top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți de Alexa Gavril Bâle și de Cornel Cotuțiu, nr.2(165),febr.2017
Cărți de Alexa Gavril Bâle și de Cornel Cotuțiu, nr.2(165),febr.2017 Print
Feb 27, 2017 at 10:00 PM

Gheorghe PÂRJA

SUNETUL GLOBULUI DE CRISTAL

 

          Alexa Gavril Bâle este numele poetului și prozatorului care și-a făcut un culoar propriu în lumea noastră literară. De aceea, fiecare apariție editorială stârnește interes, deoarece scriitorul se supune regulii cercurilor de la copac. Comentariul (nu critica) asupra poeziei lui te pune într-o ipostază plăcută de a descoperi un autor al „rezonanței lirice pe care le întâlnim doar în autenticul poeziei” (H.M.). Recentul volum de versuri, Cotidian strident (Editura eLiteratura, 2016), mi-a confirmat sentimentul evoluției, consecvența cu sine într-un climat liric în căutare de alte forme poetice. Când am scris acest text, am avut aproape excelentul volum al lui Alexa, Tărâmurile tăcerii, care mi-a sugerat la timpul potrivit o aluzie discretă la pustiu ca teritoriu liric, un ținut al contrariilor care își păstrează curată cugetarea. Iertarea te eliberează de povara trecutului, făcând loc visării ca stare lirică. Volumul Cotidian strident continuă într-un registru nou ceremonialul poetic în care oficiază simbolurile din natură, dar și frământările sufletului care locuiesc în casa poemului. Există și în acest volum o greutate imagistică de sorginte blagiană. Este atâta cât să nu se vadă. De altfel, Alexa Gavril Bâle este și un tenace  și iscusit cititor de poezie de toate felurile. Cred că instinctul cultural este necesar unui poet care se respectă. Că numai astfel, cu ajutorul harului, poate evada din modele. Despre vremea care trece și musai prefăcută în poem ne asigură că în preajmă se aud „rafale ce înăbușe suflarea/rafale înăbușite/de suspine și tânguiri/în depărtări sună goarna/pentru plecarea în marșul/cel fără de întoarcere” (Steaua învinsului).

          Volumul în discuție conține metafora ca formă de seducție lirică, deoarece plasarea ei nimerită pe colina unui poem sporește memoria lumii interioare: „zăpezile prăvălindu-se/pe sângele aburind/sub case încolțește/alt anotimp/pe care-l poartă o pasăre/în oul ei albastru” (Dimineață de gală). După lectura volumului, te cuprinde o vrajă casantă. Poemele lui Alexa mă împing spre asocierea cu un cotidian strident. Am avut sentimentul – după lectură – că un glob de cristal a căzut pe un loc dur. Iar globul a rămas întreg. Rostul lui în cădere a fost să provoace sunetul. Muzica subtilă pentru timpane. În acel sunet am deslușit mai ales curbarea durerii peste orizont, „tristețea surdă, asumată, profundă cu înțelesuri metafizice evidente, cu bătaie îndepărtată” (N.S.), realul cu „vibrația ascunsă/la rădăcina ierbii”, dar mai ales „taina aspră ce vine din antichitate”. Cum am mai spus, pentru Alexa Gavril Bâle poemul nu este un experiment trecător, ci este chiar un altar în fața căruia se perindă diferite  faze ale creației. Poemul este un alter ego al autorului, daca vreți – bunul prieten al însoțirii ori al confesiunii. Deoarece el este „poemul de pe raftul de sus/în care toată lumea se încrede/ca într-o scriere sfântă” (Despre poem). Autorul se extinde și spre zona subtilității cu deschidere spre realitatea cotidiană: „La acea oglindă va trebui/să ajungi/îți asumi riscul de a fi trântit/undeva într-o vâlcea/printre bolovani și mormoloci/dacă vreunul dintre cele trei/animale adormite/s-ar fi trezit pentru o clipă/pășești tiptil pe poteca/ce le jupoaie pielea de iarbă/în ce oglindă vei vedea?/în oglindă oare ce vei vedea?/doar chipul strident al cotidianului” (Întrebări). Am mai decantat din substanța ideilor din poemele acestui volum ecuația dintre iertare și tăcere. Profunde și cuceritoare stări ale ființei, care au sporit prin vreme lucirea lui, cristalul poeziei. Iertarea – am înțeles din poemele lui Alexa – nu e o slăbiciune, ci este, în primul rând, o atitudine interioară prin care ne armonizăm cu lumea.

