top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Săluc Horvat și de Mircea Popa, nr.2(165), febr.2017
Cărți prezentate de Săluc Horvat și de Mircea Popa, nr.2(165), febr.2017 Print
Feb 27, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

IDENTITATE ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ

– ÎNTRE REALITATE ȘI FICȚIUNE –

 

          Apărut într-o ediție tipografică elegantă, precedat de o prefață consistentă și lămuritoare, recentul volum Identitate românească, semnat de Ioan Aurel Pop, cunoscut istoric și om de cultură clujean, aduce în discuție un număr important de teme de istorie și de cultură românească.

          În Cuvânt înainte, autorul subliniază faptul că „pe măsură ce se apropie anul 2018, când se împlinesc o sută de ani de la Marea Unire, în urma căreia a rezultat România Mare, întrebările despre trecutul românesc sporesc, devin mai incitante și chiar mai greu de rezolvat prin răspunsuri adecvate”. Academicianul Ioan Aurel Pop își propune să aducă, prin cele douăzeci de eseuri incluse în volum, clarificări esențiale.

          Capitolul Felul de a fi român se deschide cu eseul Identitatea istorică a românilor între realitate și ficțiune, în care autorul recurge la o amplă analiză a componentelor identității autohtone, pornind de la „teoriile extreme”, continuând cu „definirea și componentele identității românești”, cu „numele poporului nostru și al țării (țărilor) noastre”, cu „evoluția identității”.

          Autorul arată că „niciun specialist serios nu se îndoiește de identitatea românilor de astăzi, numai că aceasta e definită în chip diferit”. În opinia sa, „nu s-a născut acum, ci are o oarecare vechime”, susținând că românii sunt vechi de peste două milenii, fiindcă la baza lor stau traco-dacii, cel mai vechi popor din lume după indieni. Întărește ideea că identitatea nu se naște spontan, ci reprezintă „felul de a fi și de a se simți împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici, cum ar fi limba, originea, cultura, religia, teritoriul, obiceiurile etc.”. Limba are o importanță capitală, ea fiind „un element evident pentru toți”. „Formarea poporului și a limbii au mers mână-n mână”, aceste două procese neputând fi despărțite și nici înțelese dacă sunt tratate separat. Limba română este de origine latină și a fost remarcată încă din Evul Mediu. S-a format odată cu poporul român și a servit drept mijloc de comunicare. Latinitatea limbii române este dată de structura sa gramaticală și lexicală. La fel de importante sunt și celelalte valori: cultura, tradițiile, religia.

          În Gânduri despre România și în Imaginea de sine a românilor în imnul național – între trecut și viitor, Ioan Aurel Pop aduce un elogiu ideii de respect și patriotism, pe care ar trebui să le avem față de propria țară: „Când vorbim sau scriem despre țară, spune autorul, e bine să avem mereu în prim-plan sentimentul responsabilității cuvintelor noastre (...). Țara nu este o abstracțiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe șefi, pe soartă ori pe propriile noastre greșeli. Țara suntem noi toți, cu strămoșii a căror moștenire o purtăm noi (...), cu urmașii pe care îi pregătim pentru viitor”. Totodată, atrage atenția asupra faptului că „România se poate schimba în mai bine, dacă suntem noi înșine capabili de o asemenea schimbare”.

          În privința imnului național, Ioan Aurel Pop spune că acesta are o puternică componentă națională, iar textul Deșteaptă-te, române! exprimă cel mai bine expresia despre sine a românilor. „Imnul de stat al României nu este nici bun, nici rău. El există, ne exprimă viața comună, așa cum s-a construit ea în timp și trebuie luat ca atare”. Ca și ziua națională de 1 Decembrie, imnul românesc cuprinde o întreagă istorie, are infinite semnificații și se potrivește destinului nostru colectiv, național.

