top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Meditații asupra „Marelui Inchizitor” (Daniel Ilea), nr.3(166),martie 2017
Meditații asupra „Marelui Inchizitor” (Daniel Ilea), nr.3(166),martie 2017 Print
Apr 02, 2017 at 11:00 PM

Daniel ILEA

Meditație asupra

„Marelui Inchizitor”

 

          Ivan Karamazov îi povestește lui Alioșa (iubitul său frate mezin, călugărit) parabola „Marelui Inchizitor”, un „poem” (așa îi zice el) ieșit din mintea lui.

          În „poem”, iată-l pe Isus reapărând în scenă după o absență de aproape o mie cinci sute de ani, pe la sfârșitul veacului al XV-lea, deci, și taman în Spania, la Sevilia, unde ard în foc continuu (ca într-o oțelărie) rugurile Inchiziției! Între timp, pe lume, suflul credinței (să-i zicem „pascaliene”, a inimii) pare a se fi cam răsuflat (o mare erezie va apărea curând în Germania), în lunga așteptare a lui Godot-Mântuitorul; așa că acest Fiu al Domnului (cu aparența Fiului Omului) pică la țanc pentru a reînteți flacăra credinței prin câteva proaspete minuni (vindecări – un bătrân, orb din naștere, vede – ori reînvieri – o fetiță de șapte ani, moartă, la vorbele divine Talitha kumi, se ridică în capul oaselor în sicriu și surâde...), pe care Isus, fără să scoată o vorbă, neobosit le făptuiește. E recunoscut imediat de oameni (lucru foarte curios, aproape o minune în sine!), I se cântă osanale, copiii aruncă flori dinaintea pașilor Săi, Isus trece printre ei, cu eternu-I surâs, plin de milă, de îngăduință (iradiind lumina căldurii sufletești, a bunătății, în toți, făcându-i să vibreze mistic întru Domnul), toate acestea chiar în ziua în care Inchiziția face scrum o sută de eretici, tot întru gloriam Dei, la ordinele cardinalului, Marele Inchizitor, în prezența regelui și a curții.

Poporul pupă pământul pe care l-a călcat El, se isterizează, lacrimi, urlete...  pe când în piață își face apariția, însoțit de garda Sfântului-Oficiu, Marele Inchizitor, fratele dominican Torquemada, cel care arde eretici și care îi va exila pe evrei în 1492. De vreo optzeci de ani, înalt și drept, cu fața descărnată, cu ochii intrați în orbite, dar foarte sclipitori, și îmbrăcat nu în cardinal, ci într-o rasă grosolană! Nu i-au scăpat nici lui minunile și s-a îngălbenit tot la față. Întinde degetul arătător și ordonă arestarea Lui, garda Îl saltă, nimeni din mulțime nu mișcă un deget, nu scoate o vorbă, și la zdupul Inchiziției cu El! Noaptea, ușa celulei se deschide și intră Torquemada, cu o făclie în mână; ușa se închide în spatele lui. Îl privește îndelung, apoi Îl întreabă:

– Tu ești, chiar Tu? (Nu i se răspunde.) De ce-ai venit să ne tulburi?! De fapt, nici nu mă interesează dacă ești Tu ori doar o nălucire a Lui, mâine o să Te condamn și o să Te ard pe rug, iar poporul care Ți se închina azi, la semnalul meu, o să-Ți întețească rugul cu crengi și o să și aplaude.