          Mi-am adus aminte de o părere tibetană: când nu răspunzi unui rău cu alt rău, atunci acel rău a murit în lume. Există, în acest sens, și o dimensiune morală întrezărită în volum. O eșarfă a binelui flutură discret prin multe poeme. Mi-a mai reținut atenția starea de revoltă bine temperată față de lumea necunoscută: „Nu vreau să fiu ofrandă/pentru acest cotidian strident/deasupra – izbită-n plin de raze/ca o lamă de ghilotină/urma luminoasă a esenței” (Ritual de seară). Eul liric al poetului intră în rezonanța și armonia divine: „Da, Domnul va veni/să culeagă rodul viei/soarele nu va fi nici negru nici rece/sub talpa sandalei Sale” (Viața și încă o zi). Regimul imagistic este încrengat, secondat de arabescuri polenizate de rafinate jocuri de imaginație, la care se adaugă o rezonanță eufonică, cu accente și imagini sugerând sfârșitul torentului echinoxist din care Alexa face parte. Starea poetică din acest volum este și una contemplativă. Atunci pastelul primește accente de elegie ori ceremonie de imagini în care locuiește misterul. Așa, acest volum se întemeiază pe teme mari ale poeziei: dragostea, moartea, singurătatea, revolta, credința. Autorul este un caligraf fascinant, preocupat de legăturile misterioase dintre cuvinte. Biografia cred că a influențat alcătuirea multor poeme tocmai pentru a justifica sintagma din titlu: cotidian strident. Câteva poeme sunt o rugă pentru Cuvânt, poemul trăind în regimul șoaptei care provoacă misterul. Instituind legea lumilor închise, unde se plămădește cristalul ori arhitectura unor muzici clasice. Pe acest versant, Alexa poate fi căutat ca un elegiac. De aceea, peisajele lirice sunt când luminoase, când cutreierate de stihii care dau energie benefică poemelor.

          Fără teama de a greși, spun că Alexa Gavril Bâle este un poet distinct al generației sale. El are nevoie, cred, de o voce critică autorizată pentru a-i  cristaliza harul liric esențial. Eu, ca un iubitor de poezie, m-am apropiat cu câteva păreri de poezia lui Alexa. Tocmai pentru a provoca deschiderea evantaiului. Cert este că am auzit sunetul original al globului de cristal. O muzică rafinată, cuceritoare, apropiată sufletului și minții. Mi-a plăcut constatarea lui Horia Muntenuș: „În raport cu starea literaturii contemporane, Alexa Gavril Bâle nu este în contratimp, ci în avangardă”.

 

Viorica POP

OCHIUL DIURN SAU ÎNTRE „MDE!” ȘI „MDA!”

 

Motto: „Acum, după ce am învățat să zburăm prin aer

ca păsările și să înotăm pe sub apă ca peștii,

avem nevoie de încă un lucru:

să trăim pe pământ ca oamenii.”

(George Bernard Shaw)

Când scriitorul trece pragul trăirilor interioare, are la îndemână antidotul moral care-i permite o scrutare a realității printr-un cod ce ține de simț lingvistic, statut intelectual, de afinități estetice, confruntări sau delimitări, toate motivând solidaritatea în jurul unei cauze: „Dacă noi doi avem câte un măr și facem schimb de mere – spunea George Bernard Show – atunci ambii vom avea în continuare câte un măr. Iar dacă eu am o idee, tu ai o idee, cu care facem schimb între noi doi, atunci fiecare va avea câte două idei”.

În rezonanță cu spusele dramaturgului și eseistului englez de origine irlandeză, apare inscripția de pe coperta Ochiului diurn (volumul V, La noi, Cluj-Napoca, 2016), de prozatorul român Cornel Cotuțiu, care transmite mesajul cu o disciplină de comunicare presupunând descoperirea adevărului: „Uităm uneori de disciplina conversației, comunici, dar trebuie să știi să și taci. Dar acest trebuie rareori e nativ, el se consolidează prin educație. Și educația cine ți-o face? Mde!...”. Între „da” și „nu” din disciplina comunicării, scriitorul așază cu semn exclamativ adverbul „mda” și interjecția „mde!”, coduri gramaticale pentru cartezianul „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”. Determinantul „diurn” din titlu presupune, la rândul său, antonimul „nocturn”, așadar ochi – reflexie și reflecție, în acord cu sugestiile ilustrației „gândite” de Georgiana Cotuțiu pe prima copertă. Nu întâmplător este ales mottoul cărții, un aer arhaic aducând înspre noi dulce-amarul vieții: „cum vă pitreceți și vă dezmierdați cu aceste supărări la aceste vremi” (Ion Neculce).

Tot după trebuința exprimării și știința tăcerii (ca în zicerea spaniolă „omul este stăpânul tăcerii sale și sclavul cuvântului său”) pare concepută structura textelor, multe apărute în publicațiile „Răsunetul”, „Tribuna”, „Mișcarea Literară”, „Nord Literar”, „Astra Năsăudeană”, „Cuibul visurilor”, „Curentul internațional”.