          Opinii și precizări importante se regăsesc și în articolul Istorie și propagandă istorică în societatea contemporană. Privită adesea ca „memorie colectivă a omenirii sau a unor grupuri de oameni”, istoria e definită, de-a lungul anilor, în moduri diferite: ca o poveste sau ca o artă, mai exact arta de a spune frumos despre trecut. Unii istorici consideră că istoria este pur și simplu viață, alții o încadrează între „tipurile fundamentale de cunoaștere a lumii”. Sunt voci care neagă aderența istoriei la adevăr, dar și alte voci care pretind istoricilor să descopere adevărul absolut al lumilor trecute. Între acestea, cea mai aproape de adevăr este aceea a apartenenței istoriei la științele sociale. „Dincolo de orice definiție complicată, spune autorul, istoria se ocupă de om și de comunitățile umane, în dimensiunea lor revolută, adică de ceea ce au fost acestea cândva”. În același context, istoricul vorbește de propagandă și de rolul ei în istorie. Capitolul se încheie cu un amplu comentariu pe marginea volumului Istorie și mit în conștiința românească al lui Lucian Boia, lucrare căreia îi aduce numeroase observații critice, amendând modul în care Lucian Boia înțelege și interpretează istoria României și atrăgând atenția asupra efectelor negative ale unor astfel de opinii.

          Oamenii care au făcut istorie este un alt capitol al cărții, cu referire la câteva personalități ale istoriei, ale culturii și ale literaturii române, între acestea numărându-se Dimitrie Cantemir - autorul lucrărilor Descriptio Moldaviae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor , Mihai Eminescu, George Coșbuc, Alexandru Lapedatu. Scriind despre Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești), Ioan Aurel Pop constată că, în deceniile din urmă, poetul național „a fost pus în chip drastic în discuție, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel”, că „abordarea echilibrată a creației scriitorului a rămas mult timp o rara avis”. Critica postdecembristă a căzut în extrema condamnării și a calomnierii, vorbind de o denigrare „erudită și matură” a lui Eminescu, practicată de un „universitar” care a publicat în 1997 o lucrare-eseu (reluată în mai multe ediții, în tiraj de masă, la Editura Humanitas), în care Eminescu este portretizat, în chip necruțător, drept mit, fiind numit autohtonist, xenofob, naționalist, gazetar și profet naționalist, antioccidental, prolog prin Doină al unor invocații naționaliste legionare, lucruri expuse într-o manieră alertă, într-un stil adecvat și convingător. Ioan Aurel Pop este de părere că mesajul lucrării este acela de a-l prezenta pe Eminescu drept „un om dedublat, cu o față de mare poet și cu altă parte, un Eminescu poet xenofob”. Obiectul denigrării este poezia Doină, „considerată un fel de esență în versuri a xenofobiei eminesciene”. Glorificarea trecutului și a naționalismului în epoca lui Eminescu a însemnat iubire pentru patrie și popor și luptă pentru libertate națională, apreciate a fi cele mai înalte idealuri, autorul aducând numeroase exemple de fapte patriotice ale înaintașilor noștri. În încheiere, Ioan Aurel Pop este de părere că „Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii”. Însă unirea „sub semnul culturii naționale și al numelui lui Eminescu ne dă rațiunea de a fi ca popor pe această lume”.

          Eminescul meu, cum își intitulează Ioan Aurel Pop unul dintre articole, este o frumoasă poveste prin care își descrie drumul formării sale, avându-l pe Eminescu mereu aproape. „Eminescu, mărturisește autorul, a început pentru mine ca o poveste, mai întâi prin nume”. Cu timpul, s-au alăturat alte momente ,apropiindu-l de perceperea mesajului operei sale: „Eminescu a exprimat viața timpului său, lumea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu aspectele ei frumoase, neutre, urâte sau chiar grotești. (...) Întristat și dezamăgit de lumea sa meschină, s-a scufundat tot mai mult în alte lumi, dintre care cea a trecutului medieval a rămas mereu una preferată”.

          În privința receptării lui Eminescu, Ioan Aurel Pop spune că „mai sunt și vor mai fi mulți «prezentatori» stângaci, inculți, lacrimogeni, neinteresanți sau formaliști, dar poetul nu are nicio vină”. După multiplele „epitete” ce i s-au dat în regimul comunist („luceafărul poeziei românești”, „poetul nepereche” etc.), era de așteptat ca, în perioada ce a urmat, Eminescu să stârnească numeroase comentarii negative, uneori duse până la limita ridicolului, din păcate unele dintre acestea venind de la personalități importante. În opinia istoricului clujean, Eminescu rămâne un model pentru literatura noastră.

