top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Jurnalul neiertăciunilor (Rpxana Pavnotescu),nr.2(165),febr.2017
Jurnalul neiertăciunilor (Rpxana Pavnotescu),nr.2(165),febr.2017 Print
Feb 27, 2017 at 11:00 PM

Roxana PAVNOTESCU

JURNALUL NEIERTĂCIUNILOR

fragment 

          În parc

          Un copil se joacă în părul blond, lung şi bogat al mamei. Ea, stând pe şezlong, îşi lasă capul pe spate într-o poziție chinuită, pentru ca acesta să apuce părul mai bine. Copilul îl scutură, îl mângâie, îl ridică şi-l trage peste propriul său cap. Privirea ațintită în mânuțele tandre și fremătătoare ale copilului e lipicioasă și tactilă. Nici nu ştii cine e mai fericit - copilul prins în părul mamei sau mama însăşi? Mama e foarte tânără, o copilă şi ea. Un păr splendid, ce curge armonios și greu pe după marginea şezlongului. Copilul e încurcat în părul mamei. Nu-l mai descurcă de-acolo nimeni și nimic. Va trebui să-şi găsească singur drumul afară. Unii nu-l găsesc niciodată.

 

          Tunelul

          În proximitatea nebuniei, nu ai decât două opţiuni: să rămâi indiferent sau să te contaminezi, să devii şi tu nebun. Prima variantă e aproape imposibil de realizat atunci când eşti implicat afectiv în obiectul nebuniei. Dar singurul mod de-a convieţui cu ea este s-o integrezi. Pentru a doua opțiune, nu trebuie să faci nimic, ea se instalează firesc, fără să-ţi dai seama. Lucrurile din jur încep să-ţi pară confuze şi distorsionate.

          Trenurile de tip vechi se termină cu o uşă cu geam, prin care se poate vedea afară linia ferată ca un dragon metalic. Liniile sunt nesfârşite sau atârnă imponderabil de-o curbă. Atunci când eşti prins în nebunie, vezi mereu şinele ca pe un drum căruia nu-i poţi intui capetele. Le cauţi în disperare – acolo unde nebunia şi genialitatea se întâlnesc prin permanenta stare de nelinişte şi căutare. Odată ancorat în nebunie, realitatea îţi pare un fapt îndepărtat şi stupid, îndeajuns de stupid ca premisele nebuniei în care încerci să te aşezi confortabil. Nebunia sălăşluieşte în fiinţă, o locuieşte încă de la început în formele ei benigne. În acest stadiu, fiecare se zbate în delirul lui necontagios, un virus în stare latentă, care nu pare să deranjeze. Unii mai mult, alţii mai puţin, depinde cât de flagrantă e abaterea de la normă. Norma se impune ca un mod fals, nesincer, ipocrit de-a ne prevala de responsabilitatea firii. În situaţii-limită sau atunci când viaţa ajunge la un posibil sfârşit, când fiinţa intră în criza nemuririi, nebunia se exacerbează, capătă forme cronice. Dar este şi a fost întocmai aceeaşi dintotdeauna, doar manifestările ei sunt mai puţin controlate sau cenzurate. Prin agresiune, nebunia începe să devină transmisibilă, contagioasă şi imposibilă.

          La capătul tunelului, se înfiripează umbre de lumini. Acum le văd pentru prima oară în peste douăzeci de ani de navetă către omphalosul lumii. Văd pentru prima dată capătul trenului cum priveşte la gura tunelului, acelaşi tunel din vis sau din călătoriile în moartea clinică. De ce au toate tunelurile exces de  lumină, când ar trebui să fie întunecate, tenebroase? În drumul meu din copilărie, trenul vacanţei trecea prin câteva tuneluri ce mi se păreau nesfârşite şi înfricoşătoare. O strângeam pe bunica de mână, dar nu de frică, ci mai degrabă un fior de plăcere şi de mister mă cuprindea la fiecare intrare în tunel. Apoi ştiam că urmează cel mai lung – ultimul dintre ele. Buni mă pregătea din timp, îmi spunea că vom merge  o vreme în deplin întuneric. În tunel, galopul trenului era mai puternic şi mai ritmat, totul era amplificat. Era cu totul altfel decât atunci când călătoreai noaptea cu trenul. Era ca o eclipsă totală în soarele strălucitor al amiezii, ca o trecere în moarte.