Și Marele Inchizitor, prin vocea căruia nu poate vorbi decât Anticristul (nu-i așa?), Îi face pe loc un adevărat proces, un rechizitoriu, o analiză fără menajamente a tot ce-a însemnat pentru omenire prima Lui venire pe pământ, cu toate erorile, strategic fatale, pe care le-a comis:

– În deșert, la prima ispită respinsă, prima Ta eroare, elementară, a fost să nu le dai oamenilor pâine și circ (după pilda, care-Ți era la îndemână, a romanilor), să nu fi transformat atunci pietrele deșertului în pâine pentru toți oamenii, s-ar fi aflat și cu toții Te-ar fi urmat. Dar nu, Tu vei propovădui mereu sărăcia, abstinența, foamea, trupească și spirituală... Ce-i drept, pe de altă parte, pentru majoritatea oamenilor (oamenii sunt paradoxali), mai tare decât nevoia pâinii s-a dovedit a fi deseori, în istorie, aici recunosc că aveai și Tu dreptate, nevoia sensului, a rostului vieții, a înțelesului. Numai că Tu, și aici, în loc să li-l dai gata dumicat, i-ai anunțat, de parcă voiai să-Ți bați joc de ei, că sensul vieții stă în libertatea lor, în propria lor alegere, în răspunderea și riscul pe care și le vor asuma pentru calea aleasă, și cu asta ai pus capac la toate, i-ai îngrozit, căci pentru ei era o povară cu neputință de purtat, ei fiind, dintotdeauna, gata să i se închine celui care hotărăște pentru ei, care îi conduce cu biciul libertății lui! Iată cum vor ajunge să strige că adevărul nu-i în Tine, Isus, ci în Celălalt, căci Tu i-ai abandonat libertății lor. Ți-ai făcut-o cu mâna Ta, neînțelegându-i pe oameni, fără doar și poate, fiindcă aparții mai mult Cerului-Tată decât Pământului-Om...  Atunci vin și Te întreb: de ce-ai mai murit pe cruce pentru ei, dacă îi lași mereu baltă, nefiind la înălțimea cerințelor? Recunosc, sunt și câteva excepții: cei care Te-au urmat. Dar câți? Câteva sute, câteva zeci, și nici aceia cu toții până la capăt? Tăria de-a Te urma nu aparținea lutului din ei, aceasta mi-e limpede.

