top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Rodica Dragomir, nr.2(165), februarie 2017
Poeme de Rodica Dragomir, nr.2(165), februarie 2017 Print
Feb 27, 2017 at 11:00 PM

Rodica DRAGOMIR

Sens şi culoare …

 

Piatra gândirii se-aprinde

prin neumblate câmpii,

cu semne-ncâlcite.

 

Am să-mi inventez

o proprie naştere,

o altă fereastră-a memoriei;

la zestrea cu o mulţime de verbe

voi pune un ochi de la mine,

ce nu se va-nchide nicicând,

ca să dau sens şi culoare

nimicului.

 

Simbolica virgulă va fi în dilemă,

în neputinţa de a-şi alege

un loc potrivit

printre verbe ce curg –

Unde să salte, unde să-şi pună

gârbovu-i chip?

Punctul aşteaptă să rezolve dilema,

parşiv ascuns în nevăzut.

 

Încă mai port

un capăt de lance în mână

şi n-a căzut de pe chip

nici vălul miresei.

 

Cu ochi deschişi minunii

 

Mă trezesc într-o oarbă lumină
ca dintr-un vis neîmplinit.
Mă întreb: de unde vin şi
încotro mă-ndrept –

pe ce cărări în încâlcit păienjeniş?

 

Şi sângele-mi nebun aleargă
spre rădăcinile obscure-ale fiinţei.
Clopote bat şi nu le-aud,
doar vibraţia lor răscoleşte, fără nicio logică,
celulele şi-mi adânceşte gândul de-nceput.

 

Sub pielea mea trăieşte-o altă fiinţă
ce-aşteaptă să spargă
carcasa ei de lut?
Ce zei să chem
din mituri vechi să-mi rupă trupul
de umbra ce mă leagă de pământ

şi să renasc, ca şi un fluture,

cu aripi de culoarea
altui timp?
Mai şti-voi, atunci,
care e prima mea naştere,
care-i fiinţa dintâi?

 

Şi-mi curge gândul în lanuri
de entităţi albastre
şi ceruri se vor naşte

rotund să ne cuprindă,

 

o singură fiinţă cu ochi deschişi

minunii,
cu-n dor ce nu se vinde.
Un dor de sângele cuvântului
ce visul împlineşte-n rostire tăinuită
şi-n dezlegarea gândului obscur.

 

Aritmetica întoarcerii

 

Culorile depărtării mă îmbracă

în nuanţe nedefinite,

ca o haină a singurătăţii.

Aşteptări mă împovărează.

Flămânde dorinţe în

necunoscutul plecărilor

ca în neîncercatele iubiri.

 

Cărări voi bătători, cu tălpi de durere,

spre curbura orizontului –

dulce împreunare a rotundului.

 

Toate şoaptele lumii vor fi muzica

durerilor veştejite, când uimirea

celor nevăzute până atunci

bezmetic va vâltori sângele,

precum neistovitele aripi de păsări

văzduhul.

 

Mister peste mister,

înscris în sânge,

în aritmetica întoarcerii,

ca secretele zeilor

în vechile inscripţii

îngropate-n tăcerea pietrelor.

 

Nu te mai miri

 

Cu setea zborului de la-nceput,

născut din albe oase

şi piatră însemnată,

nu te mai miri

că dorul de lumină-i viu

ca sărutările din urmă.

 

Şi taine ne-ncercate te frământă,

ascunse-n râuri de fiori,

flămânda-ţi inimă palpită

în căutate dezlegări.

 

Şi nu te mai miri când ploi tăcute

poartă din depărtări, cu umilinţă,

miresme de reavăn pământ

ce îţi alungă gând de nefiinţă.

 

Şi nu te mai miri,

şi nu te mai miri

că ziua bate spre noapte

şi noaptea curge spre zi.

 

Şi în această eternă pendulare

înveţi să te-ntorci,

cu înţelesuri noi,

spre vechile izvoare.

 

Şi-atunci uit...

 

În noapte, cam pe vremea când,

furişate, se arătau nălucile pe rând,

pădurea, ce mă-mbiase cândva

cu farmec greu şi taine,

îmi părea

vicleană, păgână şi rea.

 

La talpa unui brad m-am adunat

în mine, înfăşurându-mă-n nelinişte

ca într-un ghem

ce nu se mai deşiră.

Nu mai simţeam decât copacul

cu rădăcinile ce-i şerpuiau în mine

şi-i auzeam seva urcându-i spre înalt,

spre lumi străine.

 

Eu, cea cu fluturi ce-n noapte-şi găseau

deplină rostuire,

acum aveam doar teama furişatelor umbre.

Dar râu de lumină începe să curgă timid,

printre frunze, fără oprire,

din lună.

Şi-atunci, uit de ochii lucind animalic

în noapte,

de umbre stinghere, pustii de fiinţă,

de mâna grea a destinului mut,

de râşniţa vremii ce macină-n goană

de-alămuri ce-,n dezacord, însoţesc

istoria lumii.

 

Timp ascuns

 

Singură în odaia nopţii,

dau din colţ în colţ – văd doar

ochi vicleni de pisică neagră,

îngerul, ruşinat, ascuns sub aripile adunate

şi fuga cuvintelor ce-şi caută un adăpost.

 

Un gând amânat l-am pierdut

printre rămăşiţele orelor.

 

Depărtările-nghit

ţipăt de păsări flămânde

ce sfâşie feţele nopţii.

Eu mă dezbrac de vise ce curg

rupându-mă de maluri.

 

Luna de piatră

îmi stârneşte gânduri păgâne –

ucid timpul ascuns

la mine-n odaie şi-l îngrop

în cuvinte ce mă dezleagă

de aleasă povară.

 

Simt cum odată cu ele

se coace lumina.

 

Pasăre rănită

 

Timpul fuge cu picioare de

miriapod.

Cu sângele nostru se scriu cele

zece porunci

pe vitralii înnegrite de vreme.

Umbra păcatelor se-ngroapă în

grele zăpezi.

Suspinele se vindecă în apa

tăcerii.

Visele – un ram înverzit peste

singurătăţile ce dor.

Tristeţea se leapădă de dinţii

de gheaţă şi

trupul tresare sub vânturi

prielnice.

Dar eu, în zbor întors, de pasăre

rănită,

mai rătăcesc în lumea sinelui.

 

Şi-am început să mă despoi pe

dinăuntru,

ca puiul din ou crescând 

înspre afară.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.