top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Povestea fetei înmiresmate(Ioan Derșidan), nr.2(165),febr. 2017
Povestea fetei înmiresmate(Ioan Derșidan), nr.2(165),febr. 2017 Print
Feb 27, 2017 at 11:00 PM

Ioan DERȘIDAN

POVESTEA FETEI ÎNMIRESMATE


138. Tablou cu izvor și sălcii pletoase. Dragă Titus, astăzi mi-am pus șevaletul la intrarea în Ganoșe, pe malul apei, lângă izvor și sălcii... M-am întristat trecând printre râpele brigadierului, amintindu-mi cum l-a acoperit aici pământul pe unchiul nostru... Ne-am dus cu bicicletele, cu Dolărița, cu valiza cu pensule și culori, cu tot calabalâcul, cafea, plăcinte și dulceață, că roșiile, ardeii și caișii noștri sunt aproape, anul acesta le lucrează soră-mea, cum știi și cum poate. E locul din care vezi totul etajat, în depărtare, cu ridicăturile domoale ale dealurilor și vegetația bogată, în stânga gospodărită cât de cât și în dreapta verde și biruitoare, uitată de lume, ierburi înalte, porumbrele, sălcii și nada, în trepte, până-n pădurea Durduiu... Doar Dolărița hăulește acum în pustietatea locului, sălbăticit mult din vremea noastră...

A trecut întâmplător pe aici Toader, m-a zărit, explica, de pe pod, că-mi străluceau mărgelele și cerceii din cuarț fumuriu și argint, s-a uitat cum și ce fac, dacă-mi ies portretele de grup și m-a-ntrebat deodată unde ești tu, că nici n-am înțeles bine la ce se referă, la tablou, la tine, la noi, la trecut ori la viitor. Că-mi venea să bag cuțitul în tablou ori în Dele vost, care tocmai își toarnă cafeaua, fără să știe nimic despre felul în care lucrau marii pictori și scriitori, cum ridici tu degetul cel mic, al mâinii drepte, deasupra cănii și ce fac atunci eu ori Cristian și alții, care-au intrat abuziv în perimetrul artistului operând lumea și operându-i autoportretul. Ce crezi? – Dar Titus unde-i?, zicea, băgându-și fața între mine și tablou, de parcă te-ar fi căutat în alaiul Dianei, pe care-l tot multiplic și înviorez de ceva vreme, ezita, aștepta inginerește o poetică a dialogului, sta-n drumul meu și-al orei unsprezece, trăgea de minutare, că avea vreme și lumina pica aproape în unghi drept în cotul apei... - Iza l-a pictat, dar nu-l pune pe pânză, să nu-l deoache cineva, salvă situația Dolărița, care i-a cântat adesea refrenele lui Dele și se știu bine și ziua, și noaptea. Se făceau că nu știu ce știa tot satul, că eu cu tine ne-am legat de un Sântoader și ne-am ținut apoi să fim verișori dulci, soră și frate de cruce, după ce-am fost înnăscuți ultima dată ca ministranți și am mâncat împreună prescură și colăcei și am fugit apoi călare cu mânjii cu cozile împletite cu șnururi colorate, prin cimitir, până la Ier și prin Ganoșe, trei zile, că mă căutau mama și Florița tocmai de unde plecasem. Pauză dinspre ei și dinspre ora amiezii, care-i găsea întremați, eu schițez subțire o floare a soarelui, minusculă, în colțul de sus al tabloului, reminiscență a uceniciei prelungite ori plonjon în copilărie, în amintiri, Toader îi spune Dolăriței de unde și-a cumpărat pantalonii cei scurți, buni și la călărit, aud că-i doc american, țesătură rezistentă, femeia se convinge pe pipăite și după ce-i verifică zimții încălecați ai zipzarului de fier și-i laudă turecii cizmelor de piele, parc-ar fi gâscarul satului, doamne, iartă-mă, nu știu ce l-o fi apucat, la vârsta lui, cam dezgătat și slobozit pe râturi, pe căldurile ăstea, să nu pățească ceva.

