui moment al povestirii nu era uşoară. Era o frumoasă zi însorită şi în cazul acesta povestitorul nostru îşi împrăştia cărţile pentru a spune banalităţi. Poate că figura care apărea avea o semnificaţie alegorică, ce apărea undeva pe lateral: un copil pe jumătate îmbrăcat, care fusese văzut fugind în apropierea castelului unde se celebra nunta, stătea în spatele soţului tot timpul banchetului. Nu se vedea obiectul pe care îl ducea copilul: obiectul acela putea conţine soluţia enigmei. Întorcând privirea spre cartea cu care eroul nostru se prezentase, ne veniră în minte desenele şi broderiile solare pe care le avea sub manta atunci când a fost atacat de hoţ; poate că mantaua aceea, pe care a pierdut-o fugind de iubitele sale, flutura ca şi aripile unui vultur, mai bine-zis ale unui ştrengar în toată regula, aşadar, trebuia să facem o legătură între manta, copil şi tânărul din pădure.

Aceste nedumeriri vor fi clarificate de cărţile următoare. Când văzurăm în una dintre ele - ne convinseserăm că era Justiţia în pachetul de tarot - o femeie cu spadă şi balanţă (la stânga ei, cum o priveai, personajul principal), un războinic pe cal sau poate o amazoană înarmată, care porneşte asaltul – fusese cuprinsă în unul dintre capitolele istoriei noastre –, nu ne rămânea decât să ne hazardăm în presupuneri. De exemplu: în timp ce era pe punctul de a face o ştrengărie, urmăritorul, care grăbise pasul, era urmărit de un altul, înarmat până în dinţi. Ce ai putea spune? Doar să te întrebi cine o fi acela! Cavalerul necunoscut avea faţa acoperită, o privire de femeie, în care comeseanul nostru o recunoscu pe salvatoarea lui din pădure, o zână adevărată, calmă, cu un surâs melancolic pe buze.

- Ce mai vrei de la mine?, se pare că l-a întrebat ea.

- Dreptate!, îi răspunsese. (Balanţa făcea aluzie la acest răspuns).

Dimpotrivă: gândindu-ne mai bine, întâlnirea s-ar fi putut desfăşura aşa: o amazoană pe cal ieşise din pădure, înarmată (figura arată aceasta) şi îi strigase:

- Stai aşa! De ce mă urmăreşti?

- Cine o face?

- Fiul tău!, i-ar fi răspuns războinica, descoperindu-şi faţa (se vede în primul plan).

- Ce pot să fac?, probabil că a întrebat omul nostru, cuprins de un regret tardiv.

- Să înfrunţi Justiţia (Balanţa) lui Dumnezeu. Apără-te! Scoase spada.

,,Acum ne va povesti duelul”, mă gândii şi luai cartea Doi de Spadă. Voiam să tai frunzele din pădure şi plantele cu lama ei. Privind această carte, observai că naratorul nu lăsa dubii asupra ieşirii sale: adversara sa părea o spadasină bună, hotărâtă să verse sânge acolo, în mijlocul poienii. Îşi reveni, deschise ochii şi ce văzu? (Era naratorul - puţin emfatic, ca să spunem adevărul -, care ne invita să privim revelaţiile cărţii următoare). Femeia Papă, misterioasa figură monahală încoronată. Era urmată de vreun călugăr? Ochii cu care fixa cartea erau plini de reproşuri. O vrăjitoare? Ea îşi ridică mâinile într-un gest de teroare sacrală. Marea împărăteasă a unui cult sângeros.

- Ştii că în persoana mea, a fetei, tu ai jignit (ce altceva putea să-i spună, Femeia Papă, care provoacă atâta spaimă?), ai jignit-o pe Cibele, care este stăpâna acestei păduri? Acum ai căzut în mâinile noastre.

Şi ce ar fi putut să-i răspundă el, dacă nu câteva vorbe bâlbâite:

- Acum vei fi al pădurii. Pădurea este pierderea de sine, amestecul. Ca să faci unirea, nu va trebui să te pierzi, să înăbuşi toate atributele tale, să te dezmembrezi, să devii un indiferent, să te uneşti cu stolul lui Menadi, care fuge urlând prin pădure.

- Nu!, fu strigătul pe care-l vedeam ieşind din gură, dar deja ultima carte completa povestirea şi era Opt de Spadă. Tăişurile ascuţite ale lui năpustiră asupra tufişurilor din jur, retezând în spatele lui, chinuindu-l.

 (Italo Calvino, Castelul destinelor încrucişate, Editura Oscar Mondadori, Milano, 2012)

 Prezentare şi traducere din limba italiană

de Livia Mărcan 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.