top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Mircea Popa, Ion Bălu, Săluc Horvat, nr.3(166),martie 2017
Cărți prezentate de Mircea Popa, Ion Bălu, Săluc Horvat, nr.3(166),martie 2017 Print
Apr 02, 2017 at 11:00 PM

Mircea POPA

ITINERARIUM ÎN CUCANIA

 

    Sub acest titlu tânăra cercetătoare de la Baia Mare, Izabella Bejan-Krizsanovaski, ne dă cea de a doua carte a sa (TipoMoldova, 2015), după ce anterior debutase cu o interesantă investigație asupra rolului și locului gastronomiei în literatura poporului român. În chip firesc, în bibliografia pe care o cercetase, ea se confruntase cu prezența acestei Țări a abundenței alimentare, un fel de rai terestru, în care oamenii trăiesc în nelucrare și în reverie, stări de hilară prostație metafizică, produse de o natură supergeneroasă și de o năucitoare invazie a belșugului material generalizat. Țara aceasta, hrănită din imaginația unei mentalități medievale goliardice din zona Ocidentului bântuit de calamități naturale, precum foametea, frigul, lipsurile de tot felul, a fost născocită de bogata fantezie a poporului pentru a contrasta cu viața lipsită de bucurie și de fantezie în care se consumă existența omului simplu. În opoziție, imaginarul popular sau cult a creat o lume întoarsă cu fundu-n jos, în care nimeni n-are de ce să se necăjească, deoarece belșugul se instaurează peste tot, astfel că el scapă de obligație socială. Prezența acestui tărâm fabulos a fost întărită de unii călători care au întâlnit Insulele Fericiților sau Țara Popii Ion, iar descrierile lăsate de acești meșteri ai condeiului au întrecut orice realitate. Această lume a belșugului alimentar a dobândit de-a lungul medialității o expresie cât mai fastă și cât mai barocă, intrând fără doar și poate în aria de interes a barochismului și a manierismului, ca o formă compensatorie prin care natura umană își crea posibilități de renaștere și petrecere și de miraculoase evadări din existențialul diurn. Autoarea s-a văzut astfel în situația de a elucida această enigmă literară și de mental colectiv, care e strâns legată de inventarul gastronomic al popoarelor europene, accentuând latura fastă și ludică a acestuia. Prezentă sub diferite nume, care mai de care mai șocante, drept Cucania, Pays de la Cocagne, Țara popii Ion, Sclaraffenland, numele țării e strâns legat de procesul de „coacere” de bucate alese, de prezența dulcelui, a mierii, a laptelui, a vinului, a cozonacilor, a bunătăților furnizate de sezonul tăierii porcului, ceea ce trimite la un mod carnavalesc de a concepe existența, de zona ludică și burlescă a literaturii, în care poeții și călugării, supuși restricțiilor de tot felul, au dat o replică  subversivă celor înstăriți, imaginându-și o țară de care să se bucure și cei săraci și lipsiți de mijloace. În țara aceasta curg lapte și miere, câinii umblă cu covrigi în coadă, iar locuitorilor nu li se pretind nici biruri, nici muncă, ci doar trăirea pentru bucuria pântecului. I s-a mai spus și Țara lui Pică-Pară, deoarece leneșii, trândavii, mâncăii și bețivii primesc totul de-a gata, mură în gură, singura lor obligație este de a face efortul de a supraviețui tentațiilor de fiecare clipă, mereu reluate și amplificate până la suferința somnului și a uitării de sine. Nici râurile de lapte, nici munții de cârnați și de caltaboși, nici păsările fripte care le cad direct în gură nu se termină vreodată, ci se înmulțesc la infinit, încât oțiul devine o stare de spirit.