În textele din primele două capitole (Efigii, Printre ei), apare predominant mesajul „da”, într-un limbaj nonficțional, dar prin care freamătă metafora generatoare de emoții estetice. Scriitorul își ia libertăți de asociere între antroponime și toponime, armonizează activitățile culturale în arheologia timpului, confruntată cu provocările prezentului.

Tehnica sculpturală a portretului naște atmosferă, ca în reportajele lui Geo Bogza, în care omul și muntele apar înfrățiți prin trăinicia rostului în viață: „Îl văd pe Liviu Păiuș așezat pe un podium înalt, la poalele Munților Rodnei, cu mâna dusă streașină la frunte în zarea Someșului Mare, dincolo de Reteag, de unde Ion Pop Reteganul îl salută”. Pitorescul unei vieți patriarhale, surprins nostalgic, în cadențe amintind de proza poematică a lui Alecu Russo, anticipează meditația: „La picioarele podiumului, o tânără doinește, un flăcău cântă din fluier, o băbuță descântă, o nevastă dă cânepa prin meliță, o alta brodează pe o cătrință, un moș spune unui flăcăiaș o poveste, un bărbat deschide catalogul clasei, alături de un altul cu lămpașul de miner”. Personajul simte vânt potrivnic și se întreabă dacă a scris destul și cum se cuvine despre strămoși, dar Cornel Cotuțiu îi salvează neliniștea, convins fiind de probitatea și hărnicia cercetătorului etnofolclorist. Scriitorul răstoarnă ca pe o placă prevenitoare înțelesul inscripției lui Dante Alighieri din Divina comedie: „Lăsați orice speranță voi care intrați, căci pe aici a trecut Liviu Păiuș!” (Muntele ca un Axis Mundi).

O simplă enumerare a realizărilor este uneori suficientă pentru justificarea neastâmpărului ca stare de intelectualitate, de creație, de patriotism. Întrebat până unde ține Maramureșul, medicul cărturar Ion Botoș răspunde neaoș: „până unde se vorbește românește” (Un român neastâmpărat).

Legăturile spirituale și de credință în neam, pe care Cornel Cotuțiu le are cu personalități ale preajmei transilvane și ale pretutindenii românești, sunt motivate în toată creația prin idei, atitudini, participări la evenimente, din dorința de a menține într-un prezent continuu rebrenianul „cuib al visurilor”, proiectat pe „dimensiunea românească a ființei” (Mircea Vulcănescu). Lacrima ochiului diurn „distilează în ritmuri această tulburătoare vreme” (titlu dintr-un vers de Ioan Alexandru). Ideile din partea a doua sunt concentrate anticipat în titluri, ca într-un rezumat, cu momente de exaltare și nostalgie, dar și cu îndoielile „mda!” și „mde!”. Neobositul publicist pornește în căutarea „cuibului de lumină” din școli devotate, reține osteneli și performanțe editoriale. Pe teritoriul poeziei pătrunde cu ustensile dintr-o trusă medicală pregătită pentru operații estetice, simțind că, la o anumită vârstă, drama poetului nu e răscolitoare, ci înțeleaptă (Cuvânt prevenitor). „Mda!”, ar spune și cititorul...

În partitura textelor, clapele pe care se apasă sunt concepte irizante dacă se evită localizările păgubitoare. Activitatea unor personalități ca Vasile Dâncu, Menuț Maximinian, Sever Ursa, Icu Crăciun, Ioan Seni, Maxim Dumitraș, Elena M. Cîmpan, Ilie Hoza, Liviu Păiuș conturează o exegeză culturală menită să lărgească deschiderea spre condiția umană cu o lăudabilă perseverență, căci impostura dă târcoale.

Prin meandrele prezentului trec și textele părții a treia, Pe șarpele albastru în amonte, cu tematică și puncte de vedere diferite. La întrebarea „Unde este satul românesc?” – întrebare marcată de viziunea aforistică a lui Lucian Blaga și Liviu Rebreanu despre veșnicia născută la sat, despre țăran ca permanență inalterabilă – răspunsul se află, în cartea lui Dan Popescu, În vuietul timpului, pe nisipurile mișcătoare ale prezentului. Mde!...