Cum bine știi, există trei puteri pe pământ: miracolul, misterul și autoritatea. Atunci, în deșert, precum spun Sfintele Scripturi, dinaintea Duhului Teribil și Lucid, ai refuzat să-Ți dovedești stăpânirea Trinității puterilor (deși de-a lungul primei Tale veniri Ți-ai exersat-o serios, ca și acum, pe cea dintâi). La cea de-a doua ispită, Te-a dus la Ierusalim, pe acoperișul Templului, și Ți-a spus: „De vrei să afli dacă ești ori ba Fiul Domnului, aruncă-Te, căci se spune că îngerii îl vor lua pe Fiu pe aripile lor și-l vor așeza ușurel pe pământ”. Ai refuzat iarăși. Dar Te-ai gândit oare, o clipă, dacă puterea Ta de-a rezista ispitei putea fi omenească? Nu Te-ai gândit, și atunci cum oare să le ceri Tu oamenilor să nu cadă în ispită, când ei sunt făcuți dintr-o atât de jalnică plămadă? Tocmai din pricina slăbiciunii și a nimicniciei lor, oamenii au nevoie de miracole, de magie (de toate felurile), ca să poată crede în Tine. Vai! N-ai învățat nimic. N-ar fi fost mai lesne să sari? Îngerii Te luau în brațe, oamenii aplaudau și credința în Tine li se întărea. Așa că, și la capitolul acesta, oamenii și-au zis că ești și Tu ca ei, un biet om. Nu le mai rămânea decât să se închine dinaintea miracolelor tuturor șarlatanilor și vrăjitorilor, de vreme ce Tu le-ai refuzat adevăratele miracole! La fel ai procedat și la capitolul autoritate: când el Te-a dus pe-un vârf de munte și Ți-a arătat împărățiile peste care Te-ar face stăpân dacă Te-ai pune în genunchi și i Te-ai închina, Tu i-ai răspuns, cu țâfnă și scârbă: „Piei, Satană!”. Niciun Fiul al Omului n-ar fi avut această putere! Ca Fiu al Domnului însă, nu se putea să nu Te iluzionezi în privința oamenilor. Tu veneai din altă lume! Privește-i acum, după un mileniu și jumătate: sunt la fel de slabi și de meschini și cum oare ar putea fi altfel? Pot ei să calce pe calea Ta, pot ei
să-Ți împlinească Misiunea? Cum de-ai putut să-i iubești într-atâta încât să mori pe cruce pentru unii ca ăștia? Cui altcuiva decât nouă, cu Papa în frunte, ai fi putut să-Ți lași moștenirea, cine alții să-Ți continue Misiunea? Și să știi că ne-a fost foarte greu să-i readucem pe oameni la credința în Tine, dar o credință pe măsura lor! Ne descurcăm, precum ai văzut, mai bine fără Tine. De ce-ai venit să ne tulburi? Și de ce vii înaintea timpului sorocit? Te voi judeca fiindcă Te-ai parjurat și Te voi arde pe rug. Nu vezi oare că oamenii au rămas tot așa cum erau înainte de-a coborî Tu printre ei? Mai poți zice că i-ai mântuit?! Nu ne lași să lucrăm în pace, nu-i vezi pe oameni că iar încep să cârtească? Numai că o fac ca niște școlari în clasă, și uite că vine Învățătorul, adică tot noi, și le dă peste degete și-i pune la colț pe grăunțe, și gata, s-au și liniștit. Unde-i libertatea pe care le-ai dorit-o Tu? Te-ai bătut cu morile de vânt! Cei câțiva care au crezut și Te-au urmat nu puteau fi, e limpede, decât niște semizei, ca și Tine, ori poate niște nebuni! Oare nu cumva ai venit doar pentru cei care-au avut puterea să Te urmeze?! E aici un adevărat mister, pe care nu-l putem încă dezlega. Dar dacă totul în Tine și cu Tine e mister, uite că noi am procedat corect: i-am învățat pe oameni să se supună misterului, adică Ție, fără să crâcnească, să înțeleagă că-i peste puterile lor, să se supună, deci, să creadă mai întâi orbește, căci, așa cum pofta vine mâncând, și credința vine crezând! Aceasta e singura cale a credinței pe care ne-ai lăsat-o, ca s-o administrăm în numele Tău, al Tatălui și-al Sfântului Duh, Amin. Și aceasta am înfăptui-o noi, cu brio, ba chiar Ți-am îndreptat din temelii opera, mințind mereu, din ce în ce mai bine, întemeind totul pe Trinitatea pomenită: miracol, mister și autoritate.

Și uite că oamenilor le-a priit lucrarea noastră, s-au bucurat să fie duși în turmă, ușurați de orice răspundere, de fapt, de povara propriei lor vieți i-am ușurat. Acum, spune-mi Tu dacă am procedat bine! Cine ar putea zice că noi nu iubim și nu înțelegem oamenii? Am fost blânzi cu ei, ba chiar le-am lăsat și putința păcatului; firește, numai cu îngăduința noastră. De ce, dacă așa stau lucrurile, și bine stau, vii Tu acum să ne tulburi? Și de ce taci și Te uiți la mine cu ochii ăștia duioși? Du-Te de aici, nu vreau dragostea și bunătatea Ta, căci eu însumi, Marele Inchizitor, nu Te iubesc, nu Te pot iubi. Știi bine că nu-Ți ascund nimic, văd aceasta în ochii Tăi. Cum să Ți-o ascund tocmai Ție? Tot ce-Ți spun știi dinainte; așadar, la ce bun să-mi mai răcesc gura? Numai fiindcă ești un mare masochist? Da, știu că ești, atunci ascultă: de multă vreme nu mai suntem cu Tine, ci cu el, au trecut deja aproape șapte veacuri de când am căpătat din mâinile lui ceea ce Tu ne-ai refuzat cu încăpățânare, adică Roma și sabia Cezarului, și astfel ne-am proclamat singurii stăpâni ai pământului.