După ce a investigat etapele devenirii și ale metamorfozei textelor în timp și spațiu, autoarea conferă un capitol special Țiganiadei lui Budai-Deleanu, care ne oferă (anterior și Cantemir identificase anumite zone geografice de o prolificitate suspectă) imaginea cea mai bogată și mai spectaculoasă a acestui ținut al utopiei umane. Metodică și bine documentată, punând la contribuție o largă rețea informativă în direcția comparativismului literar, autoarea vădește o bună cunoaștere a problemei și o cursivitate a expunerii de tip științific, pe care o gestionează cu sobrietate și lipsă de digresiuni inutile. Capitolele sunt bine dozate și gândite, în așa fel încât să acopere întreaga arie de problematică a discuției, însușindu-și cele mai bune cuceriri ale bibliografiei în chestiune, cu un desăvârșit stil al citării și al selecției citatului revelator. Autoarea știe să îmbine de asemenea foarte bine aspectele legate de  problemele teoretice ale temei, cu referințele și analizele de caz, care trezesc curiozitate și dorință de cunoaștere, analiza înaintând metodic de la mic înspre mare, de la particular spre general, astfel ca multiplele interpretări și variante să fie cât mai edificatoare. Mai mult, ea ne oferă în Anexă o salutară antologie de texte, punct de plecare pentru orice viitoare investigație de anvergură, dublată de o impresionantă listă bibliografică, ce acoperă cât mai bine toate zonele și cazurile de manifestare poetică, deschizând cu generozitate un drum sigur cercetărilor de nișă. Atestările poetice coboară până în secolul al XIII-lea, deși imaginarul superabundenței materiale îl depistează încă din antichitate, unde este prezent în paginile Istoriei adevărate a lui Lucian din Samosata, carte care a trezit interesul lui Samuil Micu, cel care ne-a oferit o primă traducere în limba noastră, apărută doar postum, la Blaj, în 1942. Îmbogățirile și adaosurile suferite de textul de bază pot fi urmărite de la o ediție la alta, prin texte de o mare expresivitate, cum sunt cele ale lui Sebastian Brant, Burchiello, Teofilo Folengo, Hans Sachs, François Rabelais, Andrea Calmo, Tommaso Garzoni, Quirico Rossi, Giambattista Basile, Goldoni-Galuppi, Goethe, marchizul de Sade, Émile Zola, Carlo Collodi, W.B. Yeats etc., la care se adaugă manuscrise și codexuri anonime. Topografia Insulei Fericiților sau a Insulei Viselor i-a urmărit cu asiduitate mai pe toți utopiștii Evului Mediu, contaminările fiind inerente și revelatoare, care pot fi urmărite textual de la renumitul Codex Buranus la fabliaux-urile poeților goliarzi, la Boccaccio și Rabelais, producând replici diferite în piese de teatru și manifestări la fel de surprinzătoare în plastica și pictura unor aderenți convertiți la obsesiile gastronomice, între care figurează și texte lubrice aparținătoare literaturii escatologice cu trimiteri subiacente la procesul de defecare și la chinurile plăcute și neplăcute ale pântecului. Manuscrise sau ediții de tot felul înregistrează fenomenul în Franța, Italia, Țările de Jos, Germania, unde s-a tipărit la 1784 basmul Das Marchen vom Schlaraffenland, ca apoi el să se regăsească și la
E.T.A. Hoffmann în Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor din 1816. Capitolul referitor la literatura română, care se deschide cu Budai-Deleanu, continuă cu Sadoveanu și cu câțiva scriitori contemporani, între care se numără Sorin Titel, Livius Ciocîrlie și Mircea Cărtărescu, evident lista nefiind epuizată. Atrăgând atenția asupra interesului limitat al cercetătorului român pentru această zonă de investigație, autoarea face referiri la cei care s-au ocupat de acest subiect, cum ar fi Al. Ciorănescu, George Achim și Bogdan Crețu, care ar fi oferit câteva puncte de sprijin în zona cercetărilor autohtone, în general foarte sărace în surse. Surprinzătoare este totuși aserțiunea autoarei care neagă participarea imaginarului românesc la acest spectacol de fantezie gastronomică, acreditând ideea potrivit căreia „Cucania lipsește cu desăvârșire din spațiul cultural românesc”, ceea ce este evident o mare eroare. Probabil că timpul prea scurt al documentării a făcut ca texte demult cunoscute și puse în evidență de Iorga, precum Cântecul mălaiului, să-i fi scăpat autoarei, care ar fi trebuit să investigheze mai atent culegerile noastre de folclor, precum cea a lui Alesiu Viciu din 1913, intitulată Flori de câmp, în care ar fi putut întâlni un Eldorado românesc autentic, pe care noi l-am citat în Tectonica genurilor literare (CR, 1980, p. 41), de unde și reproducem un fragment edificator: „Este-o țară, foarte naltă,/Unde stă binele baltă./Este-un deal cu vârful nalt,/Tot bine înconjurat,/De lapte și de păsat./Pe minunea dealului/Pomii-s nalți și crengulați/Și de ei sunt spânzurați/Tot covrigi din cei sărați./Vântu bate, jemble pică,/Cască gura și-o îmbucă;/Paserile pe câmp zboară,/Fripte-n gură se coboară./Dar gâsca friptă-n untură,/De măgan se bagă-n gură./Porcul cu slănină grasă,/De măgan se bagă-n casă,/Cu cuțitu în spinare,/Ca să-și taie fiecare./Porți și uși din turte dulci/Ori din care poți să-mbuci” etc. Privitor la acest rai terestru, se găsesc și alte texte în literatura noastră populară, despre care dă seama chiar poetul G. Coșbuc, care vorbește în comentariile sale de Țara Popii Ion.  Suntem siguri că la o nouă ediție a cărții sale, altfel de reală și autentică erudiție și de bună factură interpretativă, această lacună va fi înlăturată, astfel ca cercetarea sa să se bucure de o mai largă difuzare și abordare critică. În orice caz, noi o felicităm și pentru ceea ce a realizat până acum.