Din câte-s informată, că poșta ajunge și la Victor și Mihai, ba și la Horia, cum știi, astăzi Titus umblă călare pe arena din Blois, ieri i-a trimis iarăși bani lui Victor, pentru rate și să repare șura, iar caii-s bine, noroc cu ei și cu câinii, că pe oameni nu te poți baza, cum ai fi putut crede cândva... Dacă nu iarna asta, iarna viitoare este precis acasă, cu toți banii pentru conac și pământuri. A recuperat, el știe cum, mai multe cuarțuri și salbe ale Dianei decât a făcut-o statul nostru democrat. Că știi întâmplările și experimentul cu Brâncuși. N-a vrut să ia nimic de la mine și nici de la voi, cum ai aflat. Mircea va rămâne, probabil, în Leipzig, pentru școală, a dat de urmele vechilor români trecuți pe acolo și nu se mai satură de documente, vrea să le scoată la lumină, c-au mai rămas multe și după reprizele, prelungirile și loviturile de la unsprezece metri ale lui Titus cu străinii, dar și cu românii, cu cărțile religioase și cu picturile de la noi ajunse-n Germania, cu însemnele chiraleisei, capul retezat și podoabele Dianei, că de comoară, peșteră și arabescurile marchizei zidite, betonate, n-avea rost să-i mai spun, s-ar fi enervat și nici nu mai adună, nici nu scade în această ecuație a timpului nostru prezent, cu toți, câți au mai rămas, ai tăi, ai mei și, iată, ai mamei mamelor lor de politicieni și comunicatori, câți s-au mai adunat în timpul acesta zburlit în Dâmbeiu, ba și-n Poiana, să benefiecieze, să pună cote pe stâlpi și dealuri, pe căruțe umblătoare și  pe ape curgătoare, să mulgă și să stoarcă, să rămânem goi, gât golaș de Poiana, rătăcind pe coclauri, piscăind, că după ei așteaptă alții la rând și nu-i modru și nici scăpare. S-au dat și mai multe decrete privitoare la denunțători și delațiuni, la anonimii de pe forumuri și din instituții și întreprinderi de stat și particulare, care lucrează cu spor alături de alte organe abilitate.

          Nu pot să nu mă-ntreb, oricât aș părea de meschină, aplicată și aplecată peste răni, care dintre noi doi suferim mai mult, cu aceste plecări și veniri dureroase în lume, contabilizate de cer și de politicieni, și dacă generația noastră nu-i mai sacrificată decât altele, dinainte, care, oricum, păreau legate de ceva, de un centru, cum ar putea veni, dar noi nu suntem legați de nimic, am rămas fiii ploii capricioase și radioactive, odgoanele-s rupte și barca noastră rătăcește. Stau aici, pe malul apei, cu reuma și amintirile mele și cu chipul tău răvășit în alaiul Dianei din tablou, ca o Maria Rosetti a locului, în fața ghimiilor ducându-i pe revoluționari în Franța și Turcia, apoi în Germania, America, Anglia, Grecia, Spania, Rusia și-n alte locuri, ca martiri. Ce revanșă europeană atunci, a femeii în fața bărbaților și a revoluției, în fața istoriei, Titus. Arca umplută de-a valma rătăcește  pe ape, iar eu n-am culori potrivite pentru floarea-soarelui din colțul tabloului, pentru Toader care sforăie la trunchiul cel plecat al salciei  pletoase și nici pentru Dolărița, care-și spală cățelul undeva, pe malul Ierului, mai sus de casa voastră, unde te așteaptă Victor, reparând ce-a mai rămas din șură.

139. Cu Aurica Albuțului lucrurile-s mai complicate, că dănțăușii dubași de pe dâmburi s-au speriat și ei deodată de femeile apărute în întunericul nopții de marți, era cu Dolărița, cu Putrăda și încă una, tocmai mulgeau luna, o coborâseră de pe cer, de-ți băgai degetele-n ochi și o încuibau în vâlceaua morii, spre Ier, lângă porumbrele, aveau un loc, știau de la bătrâne, puseseră toate genunchii pe astră, din trei puncte cardinale și-i goleau ugerul și țâțele, dar nu-i puteau lua gălbinarea, s-o bage-n șiștar și să vrăjească vacile, să le fure laptele, mocoșindu-se, până le-au ajuns și încercuit hoherii. Pe ea au crestat-o, că nu era prima dată când au prins-o în cărările lor, iar pe celelalte le-au tuns și din părul lor și-au făcut ațe la găleți și mânere la damigene. Unul, mai mult pasăre și capră decât om, și-a legat doi lilieci cu părul împletit al Dolăriței și-i purta fălos pe mâna ca o gheară. Îți mai amintești, Titus: ,,floarea aceea – frezia - avea împletit un fir din părul meu” (Maitreyi). Dar asta-i altă poveste. Tu recunoști corciturile, hibrizii, sconcșii? Ce culoare avea firul acela? Că iar năpădesc gândurile rele despre trădări, suferință, vânduți și recursuri, despre autiștii și orfanii cosmici la porțile transcendenței, despre clipa în care suntem singuri pe lume.