          Cu fiecare drum spre Arad, experimentam moartea, moartea ca joc. Era plăcut, era misterios, era un aspect ce nu era neglijabil al călătoriei, o iniţiere în necunoscut. Când trenul alerga gâfâind prin tunel, nu puteai să nu te întrebi dacă fiara va mai ieşi vreodată la lumină sau vom continua să alergăm pe şine precum câinele Laika în Sputkin-ul lui prin spaţiul cosmic. Cert este că de-atunci nu am mai privit atât de intens şinele. Şi tot de-atunci nu m-am mai gândit la ieşirea din tunel ca la o continuare arbitrară a vieţii. La capătul tunelului – viaţa şi moartea – alternative fezabile, doar o problemă de opţiune. Că mergi înainte sau te întorci, tunelul leagă începutul unei vieţi cu sfârşitul alteia. În spatele trenului, se zăreşte un altul – un focar de lumină ameninţător -, un armăsar de foc fumegă pe loc. Locuitorii trenului tău vor fi trăind în lumi paralele cu cei din trenul ce aşteaptă în tunel, în urma lui. Ei poate că nu se vor întâlni niciodată, tocmai pentru că aleargă pe aceeaşi şină, trec prin acelaşi tunel la ore, timpi şi instanţe de viaţă diferite. Trenul s-a oprit. Cu el s-a oprit si timpul. Poţi aştepta acolo pe şine o veşnicie. E opţiunea ta, mereu opţiunea ta. Dacă timpul a stat, atunci inevitabilul nu se mai întâmplă, abominabilul nu te mai surprinde nepregătit pentru oribila încercare. Rămâi suspendat în instanţa imprevizibilului, la întorsătura destinului.

          Ca un cordon ombilical, tunelul te leagă de lume; îţi oferă şansa vieţii, dar şi a morţii, e o punte între lumi. Nesfârşirea tunelului imaginată în copilărie, fie ea şi de-o clipă, te ajută să-ţi transcenzi propria realitate - cea în care refuzi să mai intri când ai ajuns la capătul lui. Prin urmare, funcţia tunelelor, nesfârşirea şinelor, este aceea de a te menţine într-o stare de tranzit ce poate fi disconfortantă pentru cei ce se proiectează mereu într-o realitate echilibrată şi stabilă. Alţii o receptează ca pe o reverie sau chiar o revelaţie ce-i poate transpune temporar într-o altă realitate sau îi ajută să-şi depăşească măcar pentru moment condiţia.

          Aşteptarea în tunel e imposibilă. Orice ar fi, îţi doreşti lumina de la capătul lui, chiar şi atunci când va aduce cu ea înapoi acelaşi coşmar de care te-ai crezut scăpat când rătăceai tranzient prin ventrele lui. O stază irespirabilă şi tenebroasă; aceeaşi cu spaima copilului ce întârzie să se nască. Trenul se pune în mişcare, galopul lui cadenţat, legănarea îţi ritmează respiraţia. Se cheamă că viaţa merge înainte, aşa cum e, oricât de nesuferită, de nedreaptă, de absurdă. Nu vrei să rămâi pe vecie în tunel cu toată lumina orbitoare de la capătul lui. Nu-ți rămâne decât să fixezi obsesiv şi iremediabil infinitul şinei cu dintele ei famelic lung şi nesfârşit de metal, să alergi ca nebunul, fără să ştii încotro, fără să ştii de ce…

 

          Visul de dimineață. Sensul călătoriei

          Tata o aştepta pe mama în tunel. Era neliniştit pentru mersul ei greoi şi nesigur. Dar ea păşea dezinvolt, puțin țopăit - ca un ied - din picioarele ei firave, grăbită să întâlnească lumina de la capătul lui. L-a întâlnit cu bucurie pe tata, i-a întins brațul în semn de împăcare. Era, uşoară şi des-pătimită, eliberată de organele grele şi obosite. Egiptenii eviscerau şi îmbălsămau trupurile înainte de drum. Medicul legist, constatatorul morții, i-a scos mamei ficatul, suferința şi încărcătura organelor strânse în ridurile feței. În tunel, mama avea fața întinsă şi lucitoare – se pregătea pentru frumusețea veşnică. Tata i-a strâns brațul şi a condus-o spre ieşire…

          Când călătorești în ultimul vagon cu fața îndreptată spre sfârşitul trenului, fiecare călătorie devine inițiatică, e ca o naştere. În felul ăsta o pot însoți pe mama zilnic până pleacă de lângă mine, fără despărțiri sau sfaturi de rămânere în urmă. Ea moare şi renaşte în fiecare zi când eu trec cu trenul prin tunel. Mama e una cu tunelul şi vehiculul trecător – e o vahana de acces în transcendent –, căci altundeva unde aş mai putea-o întâlni?