 

Ion BĂLU

IUBIREA, ETERNA POVESTE 

Apărut la Fundaţia Culturală Libra, în ultima lună din anul 2015, noul volum de poeme, Cântece pentru Inanna, semnat de Florin Dochia - cu versiunea în limba franceză, realizată de Laura Şerban şi cu şaisprezece graţioase desene imaginate de Lidia Nicolae - este o bijuterie bibliofilă.

În Symbolisme des nombres, 1948, medicul René Allendy a studiat valoarea simbolică a numărului şaisprezece. Numeralul cardinal şaisprezece promite obiective temerare, dar realizarea lor este pusă în relaţie cu fragilitatea făpturii umane. Ieşirea din vicisitudinile existenţiale este, totuşi, constant celebrată, prin reveniri şi renaşteri periodice, metaforic recreată prin înlăturarea obstacolelor temporare: „Şterg din calendar ultima zi de iarnă - murmură vocea poetului - desenez în loc inflorescenţe/pentru beţia albinelor şi ele duc mai departe/o primăvară păstrată în polenul de pe antene...” (Cântec 10). Ştergerea din calendar a ultimei zile de iarnă, „pentru ca restul vieţii tale să înceapă/descoperindu-ţi adevăratul trup fierbinte de lumină”, dezvăluie un fior filosofic.

Sensul tranzitiv şi reflexiv al verbului „a şterge” semnifică pierderea fără urmă, dispariţia din amintire a dezagreabilului. Îndepărtarea umbrelor unui anotimp ingrat are - în psihologia onirică - semnificaţia „curăţeniei de primăvară”, acţiune asemănătoare, în spaţiul ficţional, cu uitarea amărăciunilor existenţiale. Atitudinea anunţă pregătirea unui alt început, întoarcerea spre una din temele esenţiale, caracteristice poeziei mari de totdeauna.

1. Iubirea pasională

Reacţii afective de intensităţi felurite sunt absorbite de imaginea cuplului uman, întors din contemporaneitate spre origini, către „transparenţa/zilei de dinainte de început,/de dinainte de noi”, locul unde visul şi mitul se intersectează cu psihologia abisală: „de dinainte de spargerea oglinzii/prin care nu ne vom mai putea întoarce niciodată” (Cântec 12). Timp biblic la început de lume: vocea poetului, imaginea Inannei, proiecţie a Evei, mărul, şarpele, fructele interzise, ispita de odinioară. Toate sunt remodelate de glasul îndrăgostitului, în poemul de început al volumului: „strada mea nu te-a recunoscut.../dacă pasul tău ar fi şovăit puţin/fereastra mi s-ar fi deschis înaintea ta,/arborele din faţa ei ar fi înflorit/iar fructele ţi-ar fi fost dăruite/de prietenul meu, şarpele...”.

Poemele toate se subordonează iubirii pasionale, trăire complexă, definită în psihologie ca stare emoţională de superioară amplitudine, în care tandreţea şi atracţia sexuală se întrepătrund cu afecţiunea pentru celălalt: „vii la mine albă, plină de dorinţi,/te dezbrac de ceţuri, îţi desferec visul,/pui în jurul nostru aure de sfinţi/eşti lumină toată, parc-aş fi promisul” (Cântec 6).