          Un alt nume de referință pentru poezia românească este George Coșbuc, „ajuns să fie cel mai popular poet român”, care se bucură de un amplu comentariu, Istoria românilor – surse de inspirație în creația poetică a lui George Coșbuc, în care Ioan Aurel Pop analizează bogata inspirație a poetului din evenimentele importante ale istoriei României: „Coșbuc, scrie autorul, ne trece prin fața ochilor și a minții toată istoria noastră veche, populată de daci și romani”, citând în susținerea sa mai multe titluri de poezii având ca temă aceste fapte, scrise într-un stil alert și cursiv.

          Eseurile cuprinse în volumul Identitate românească, apărut la Editura Contemporanul, pe lângă faptul că aduc în atenție teme de larg interes, oferă o lectură plăcută.   

 

Mircea POPA

MARIA VAIDA-VOEVOD, BADANTA

 

          Ceea ce e de apreciat de la bun început la apariția acestui nou volum al prozatorei clujene este dexteritatea și rapiditatea cu care a făcut saltul de la proza scurtă la roman (Badanta, roman, Editura Risoprint, 2016).  E adevărat că se putea bănui acest lucru încă de la lectura volumului de nuvele publicat anterior, unde, în unele cazuri, minuția disecării stărilor sufletești, atenția acordată ritmului și construcției de ansamblu întrezăreau calitățile unui constructor pe mari suprafețe epice. Domeniul predilect de observație cu care ne-a surprins  atunci a fost excepționala știință de a explora sufletele celor ajunși la capătul vieții. Galeria de bătrâni pe care ni-a  oferit-o atestă atât măiestria de a oferi o picturalitate goyescă a faunei umane, cât și acea privire înțelegătoare și plină de compasiune cu care și-a înconjurat personajele oferindu-le șansa unei redempțiuni. Nu au lipsit pe alocuri nici zâmbetul șăgalnic și conspirativ, nici șarja ironică și grotescă prin care pictura tipurilor aparținând zonelor umane decrepite îngăduia analiza mai de aproape a unor eroziuni lente sau a unor sincope existențiale caracteristice. Autoarea a făcut dovada că posedă în cel mai înalt grad tehnica clarobscurului, că știe să pună petele de culoare acolo unde trebuie și că plierea pe cutele numeroase ale acestei categorii de vârstă, pe ascunzișurile și faldurile complicate ale sufletelor lor agonizante se face printr-o bună artă a surprinderii și încorporării detaliului. Lumea bătrânilor, cu apucăturile și ticurile caracteristice, dar și cu acel halo de taină mereu activată a fost păstrată și în romanul de față, doar că autoarea a schimbat întrucâtva câmpul de observație, fixându-și obiectivul asupra destinului contorsionat și schimbător al lumii femeilor. Situațiile cele mai obișnuite sunt acelea în care se pune în evidență relația specială de dependență și amiciție dintre femeia în vârstă, de obicei femeie respectabilă, cu un trecut încărcat de amintiri, populat de umbre ale neîmplinirii și ale remușcării, cu femeia tânără care i s-a devotat ca îngrijitoare. Autoarea preferă pentru acestea din urmă termenul de badantă și, în consecință, destinele celor două femei se încrucișează, se suprapun, se reduc la o singură linie de comunicare. Alter-egoul femeilor care încep să iasă din scenă este întreținut cu bună știință de o serie de elemente complementare, sporind în mod inebranlabil seva de viață, continuitatea fluxului existențial. Repunerea lor pe același palier este întotdeauna încărcată de semnificații și simboluri bogate, care reverberează peste timp și spațiu,  iar geografia europeană și în primul rând Roma și lumea splendorilor italice iau locul celei autohtone, printr-o migrație necontenită de personaje dinspre România. E o știință bine calculată a întrepătrunderii de respirații multiple, într-o mișcare caleidoscopică de etalare a unui preaplin sufletesc de tip exponențial. Prin aceste permanente glisări și întoarceri în timp se realizează un plus de autenticitate povestirilor, oferind stabilitate și ordine în viețile risipite, dezordonate chiar, care conferă o aură de magie destinului stăpânei, nuanțându-l și amplificându-l. Starea infirmității și a decăderii trupești deschide culoare puternice în jurul trupului fizic și al trupului sufletesc, despre care ne vorbea altă dată H. P. Bengescu sau, mai recent, N. Breban cu În absența stăpânilor. Ideea centrală asupra căreia insistă poate fi redusă în ultimă instanță la nevoia de ocrotire, de alipire sufletească față de cineva pentru care ciclul vieții se apropie de final. Aceasta e susținută pe tot parcursul cărții de o a doua temă, oarecum subiacentă și care infuzează momente de un veritabil dramatism, fiind tradusă practic într-un proces complicat și mereu îmbogățit de „căutare a rădăcinilor”, de stabilire a traiectului existențial identitar. O și spune una dintre eroine la un moment dat: „oriunde te-ai afla, să nu pierzi calea spre casă”; iar în altă parte se are în vedere „datoria față de casă, față de pământ, față de iosag”. Rezistența la înstrăinare este urmărită mai ales prin intermediul unor personaje plecate din România și silite de împrejurări a-și căuta un rost sau pentru a face sacrificii imense pentru familia rămasă în țară. Cazul femeilor plecate și agresate prin străinătăți devine un subiect dureros, puternic resimțit la nivelul acestei epopei a feminității care se confesează, cum afirmă una dintre ele: „Ar fi mai bine să mă ocup de bietu-mi suflet, în loc să încerc a-l pipăi pe-al altcuiva”. Episodul cu Vica este revelator, deoarece el reface în țesătura lui intimă multe din cazurile pe care acest tip de emigrație ni-l furnizează.