Cuibul visurilor sporește cu activitatea personalităților trăitoare peste granițele românești actuale (capitolul IV, ...Dar tot la noi). Dincolo de Prut, apărarea identității românești este amenințată de viclenii propagandistice. Refuzând „cântecul de lebădă”, Valeriu Cojocaru își mărturisește dureros credința: „Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă. Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru”. Ca și Vadim Bacinski, redactorul-șef al revistei „Sud-Vest” din Odesa (Ucraina)! La simpozioane se dezbat cu patos (iluzoriu?) dileme identitare, dar „ochiul diurn” temperează anecdotic. În orașul Bălți (al doilea ca mărime în Basarabia, dar cu populație majoritar rusofonă și rusofilă), scriitorul vede pe mari panouri portretele lui Marx, Engels, Lenin și-l întreabă pe un localnic (mai degrabă e aici dublul eului scriitoricesc!) de ce sunt cei trei acolo. Răspunsul vine de la un Moromete în variantă citadină: „Sub ei e etajul cu birourile pentru pașapoarte. Pesemne că... așteaptă și ei să plece”. „Mde!”...

Realitatea nu e sinonimă cu idealul, Basarabia pare „vândută la comedie”, cum sună titlul unei cărți de Valeria Florea-Dascăl.

De pe alte meridiane, nostalgiile se sublimează în rugăciune, vibrând prin cuvântul scris sau rostit pe undele radioului de scriitoarea Doina Popa, originară din Făgăraș (De peste Atlantic, spre noi). Deși distanțele geografice nu șterg lacrima adevărată a identității românești, lacrima e doar metaforică „atâta timp cât guvernanții noștri, președinția, partidele politice stau cu degetul în nas și, când îl scot, doar rostesc, bâlbâie câteva fraze solemne”. Mda!

Cartea și educația (titlul părții a cincea) sunt cheia descătușării de răul provocat de incultură. Consemnarea activităților din cadrul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, festivalurile de literatură, pancartele inspirate de îndemnul cronicarului Miron Costin – „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților” – se traduc prin categoricul „așa da!”. Dar ce să vezi? Realitatea cotidiană zgândărește instinctul de dascăl și se pornesc demonstrații îmbibate de ironii împotriva stricătorilor de limbă și de cultură. Replica unui personaj episodic din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, preluată în titlul Românii e dăștepți, devine pretext pentru o suită de povești lexicale, trimițând și la revoltă împotriva nepăsării celor responsabili: „În sfera calității vieții intră și componenta lucrul bine făcut. Dar ce ni se întâmplă astăzi? Ne copleșește lucrul bine ne-făcut. Iar cutia Pandorei a rămas doar în poveste...”. Mda! Și Mde! „Vox populi, vox dei”, în varianta lui Caragiale: „Box populi, box dei”!

Radiografierea cotidianului urmărește distingerea dintre aparență și esență cu acceptarea ideii că din situații mici se pot naște înțelesuri mari (capitolul VI, Semnificația majoră a cotidianului mic). De la îngrijorarea pentru „paradisul în destrămare” al valorilor la ironia față de cei care uită în programele școlare de „Mens sana in corpore sano” sau la licăririle de simț civic, scriitorul controlează excesele prin „Mda!” și „Mde!”, în complicitate cu cititorul.

Inserțiile literare ale „ochiului diurn”, purtat ca un aparat de filmat, susțin detaliul semnificativ din gesturi, atitudini și au adesea rol de concluzii moralizatoare. Versul lui Beaumarchais - „Atât de rar, încât e imens!” - recompensează o situație mică, gestul unui tânăr de a duce la gunoi o sticlă aruncată de boschetari. Snobismul precar este sancționat cu ironia din finalul schiței Domnul Goe de I. L. Caragiale: „La bulivar, birjar! La bulivar!”.

Exemplele au jocul stropilor din apa învârtită pe roata morii atunci când discursul postmodernist, ironico-ludic și fragmentar, alcătuiește din „prefabricate” construcții menite să elibereze fantezia postdecembristă și să deconspire viclenia cuvântului „politic” (Ultima parte, Să sparie gândul). Invențiile onomastice definesc în stil caragialian parvenitismul (textul Domnul Păturicăbrânzovenescutipătescupristandacațavencuzoițicamitică). Portretele ating grotescul (Ghici, ciupercă, cine-i?) și implică luarea unei atitudini civice. Transcrierile din ziare, jocul fantezist de incursiune în viitor a marilor clasici, Eminescu (cel din satira Scrisorii III) și Caragiale permit racordarea la societatea din zilele noastre având efectul horațianului „Ridentem dicere verus” („Recitind ca o răcorire”).

Simulând în ultima secvență „o mirare cronică”, scriitorul lasă deschis orizontul preajmei românești în context internațional prin ideea paradoxului în democrație. Rămâne deschisă și întrebarea cititorului dacă nu cumva „mda-ul” și „mde-ul!” „ochiului diurn” sunt vibrații ale neliniștii existențiale într-o „viață ca o pradă”, căci „din prisosul inimii vorbește gura” (Evanghelia după Matei, capitol 12, verset 34).

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.