Vocea îndrăgostitului elogiază coapsele femeii (Cântec 3), sânul „răscolitor”, pântecul „roditor”, „ca soarele cel mare la apus” (Cântec 5), simbolul aspiraţiilor insaţiabile. Remarc delicateţea aluzivă a raporturilor sexuale: „păstrez în degete amprenta buzelor tale/pe buze, gustul metalic al sigiliului/cu care ai închis drumurile oricărui cuvânt./te-am găsit dormind şi mă răspândesc în tine/precum seminţele macului în lanul de grâu copt” (Cântec 13). Un gând stanţat asemenea unui motto nuanţează tema esenţială a volumului: „în fond, nu există decât sex şi moarte,/restul e decor!”.

Iubirea provoacă expansiunea sinelui. Îndrăgostitul îl include pe celălalt în propriul sine, are tendinţa să-l perceapă în acelaşi mod în care se gândeşte la propria-i persoană. Cu similară intensitate, instanţa lirică recreează irezistibila atracţie a femeii iubite: „mă îmbrac în tine ca-ntr-o mătase caldă,/sunt subteranele cu-n dulce întuneric/impregnate,/în vene-mi curge o rumoare de mesteceni” (Cântec 10). Emotivitatea se împleteşte cu dorinţa nestinsă şi cu atracţia perpetuă. Toate diferite de dragoste. Făptura umană se poate îndrăgosti de nenumărate ori. Dar dragostea e trecătoare. Iubirea singură rămâne eternă: „vin la tine ca şi cum aş pleca spre casă,/tu eşti calea de întoarcere” (Cântec 9).

2. Visul

Poemele noului volum dezvoltă ideea unei noţiuni filosofice perene: viaţa ca vis! Aruncată, prin naştere, într-o secvenţă din realitatea istorică a lumii comune, făptura umană experimentează constant de-a lungul existenţei biologice sentimente, năzuinţe, aspiraţii, efectiv realizate sau imaginate: „sublimă sublimare în briza plăpândă/respiraţia cu care plămânul meu îndrăgostit/se învredniceşte să te închipuie în amintire” (Cântec 14). Dar şi neîmplinirile, speranţele prăbuşite, năzuinţele frânte; toate decantate metonimic în apele ireversibilităţii temporale: „hai să-mpingem universul peste margini,/să-l lăsăm să cada-n chin şi vrajă,/să-l înlocuim cu un vas de cositor/în care să ne-aşternem amintirile din copilărie/şi visele din adolescenţă şi ratările penibile/de la patruzeci de ani” (Cântec 10).

Evocând făptura de vis a femeii iubite, vocea poetului alunecă între vis, amintiri şi experienţă existenţială. Imaginea este construită pe ceea ce James Lewist, în Enciclopedia visului, numea „experienţă de extracorporalitate”, acţiune manifestată în forme felurite: „flămândă, ceaţa îţi înghite trupul/şi, ca un câine, muşcă mâna care mângâie”, lăsând în urmă „vagi arome de mosc şi de tămâie” (Cântec 15).

În structura de adâncime a versurilor, vocea poetului atestă prezenţa imaginaţiei creatoare. Poemele toate sunt rodul ficţiunii: „vin la tine/ca şi cum te-aş fi inventat deja şi ai fi altceva/decât un desen în cărbune peste care plouă/necontenit şi din care va rămâne până deseară/numai inima mea de hârtie” (Cântec 9). Inimile amândurora se recompun „într-o implozie”. Îndrăgostiţii alcătuiesc un „punct”, figură geometrică plană, fără dimensiune, loc evaziv, indeterminat în spaţiul terestru: „suntem punctul de unde începe lumea,/la marginea unei păduri de hârtie, file rupte din/Biblia repovestită pentru nevăzători” (Cântec 10). Făptură ivită aievea din ape: „te-am găsit în coapsele mării încă dormind/moale pântecul tău ca nisipul dezmierdat de val/peste sânii tăi, spuma întârzia/îmbrăţişată de umbra înaltă a răsăritului” (Cântec 13). Sub razele soarelui, „pe pielea ta murea-n cristale marea/cu soarele într-un dezmăţ de scaldă” (Cântec 10). Femeia „caleaşca este”. Cu ea, „îmi transport visele prin subteranele albastre/ale apei şi ale cerului” (Cântec 9). Trupul tinerei femei „se pliază după voltele/pe care le face sub cerul albastru,/ca un cearşaf furat de vânt pe culme” (Cântec 3).

