top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Versuri de Ion Popescu-Brădiceni,nr.2(165),febr.2017
Versuri de Ion Popescu-Brădiceni,nr.2(165),febr.2017 Print
Feb 27, 2017 at 11:00 PM

Ion POPESCU-BRĂDICENI

POEMELE CELUI DE-AL DOILEA EDEN

 

Mari crini rămași în libertate;

mi-e trupul doar pe jumătate

oglindă. Ierburile pot

să fie-n întregime. Tot

ce-a mai rămas pe-ntins dă-n pârg.

Refugiat – un melc, în crâng.

Iar dincolo, spre-azurul cald,

adânc de mare,-n care ard

mari crini rămaşi în libertate.

 

***

Arome sunt şi-n veşnicul deşert?

Întreb să-ntreb. Ţi-e sinele inert.

Şi de puterea-mi de-a seduce zei

cine răspunde? Zac în ochii mei

proiecte uriaşe. Să iei parte

ai iarăşi dreptul,

viaţă făr-de moarte!

 

***

Câmpul arde, macii rămân singuri.

Un cuibar al morţii. Vietăţi

pier carbonizate. Peste jarul

ce va fi cenuşă o să cadă

o  fântână-a lumii, o monadă?

 

***

Mă rog zeilor desculţi,

tu asculţi, tu nu asculţi.

 

Ei pornit-au din ţinuturi

de  nemoarte, făr-de scuturi,

 

să ne-aducă nouă vestea

scumpă despre toate-acestea.

 

Şi-i îmbii la masa mea.

Tu ai bea, tu nu ai bea.

 

Ei răbdare au s-ajungă

– cât o fi calea de lungă –

 

în ţinuturi de nemoarte,   

altă lume să ne-ntoarte.

 

Mă-nchin zeilor dintâi.

Tu rămâi, tu nu rămâi?              

 

***

Ce  explozie  perfectă  păpădia!

Şi ce zale ruginite îi aşteaptă

-n iarbă sporii!                     

Numai ea, preabuna,

Preacurata Maria

iese-n calea cea mai dreaptă         

dintre ghilotinele-Nchisorii.

 

***

Magie încă blândă. Eu, prins

într-un tunel.

În spate,-un foc în lauri,

în faţă,-un ţărm albastru.

Tovărăşie – crinii nu ţin. Au ei un fel                

de-a-ndepărta: parfumul şi-apoi polenul, castul.

 

Adu-mi, cât moartea locul

acesta nu îl ştie,

potirele de aur şi vasele de lut.

„Tunelul n-are capăt”,

îmi spune-n sângerie

hlamidă un înger candid. „Dar vine din trecut”.

 

„Şi unde merge?”,-n grabă-l întreb, să nu dispară

în zboru-i spre ieşire.

„Spre viaţa făr-de moarte”.

Tunelul dă-n lumină

şi curge-n plină vară.

O Vară de miresme, transfigurate toate.

 

***

Spune-mi, grădinare,

de ce-au căzut trandafirii tăi în disperare?

 

Pe lacul cu unda lui răsucită,

lebedele dorm, eliberate

de greaua ispită.

 

Departe, peste câmpii nesfârşite,

sub soare,

dropii plutesc nevăzute către isvoare.

 

***

Auzi, femeie, imnul?

în cameră – monade.

Iar la fereastră – crinul.

 

Acelaşi timp. Iscoade

prin preajma mea n-au frică.

Dar zeul unde-i? Poate

 

pe-aproape, viu, să-mi fie?

O lumânare mică

mai arde, purpurie.

 

Iar imnul legea firii

şi-asumă. Tu, iubito,

mai crezi în poezie?

 

***

Noi am refuzat lumina.

Casa noastră e mereu săgetată

de vulturi.

 

Noi am izolat păsările

între ierburi şi cer.

Curtea noastră ar trebui să aibă

porţi de cleştar.

 

Noi am dărâmat zidul

însetaţi de libertate.

Şi marea s-a năpustit

hulpavă, luându-ne

-n spate.

 

***

Iedera a învăluit soarele.

Cavalerii-n armuri asistă uimiţi.

S-a făcut întuneric peste

cireşii în floare.

Dar eu sosesc. Ca-n junglă tai

şi-mi fac drum.

Nu mai sunt singur.

Oastea s-a năpustit

furibundă asupra ereticei iederi.

 

***

Nisipurile cerului

n-or să cadă nicicând.

Frumuseţea e fragedă

şi-i slujim pe rând.

Ca fructele are

în miezu-i mari sâmburi

a căror menire

aflat-o-am sânguri.

 

***

Ca să porţi în primăvară

semnul florii de cireş,

ca să poţi a mia oară

de polen, mai plin, să ţeşi.

Ca să vezi cum muşte zboară

grase-n jurul unui leş,

ca să afli calea rară

spre Eden, făr-a da greş,

ca să ştii că nu-s de ceară

formele ce-n jur le ţeşi,

cu o patimă primară

precum bunul Ghilgameş,

ca să iei din ce-aruncară

zeii-n lume, înţeleşi,

ca să nu rămâi pe-afară,

când din codrii vechi şi deşi

urlă, ucigaş, o fiară.

Să te numeri printre-aleşi,

îţi asumi, în sfânta seară,

steaua – singurul prilej

de-a scăpa de-acest vârtej.

 

Revendicarea din Fundamente

 

Discurs final

 

Închis am stat de tânăr

în casa-mi de oglinzi.

Azi tremurânda mână

 

încearcă-a van să-şi scrie

istoriile. Grinzi

ce-mi ţin tovărăşie

 

tot mai bătrâne tac.

Eu le vorbesc, degeaba.

Tăcerea lor, din veac,

 

sunt singurul răspuns.

Acum mă-ncearcă graba.

Ea - moartea - m-a pătruns.

 

Îmi cer umil iertare

de la această lume

cu primele-i izvoare.

 

De-atâtea ori abjură.

Dar ştiu o cale-anume

pe care-orice făptură

 

de intră-şi regăseşte

extazul, nepăsarea

şi liniştea. Îmi este

 

din ce în ce mai greu.

căci Muntele şi Marea

îl au pe Dumnezeu.

 

Dar eu? Mi-am invocat

(orgoliu?) arhetipul

crezându-mă apărat

 

de orice rău. Dar, iată,

deşertul cu nisipul

neiertător se-arată

 

la orizont. Ce fac?

Mă-ntreb zadarnic: plata!

Şi-atâta-s de sărac!

 

Dar dincolo-s Lumina

şi Apa, şi Răsplata

Supremă. Toată vina

 

să mi se-absolve-aş vrea.

Această Carte-i gata?

(Această carte-a mea?)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.