          Sub raport compozițional, romanul ne pune în fața unor mișcări alternative de la suprafață spre adâncime și invers. Personajele trec de la mobilitate la sedentarism și acceptă cu ușurință claustrarea în case de epocă, cu mobilier vetust și interioare burgheze, în spatele unor culoare de oglinzi în care destinele plurivoce se suprapun, astfel încât, la un moment dat, unul dintre personaje oferă cheia acestei polisemii: „Avem fiecare o identitate proprie cu mai multe fețe”. Acest procedeu epic, folosit cu multă artă și cu o abilitate epică nedezmințită, întrucât nume și destine se amestecă într-o caleidoscopie suculentă, ține trează trama pe care ne-o furnizează. Francesca, Sidonia, Sofia, Alina, Ana, Lisa, Vica, Petra, Patricia etc. devin purtătoare ale unui simbol al fertilității, al feminității și al perpetuării speciei, dar, în unele cazuri, și al uscăciunii și al sterilității sufletești, precum și al cuvântului, cu efecte în fabulație și în restrângerea pasiunilor. Proza Mariei Vaida Voevod devine când mătăsoasă, când acut analitică, sprijinindu-se pe efecte și nuanțe căutate, pe scheme ce trimit la reliefarea amănuntului de ordin sufletesc, prelungind agonia cuplurilor stranii, a călătoriilor și a schimbării de decor, într-o Europă care acoperă tranziența și refacerea cuplurilor sau a prieteniilor feminine, născătoare de neistovite rememorări. E, pe undeva, și o revoltă subînțeleasă împotriva caselor părăsite, a copiilor abandonați de mamele zilelor noastre, o reîntoarcere chiar în genunchi la iarba verde de acasă, o pledoarie pentru inocență și vis, pentru femeia misterioasă, evlavioasă și purtătoare de mesaj clamoros, pentru care bătrânețea propriu-zisă e doar un prag pentru refacerea din amintire a portretului sculptural al bunicuței eterne, cea care a alinat și alintat copilăria fiecăruia dintre noi, căci lumea femeilor e o lume care perpetuează miracolul lumii și ni-l face mai accesibil și mai aparte.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.