Imagini, culori, atitudini, limbajul învăluit în expresivă delicateţe se desfăşoară într-o perpetuă mişcare metonimică: „trec de pielea albastră, trec de pielea verde/deschid poarta oranj/şi mă sorbi în lăuntrul tău carnivor...” (Cântec 7).

3. Grafica

Feţele aceleiaşi femei, individualizat multiplicate în şaisprezece ipostaze extrase din lectura fiecărui poem, conturează stări afective distincte. Desenele nu sugerează numai trăirile interioare ale tinerei imaginate de vocea poetului. Prin intermediul lor, Lidia Nicolae exteriorizează experienţe sufleteşti diferite şi procese psihice distincte. Desenele dezvăluie şi o artă a privirii, pentru că ochii sunt oglinda sufletului uman.

Asemenea apelor mării, privirile personajelor feminine sunt individualizate. Ochii strâng idei, gânduri, năzuinţe şi le răsfrâng asupra lumii. Mişcarea pleoapelor, privirile sfioase, sfidătoare sau ademenitoare, linia profilului, obrajii, strângerea buzelor, gestica mâinilor sunt tot atâtea înfăţişări ale aceluiaşi corp comun. Lidia Nicolae a izbutit astfel să recreeze feţele multiple ale unei femei, pasional iubite de acelaşi bărbat, printr-un limbaj plastic polifonic, alcătuit din straturi imagistice înseriabile aceluiaşi discurs liric.

4. Traducerea

Constat acurateţea versiunii franceze realizate de Laura Şerban. În genere, modificarea textului poetic, dar şi în proză, prin traducerea într-o altă limbă este o realitate evidentă. Totdeauna - argumenta David Lodge - textul pierde ceva din substanţa lui iniţială. De aici, emitea ipoteza imposibilităţii unei echivalenţe integral traductibile.

Însă versiunea franceză realizată de Laura Şerban are o calitate intrinsecă. Traducătoarea izbuteşte să particularizeze semantic şi imagistic versurile lui Florin Dochia. Menţine eufonia expresivă a cuvintelor şi semnificaţiile originare. Textul liric din Cântece pentru Inanna nu este dependent de o metrică anume şi iese de sub incidenţa rimei. Înţelesul fiecărui poem nu este determinat de organizarea fonologică a versurilor. Semnificaţia lor este accentuată de structura sintactică a enunţului metric.

Secvenţa lirică: „flămândă, ceaţa îţi înghite trupul/şi, ca un câine, muşcă mâna ce mângâie -/în urmă, vagi arome de mosc şi de tămâie” (Cântec 15) a fost transpusă în franceză nu printr-o recreare sinonimică apropiată de original, ci printr-o echivalare perfectă: „affamé,/le brouillard avale ton corps/et, comme un chien, il mord la main qui le caresse –/derrière, de vagues effluves de musc et d’encens”. Ce diferă - şi diferenţa accentuează valoarea - este aşezarea adjectivului „flamandă” în vers independent. A renunţat la substantivul „arome”, pentru că sensul lui a fost inclus în „effluves”.

Refuzând parafrazarea, Laura Şerban ordonează cuvintele în enunţ după distribuţia individualizată a limbii franceze. Versurile: „pântecul tău ca soarele cel mare la apus/grăbit să ascundă sub dealuri înverzite,/respiră ceaţa albastră din calea laptelui...” au fost traduse: „ton ventre comme le grand soleil couchant/pressé de se cacher derrière les collines vertes,/respire le brouillard bleuâtre de la voie lactée”. Toate cuvintele sunt transpuse întocmai. Pentru „la apus”, foloseşte forma de masculin a adjectivului „couchant” cu sensul „apus, asfinţit”. Pentru prepoziţia din sintagma „sub dealuri”, a ales „derrière” etc.

 Rareori înlătură un cuvânt, aşezând în locul lui un altul mai apropiat de sensul gândit de poet, dar şi de spiritul limbii franceze. În versurile: „prind în palme jocul piersicii fierbinţi -/ai ascuns cu grijă-n sâmburi paradisul” - traducătoarea a înlocuit „sâmburi” prin substantivul masculin „le noyau”cu semnificaţia de „miez”.

Fluenţa traducerii semnate de Laura Şerban rămâne cuceritoare şi textul dezvăluie atât percepţia adecvată a gândului şi a ideilor, cât şi transpunerea lor personalizată în noile structuri lingvistice.