Dintâi dubașii lui Marțole au crezut că-s iele în sezon, să-i ologească, în ceată, că fâlfâia lucitor aerul dinspre ele, dar mai tare și rece, negru, șuiera, dinspre ei și le-au prins în sârbă și la mânânțăl, apoi le-au îndemnat cu botele la călușari, ciuleandră și ceardaș, istovindu-le. Muzica era înfundată și apăsătoare și perechile tropăiau ca în dansul unor cavaleri de piatră, al uriașilor din vechime, desantați în valea Ierului, la Coldușei, din romantici și din folclor, un pic de la nemți, cum au povestit apoi amestecat femeile, îndepărtate de gălbejiul lunii. După miros, larmă și păr, ars, dar și pentru că n-avea somn, se simțea atacat, asediat, veneau peste el, i-a descoperit în cimitir, noaptea, altădată, ținând discursuri politice și militărești, împărțind aurul, monezi și cocoșei, unchiul lui Titus, inginerul Toader, tatăl doctorului Horia, chirurgul: - Parcă-și pregăteau mobilizarea, le sunase ceasul, cu valizele mari și grele, pline, aurării, că erau amestecați, tineri și rezerviști, gradați, deșce, se știau bine, erau oricum pe ducă, mercenari, dar nu voiau să se predea, parc-ar fi venit din bătăi și aplicații, se omeneau și horeau, de vuia cimitirul și înțelegeai că lumea se schimbă în rău și începe să-ți fie frică, parter, etaj, mansardă, baie, somn, s-a stins lumina, gata... Biciul, rastăul bătrânului, câinii și stava, asta-i salvarea, la Ier, aproape de pădure.

140. Femeile scrijelate, bătute și rușinate și sătenii n-au uitat, zice Victor, și acum câteva luni a venit clar zvonul așteptat, din mai multe părți. Punct ochit, punct lovit, din prima, asta-i deviza, ne spunea Aurica Albuțului, pățita, bucuroasă că suratele și sântații, ca frații, și-au dat mâna și i-au pedepsit, când nici nu se așteptau, pe marțolani, vinituri și dubași, cu chupacabrele lor cu tot, parcă întinerea cum povestea, cu lux de amănunte, despre detașamentul în care i-a întâlnit pe Anuța și Mircea, înarmați, nu vă mai mirați atâta, că erau între soruțe și înfrățiri din vremea cantinei studențești, sânge tânăr, în alaiul  Dianei, însoțiți de care de luptă și câini dresați. Mai drăcoși și cunoscători, unii, cum ar fi Toader și Dolărița, zic că cei doi se au bine de tot încă din vremea P. T. A. P.-ului, adică a pregătirii tineretului pentru apărarea patriei, dar nu-s mulți ca noi, stați liniștiți, insistă Dele, circulați, circulați, tună apoi inginerul, poticnindu-se ușor la un cuvânt, nu trebuie să înnegriți forumul și nici să blocați facebookul numai pentru că ați auzit cuvântul patrie și ați văzut scris România și pedepsirea asupritorilor, a ocupanților de etapă, rămâneți în anonimia și anomia voastră când mințiți, înjurați și răstălmăciți și lăsați mitul femeilor frumoase și înarmate din Polonia și al Crăițelor de la noi să se dezvolte singur, să crească frumos, înconjurat de convoiul Dianei, nu-i așa, domnule profesor, dumneavoastră ce părere mai aveți, de acolo, de departe, și de feciorii gata de sântare, de premilitărie, prin păduri și prin centrele de recrutare. În vremea tinereții noastre, oamenii iubeau intens, și pe clanțele ușilor din întreprinderi, instituții și alte stabilimente apărea scris adesea Servim patria, cu litere mari și semnul exclamării, nu ca astăzi Nu deranjați și trei puncte... Imaginați-vă, dragi cititori, ascultători fideli și telespectatori notorii, tinerele patriei întinse pe pământul natal, să simtă copilul ce-nseamnă partid, sol și subsol, învățând să tragă cu pușca și să folosească arcurile, că era criteriu de promovare și înghesuială în instituții și întreprinderi să răspunzi de asemenea activitate, o jumătate de zi, din două în două săptămâni, cu tinerii, fiți gata, ajunsă acum, în democrația voastră, aproape clandestină și secretă, c-așa vor străinii, să nu ne adunăm cumva și să ne apărăm, să știm o treabă, cum ne-au învățau bătrânii, când năvălesc peste noi unii și alții. La tragerile de noapte, adaugă Dolărița, în fața stelei polare și a comandantului de companie, i-a spus, de mai multe ori, Adelinuța, lung, și ea i-a răspuns de fiecare dată, da, împărate, cu virgulă, cântat, a auzit și a înțeles încă de atunci tot, tot plutonul de surate și sântați și a strigat uraaa când i-a văzut cum luptă apărându-și spatele unul altuia, se vedea că-s antrenați împreună, ca surorile și frații de cruce, verișori dulci și după cum respirau, când dădeau cu barda și cu patul puștii ori când fata încorda arcul și săgeata vâjâia.

(fragment din romanul Cuarț fumuriu)


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.