[Aluzie implicită a lui Dostoievski la începutul dezbinării dintre creștini: 867, prima schismă a lui Fotie, patriarhul Constantinopolului, precedând
Schisma Răsăritului din 1045 ; trebuia să fii sărac cu duhul ca să te rupi din pricina subtilității futile numite filioque: dacă Sfântul Duh purcede din Tată și Fiu (Biserica de Apus) ori doar din Tată (Biserica de Răsărit)? Iată întrebarea, încă actuală! Un proverb englez spune că „diavolul se află în amănunte”, dar un alt proverb, francez, pare-se și mai vechi, spune (apud Dictionnaire amoureux du Diable de Alain Rey) că „Domnul se află în amănunte”! Iată o altă enigmă numai bună de dat teologilor la rumegat pentru câteva mii de ani! N. M.]

Chiar de până azi nu ne-am împlinit încă Planul (dar a cui e vina, spune?!), e limpede că suntem pe calea cea bună. Vom duce până la capăt Misiunea Ta și vom înfăptui fericirea universală. Când Te gândești că ai fi putut să iei Tu însuți frâiele puterii crăiești, dar ai refuzat acest al Treilea Sfat al lui, autoritatea, ai refuzat  să-i aduci omului fericirea pe pământ, căci Ți s-ar fi închinat cu toții, ar fi avut astfel cui să-și încredințeze conștiința lor bolnavă, trăind în pace și frăție. Știi bine că niciun mare cuceritor n-a izbutit prin războaie să facă marea unire a oamenilor, Tu însă ai fi izbutit să aduci împărăția și pacea universală! Dar n-ai vrut! Așa că am luat noi în locul Tău sabia Cezarului și, firește, Te-am renegat și l-am urmat pe el, Duhul ce totul leagă. N-a fost și nu-i ușor, căci unii oameni, în nebunia minții lor, pe care tot și-o mai închipuie liberă (sămânța smintelii de la Tine le vine), visează încă la un nou Turn Babel. Ha! Ha! Ha! Le vom arăta cupa pe care scrie „Mister” și se vor liniști pe loc. Atunci va începe împărăția păcii și a fericirii pe pământ. Tu Te mândrești cu ciracii Tăi, câțiva aleși, acolo, dar noi vom avea miliarde de credincioși. Și până și dintre Aleșii Tăi, spune, câți nu Te-au trădat și nu Te vor mai trăda încă? Spune! Taci și zâmbești? Ah! Blândețea asta din privirea Ta e de nesuferit. Vor veni toți oamenii către noi și vor striga: „Aveați dreptate, voi cunoașteți taina Mântuitorului, ne întoarcem, păcătoșii, către voi, salvați-ne de noi înșine!”.

Le vom da atunci o fericire calmă, umilă, pe măsura lor. Oho! Îi vom dezvăța noi să mai fie orgolioși, căci chiar n-au de ce să fie! Precum copiii ori puișorii gălbiori pe lângă cloșcă, ne vor cere ocrotire și iubire părintească. Firește că-i vom pune la muncă, să-și câștige pâinea cu sudoarea frunții, dar în ceasurile libere le vom organiza viața ca pe un joc, cu jucării, cântecele și dansuri. Și, precum am zis, le vom îngădui și câte un păcat, nu, un păcățel, ca să fie mulțumiți din toate punctele de vedere. Le vom garanta iertarea păcățelelor, fiindcă au fost făptuite cu îngăduința noastră, iar penitența (căci, vai, păcatul, oricât de neînsemnat, nu poate rămâne fără răscumpărare) o vom lua asupra noastră, dinaintea Domnului, din iubire pentru ei. Le vom îngădui, ori ba, să aibă soții și copii ori amante, după purtarea fiecăruia. Iar ei ni se vor supune cu inima ușoară, ne vor venera. Vor fi astfel pe pământ miliarde de săraci cu duhul, goliți de tot, așa cum și-i voia Eckhart, marele nostru dominican, ca să-i putem noi umple cu lumina și cu darurile noastre.

 

 (Continuare în numărul următor)


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.