Imagistica poemelor realizate de Florin Dochia, desenele Lidiei Nicolae, versiunea franceză a Laurei Şerban proiectează eterne atitudini general-umane şi delicate trăiri sufleteşti într-o perpetuă vibraţie lirică, năzuind să se sustragă erodării temporale.

 

Săluc HORVAT

IUSTIN POPFIU – PRECURSOR AL ISTORIEI

CRITICE A LITERATURII ROMÂNE

          Restituirea unor fapte de cultură mai vechi sau mai noi poate aduce surprize plăcute, chiar interesante pentru cunoașterea trecutului nostru cultural. O astfel de supriză ne oferă criticul literar orădean Ion Simuț prin publicarea unui text de istorie literară mai puțin cunoscut. Este vorba de realizarea unei ediții critice a lucrării O privire fugitivă pres-te literatura română și lipsa unei istorii critice a literaturii române (1870) a poetului și criticului literar Popfiu Iustin (1841-1882)*.

          Reluând articolul cu titlul Prima pledoarie pentru o istorie critică a literaturii române, publicat în „România literară” din 5 februarie 2010, Ion Simuț, de data aceasta, realizează o ediție critică a textului aparținând lui Iustin Popfiu, pe care îl însoțește de un amplu studiu introductiv, prin care repune în atenție preocupările cărturarului orădean.

          Iustin Popfiu s-a născut pe data de 23 noiembrie 1841 în comuna Dijer, din ținutul Biharia. A urmat studiile teologice la Viena, devenind preot și profesor de religie. S-a remarcat ca un bun român, spunând că „niciodată o țară, niciodată un popor n-a fost și nu va fi mare, dacă nu a ocrotit științele, dacă n-a cultivat artele, dacă nu și-a avut literatura sa națională. Ferice dar de acel popor, la care s-au dezvoltat și se nutresc trebuințele intelectualilor, acela va deveni, trebuie să devină mare, acela are dreptul la viață, la istorie”.

          A desfășurat în același timp o bogată activitate literară, publicând poezie și comentarii. Între cele mai importante contribuții de istorie literară amintim discursul rostit cu ocazia adunării generale a Asociațiunii Transilvane (ASTRA), ținut la Cluj, în 26-28 august 1867, cu titlul O privire fugitivă preste literatura română și lipsa unei istorii critice a literaturii române, al cărui text este inclus în volumul realizat de Ion Simuț. Discursul a fost publicat în revista „Familia” (1867) și reluat în volumul cu titlul Poesia și prosa (1870).

          Dovedindu-se un bun cunoscător al literaturii române din toate provinciile românești, Iustin Popfiu reușește o sinteză unică la acea vreme, lucrări similare fiind doar Lepturariu românesc (Aron Pumnul), Disertațiune despre tipografiile române (Vasile Popp), Bibliografia cronologică (Dimitrie Iarcu) sau Crestomația (Timotei Cipariu).

          „Fugitiva” lui Iustin Popfiu trece în revistă realizările de până la acea dată, amintind de începuturile atestării textelor în limba română, de lucrările cronicarilor Miron și Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, despre care spune că „nimeni nu a scris cu o mai mare iubire pentru români decât dânsul, cum dovedesc Istoria Daciei vechi și noi, Descrierea Moldovei și alte opere”. Importante sunt și contribuțiile mitropolitului Varlaam, ale lui Dosoftei sau ale diaconului Coressi.

          Referindu-se la Ardeal, Popfiu spune că „Dumnezeu a făcut Ardealul izvor de lumină și cultură pentru toată România. Maior, Șincai, Clein, toți au fost jertfa închinării lor pentru servirea neamului și moartea lor pentru a fi o veșnică dovadă a înaltei lor misiuni”. Amintește apoi de contribuțiile lui Gheorghe Lazăr, ale lui N. Bălcescu, Heliade, Văcărescu.

          Revistele și ziarele apărute în provinciile române au avut și ele un rol important, începând cu Fama Lipschi pentru Dacia. Adesea face referiri la lucrări din sfera lingvisticii, a istoriei, citându-i pe Kogălniceanu, Bălcescu, Hasdeu, Laurian, Bărnuțiu ș.a.