 

          Adormirea mamei

          Singurul mod de-a exista după ce mama s-a dus este să mă menţin în starea perplexă a poeziei. E un mod natural de comunicare cu ea, cel mai adecvat pe care mi-l pot imagina. În faţa gestului poetic, de orice natură o fi el: slovă scrisă, dans, natură, muzică, film, mă podideşte adesea plânsul - un plâns al bucuriei că mai pot fi din nou cu mama. Dar şi plâns de marasm; plânsul după palpabilul fizic. După tactil mai ales – acela lipseşte cel mai tare. Văzul şi auzul se mai încropesc din fotografii, înregistrări, fantasme şi vise. Dar și tactilul mi-a rămas puţin în mână, căci m-a ţinut mama de mână aproape continuu pe patul de moarte; cinci zile în şir mi-a ţinut mâna şi încă trei după aia, când i-au rămas mâinile calde, moi şi însufleţite. Au rămas degetele mamei moi şi elastice ca ale păpuşilor, să mă joc cu ele; doar faţa-i era de ceară, rigidă, veştedă şi formolizată de medicul legist trimis de compania de pompe funebre.

          Mi-a lăsat mama mâinile în viaţă să i le ţin în continuare în patul ei de carpen pe sub voalul de mireasă, să i le ţin în biserică în timpul slujbei de trecere. Maica Theresa îşi hrănea trupul cu sufletul: mânca numai lumină. Cum se sintetiza lumina prin căile ei digestive numai ea ştia. Tot cu lumină poate se hrăneau şi mâinile ne-răposate ale mamei, de se menţineau calde şi deloc rigide. Noaptea, în întunecimea criptei de sub bisericuţa cimitirului, mama doarme cu mâinile adunate pe piept; și le strânge pe-ale mele moale şi catifelat. Cu lumina vagă a candelelor se hrăneau mâinile mamei şi cu căldura celor ce veneau s-o vadă. În clarobscur, faţa ei zâmbea o linişte enigmatică, buzele uşor întredeschise, cu colţurile rotunjite într-un surâs. Pe sub pleoapele nerezemate complet de obraz, ochii ei mai privesc furişat către lume. Elevul mamei P.T. (ce poartă numele de fată al mamei, cel cu nota 10 la Geangu – cel mai de temut profesor de fizică din istoria Colegiului „Sf. Sava”) a întrebat la Muntele Athos despre mâinile mamei. Nu le place celor din munte să li se pună întrebări ce ţin de tainele lumii. Răspunsul s-a întors evaziv şi rece. „Pentru noi, cei de-aici, nu este ceva neobişnuit; am văzut mulţi călugări dintre cei îndumnezeiţi ce nu s-au rigidizat și n-au intrat în descompunere.” Pentru călugării de la Muntele Athos, miracolele nu sunt minuni, sunt credinţă. Ei au o explicaţie simplă pentru toate: epifania. În faţa acestui cuvânt (spre care s-a aplecat cu atâta deferenţă Eliade), savantlâcurile şi alambicatele elucubraţiuni ştiinţifice apar într-o lumină ridicolă. Mâinile mamei au rămas calde şi pe drept Scriptura îi numeşte pe cei morți adormiți. Despre somnul mortului aflăm pentru prima oară de la Christos în casa lui Iair - ce n-ar trebui să plângă pentru că fiica lui „doarme”. Deci, viu e cel care adoarme, adică îşi duce activ şi deliberat somnul; mort este cel adormit, căruia somnul i-a fost dat, într-un alt timp şi spațiu. De aceea, somnul adormitului nu e măsurabil în această lume, viața e prea scurtă pentru visul de rai al mortului.

(roman-jurnal eseistic

în curs de pregătire)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.