          Citând din versurile lui C. Bolliac, A. Mureșan, G. Sion, D. Bolintineanu, Iustin Popfiu scrie: „Ascultați! Aceasta e lira română, pare că sună sub degetele lui Horațiu sau Dante! Ascultați! Aceștia sunt barzii, sunt cântăreții noștri! Un Mureșan, Alecsandri, Bolintineanu, Baronzi și alții (...) Iată... o pleiadă întreagă de barzi naționali, cântând în concert armonios, înălțător de inimi”.

          După ce trece în revistă realizările în domeniul filologiei, al literaturii, Iustin Popfiu se întreabă retoric: „Ce nu avem, ce ne lipsește?!”. Apoi adaugă: „Nu avem, ne lipsește, domnilor, o istorie a literaturii naționale! Sub aceasta nu voi înțelege o simplă înregistrare a cărților române, ieșite la lumină de 3-4 secole încoace, ci un op critic, care să arate pe reprezentanții diverselor perioade literare până la timpul cel mai nou, atât după cursul vieții și activității lor, cât și în analiza lucrărilor lor mai alese, mai caracteristice”. Aceste gânduri îl așază pe Iustin Popfiu între primii critici literari care formulează ideea de „istorie critică” a literaturii române.

          Absența unui manual de istorie literară îl face pe critic să afirme că este un alt neajuns. „Știu că e grea o asemenea operă, cu atât mai greu, cu cât datele necesare sunt încă prea puțin adunate, căci, afară de unele fragmente existente, precum Disertațiune despre tipografiile române a lui V. Popp, Crestomația lui Timotei Cipariu, se află doar unele notițe răslețe neconcludente”- spune Popfiu.

          Discursul lui Popfiu este însoțit de numeroase note (37 la număr), al căror conținut aduce completări de larg interes, mai ales prin comentariile de subsol, care le însoțesc în bună parte. În prima notă, de exemplu, sunt menționate diverse izvoare care atestă vechimea limbii române. Expresia torna, torna fratre, de exemplu, poate fi considerată ca prima atestare a existenței limbii române încă din secolul al VI-lea.

          Se menționează contribuția unor personalități care s-au ocupat de datarea și dezvoltarea limbii române, între aceștia Timotei Cipariu având un rol important. Se adaugă diversele traduceri ale Bibliei și ale altor cărți de cult, rolul unor ierarhi ai bisericii în introducerea limbii române în biserică.

          Într-o altă notă, Popfiu se întreabă: „Scris-au oare români înainte de secolul al VI-lea în limba națională? Deși nu sunt documente doveditoare, este totuși posibil ca românii să fi avut traduceri în limba populară, măcar în învățăturile cele mai necesare, cum ar fi texte din Sfânta Scriptură. Despre urme pozitive nu se poate vorbi decât de prin secolul al XII-lea , într-o carte tipărită la Praga, în care se zice că românii în secolul XII (pe la 1100) ar fi avut cărți în limba lor”.

          În alte note se vorbește despre diferite personalități: Miron Costin, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Grigore Ureche ș.a. Despre mitropolitul Varlaam se scrie că a propus la Sinodul mare de la Iași (1642) scoaterea limbii slavone de la altarul românesc și înlocuirea cu limba română.

          Conștient de sarcina grea pe care și-a asumat-o, de a scrie o istorie critică a literaturii române, în Epilog Popfiu notează: „Să nu aștepte nimeni a afla în această operă a noastră o istorie sistematică a literaturii naționale. Ceea ce am făcut este numai reviziune simplă, figurativă, care însă nu va fi lipsită de tot prețul în ochii acelora care, în defectul altor manuale mai bune, vor încerca a-și culege unele cunoștințe despre literatura română din această operă a noastră”.

          Ceea ce a făcut Popfiu este doar o revizuire simplă: „Nu am arătat cititorilor noștri edificiul literaturii naționale în mărimea și frumusețea sa întreagă, la care ne-a lipsit și spațiul și izvoarele. Am dat numai unele înfăptuiri din cele editate”.

          În Anexe la această ediție, Ion Simuț include trei comentarii pe marginea „istoriei” lui Iustin Popfiu: Cine să scrie istoria literaturii noastre? – semnat de Spinu Ghimpescu (pseudonimul lui Iosif Vulcan); Iustin Popfiu 1841-1882 – semnat de Teodor Neș și Reorganizarea „Societății de leptură” Iustin Popfiu, materiale care întregesc valoarea ediției.

          În primul, Iosif Vulcan (Spinu Ghimpescu) comentează lucrarea lui Popfiu, despre care spune: „Discursul e scris nu numai cu pana artistică, ci și cu pană română”. În articol, autorul găsește multe exagerări în aprecierea unor valori. Nu este de acord cu ideea că numai scriitorii de peste Carpați, respectiv veteranul Eliade, poetul Sion și istoricul V. A. Urechia, ar fi apți să scrie o istorie a literaturii, ci și cei din Transilvania (leagănul deșteptării noastre naționale), de exemplu, Timotei Cipariu, cel care cunoaște cel mai bine cărțile și manuscrisele vechi. Dacă în privința lui Eliade și a lui V. A. Urechia nu are obiecțiuni, „încât îl privește pe Sion, trebuie să spun sincer că eu nu mă număr deloc între adoratori. Critica literară la noi nu există defel. Astfel, unii oameni, scăpând întotdeauna de o critică sănătoasă și serioasă, deveniră oameni mari. Între aceștia se ține și Sion”.

          În materialele scrise de Teodor Neș și de Vasile Vartolomei se regăsesc date importante despre Iustin Popfiu și despre activitatea sa.

          În încheiere, se cuvine să revenim la Prefața semnată de Ion Simuț, care, de fapt, poate fi privită mai ales ca un important studiu despre istoriografia literară românească. După o amplă prezentare a bibliografiei poetului și istoricului literar Iustin Popfiu, Ion Simuț se ocupă de „istoria conceptului de istorie critică a literaturii române”, numindu-l pe Iustin Popfiu între precursorii acestuia. Pentru dezvoltarea temei, Ion Simuț pornește de la „proiectul călinescian al unei istorii critice”, concluzionând încă de la prima frază că „până de curând nu a fost vehiculat, cel puțin în cultura română, conceptul de istorie critică, până la apariția, în 1990, a sintezei lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române”.

          În elucidarea temei, Simuț pornește de la „originile europene ale conceptului de istorie critică”, investigând istoricul acestuia în literatura română, susținând că „primul care a folosit în limba română pentru domeniul literaturii conceptul de istorie critică în titlul unei tentative de sinteze este poetul și publicistul orădean Iustin Popfiu”, noțiunea fiind preluată, probabil, pe filieră italiană.

          Opiniile lui Iustin Popfiu vor stârni un anumit ecou. Între cei care au găsit neajunsuri lucrării și care, mai ales, au contestat anumite opinii, s-au numărat Iosif Vulcan, cel care a scris articolul Cine să scrie istoria literaturii noastre?, și Titu Maiorescu. Între acesta din urmă și Popfiu există o mare diferență în modul de abordare a unei stări literare, Maiorescu susținând că „o istorie legitimizează existența unei literaturi, dar o eventuală istorie a literaturii române nu ar avea legitimitate la 1870”, în timp ce Popfiu crede că, datorită numărului de cărți și de bibliografii existente, a sosit momentul unei evaluări critice a acestor tradiții acumulate și insuficient diferențiate valoric. O istorie critică ar putea realiza acest deziderat, pentru a vedea obiectiv în ce stadiu ne aflăm. Diferența de opinii dintre cei doi critici sublinia de fapt diferența dintre filologia ardeleană, bazată pe principiul etimologic susținut de T. Cipariu, și cea a principiului fonetic susținut de Maiorescu. Maiorescu nu crede în posibilitatea unei istorii a literaturii române, tocmai pentru că nu aveam, până în 1870, suficiente valori pentru a face o literatură, dacă nu mare, atunci demnă de luat în seamă, nici pe departe echivalentă cu vreuna dintre literaturile occidentale. Pentru Titu Maiorescu, o istorie a literaturii române în 1870 ar fi fost o formă fără fond.

          În concluzie, Ion Simuț subliniază faptul că „tabloul cronologic al evoluției conceptului de istorie critică poate fi util, cu trecerea lui atestată prin cel puțin trei domenii: teologie, istorie și istorie literară”, domenii pe larg tratate de exeget.

 

          Publicarea Istoriei critice a literaturii lui Iustin Popfiu, în pofida conținutului, a exagerărilor pe care le face, a patetismului național, rămâne un moment semnificativ în evoluția istoriografiei românești, iar Iustin Popfiu un precursor al conceptului de istorie critică a literaturii române. Prin Prefața semnată de Ion Simuț, devine o importantă carte de critică și istorie literară.  


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.