top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Edgar Papu - Memorialist (Dumitru Micu), nr.3(166),martie 2017
Edgar Papu - Memorialist (Dumitru Micu), nr.3(166),martie 2017 Print
Apr 02, 2017 at 11:00 PM

Dumitru MICU

EDGAR PAPU – MEMORIALIST

 

         Apărut, potrivit specificării editoriale, la doisprezece ani după decesul autorului, volumul Memorii dintr-un secol a fost construit (se precizează în aceeași Notă), într-o primă versiune, ulterior dezvoltată, în 1990. Lungimea distanțelor dintre aceste date se datorează peripețiilor străbătute de manuscris prin mai multe edituri, până să devină carte. Decedat în 1993, autorul n-a ajuns să-și vadă lucrarea tipărită. Șansa aceasta i-a procurat-o scrierii, la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj, fiul autorului, Vlad Ion Papu, care și-a asumat integral atribuțiile îngrijitorului de ediție: a adnotat textele, a tradus majoritatea citatelor în limbi străine, a întocmit repertoriul numelor proprii – toate acestea, desigur, după prealabila stabilire definitivă a cuprinsului cărții. Căci această carte nu se reduce la
Memorii-le incluse. Așa-numitele „memorii”, ce compun mai mult de trei sferturi din ea, sunt precedate de un
Jurnal 1929-1931 și urmate de un Epistolar 1964-1965, ce conține douăzeci și patru de scrisori ale profesorului Edgar Papu către soție și una adresată lui de către aceasta.

          Riguros vorbind, dintre titlurile celor trei secțiuni ale volumului, doar ultimul este perfect adecvat. Prima secțiune cuprinde nu un jurnal stricto sensu, ci o confesiune intelectuală. Putem să o considerăm și un jurnal, însă fără a uita că e un jurnal de lectură, de idei, de reflecție. Tânăr intelectual în plină formare, autorul anonim al textului dezvăluie gânduri, stări de conștiință, rezumă cărți și studii din periodice, formulează judecăți și impresii, transcrie propoziții dintre cele mai relevante pentru el în durata lecturii, întocmește o lungă listă de cărți pe care își propune să le citească; foarte rareori își concede „frivolitatea” de a destăinui, la modul extrem de laconic, unicului cititor, nu altul decât el însuși, și trăiri mai puțin intelectuale, ca, bunăoară, un chef.

          Frecvent dăm, în „caietul” studentului, de notații ca acestea: „Am citit lungul studiu al lui H. Massis (...) asupra lui Gide”; „Poate că cel mai imens rezultat artistic al creștinismului este nașterea muzicii. Desigur că muzica există dinaintea creștinismului, dar simbolurile concretizate ale greco-romanilor erau mai indicate pentru sculptură”; „Aștept. Așteptarea e unul din momentele urâte ale vieții, fiindcă este cel mai străin de ea. (...) Cu toate acestea, și așteptarea are frumusețea ei, anume suavitatea nădejdii, duritatea siguranței sau melancolia resemnării”; „Singura substanță, dar care există în afară de univers, adică de neant, e Dumnezeu”.

          Eminamente caracteristică „jurnalului” ținut de tânărul Edgar Papu e vastitatea orizontului intelectual. Din studenție, viitorul savant citește de toate, în patru limbi, afară de română: franceză, italiană, germană și engleză. Acestora li se vor adăuga, accelerat, altele. Direct proporțional vor spori, natural, cunoștințele. Familiarizat de timpuriu cu toate domeniile culturii umanistice, junelui Papu nu-i erau străine nici științele exacte; el a intenționat, la un moment dat, chiar să se facă inginer, și a urmat un an politehnica. Acaparantă a rămas însă vocația umanistică. Paginile „jurnalului” abundă în referiri la literatură, filosofie, istorie, lingvistică, folcloristică, teologie, teatru, muzică, cinematografie, arhitectură, urbanistică și nu lipsesc menționări de situații din științele exacte. Pe deplin acasă se simte însă, evident, în sfera umanistică, unde abordează fără trac tot felul de probleme, emite opinii argumentate asupra realizărilor, preocupărilor, dezbaterilor ce incită minți strălucite din lumea întreagă. La anii încă ai construcției de sine, diaristul posedă o cultură generală vrednică de un erudit. Nimic din ceea ce reprezenta, în anii săi de studenție, la nivel mondial, realizări pe tărâmul cunoașterii nu-i era necunoscut: numărul personalităților de vârf (și chiar numai de valoare medie) cuprins în „jurnal” e descurajant pentru mase întregi de intelectuali: Socrate, Homer, Platon, Virgiliu, Horațiu, Ovidiu, Tibul, Aristotel, Plotin, Catul, Properțiu, Leonardo, Michelangelo, Rafael, Canova, Canaletto, Botticelli, Shakespeare, Cervantes, Marino, Leopardi, Horace, Walpole, Elisabet Barret-Browning, Giordano Bruno, Jakob Böhme, Pico della Mirandola, Nicolaus Cusanus, Descartes, Spinoza, Tasso, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Ioan al Crucii, Sf. Augustin, Sf. Teresa de Avila, El Greco, Goya, Grünwald, Proust, Gide, Chateaubriand, Goethe, Byron, Hölderlin, Poe, Rilke, Dostoievski, Tolstoi, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Klages, Husserl, Dilthey, Bergson, Unamuno, Apollinaire, Thomas și Heinrich Mann, Ramon del Vale-Inclan, Palestrina, Bach, Beethoven, Mozart, Haendel, Rimbaud, Papini, Huxley, James Joyce, Heidegger, Felini. Și mulți alții, cel puțin tot atâția, nu doar europeni și americani, ci și chinezi, japonezi, coreeni sau americanul devenit japonez Lafcadio Hearn. Niciun nume dintre cele semnificative, menționate în jurnal nu trădează preluarea vreunei informații esențiale din surse de a doua mână, toate se dovedesc a fi fost însușite prin studiere nemijlocită. De aici, absența apologeticii convenționale, a banalităților pioase. Când se pronunță în vreo problemă, oricât de importantă, rigurosul tânăr nu preia necondiționat judecăți consacrate, ci avansează opinii proprii. Unele dintre aserțiunile sale contrazic puncte de vedere ale unora dintre cei mai mari filosofi, devenite principii fundamentale de ordin teoretic ale esteticii. Rigurosul student nu ezită, de exemplu, să considere influența lui Hegel asupra unor scriitori germani „nefastă”. „Nu cunosc amănunțit – mărturisește el – estetica hegeliană, dar totuși îmi dau seama de influența ei nefastă asupra unuia din cei mai celebri dramaturgi germani. Plecând de la concepția că arta este o sensibilizare a ideii își scrie Hebbel tragediile, și această trăsătură supărătoare se vede, foarte transparent, și mai târziu, în dramele lui Ibsen”. Pertinente, edificatoare, inspirate sunt caracterizările individualizate. Diaristul afirmă, bunăoară, despre Torquato Tasso că „este un poet din neamul lui Hölderlin sau al lui Leopardi, pentru cari poezia nu este o emanație a vieții, acoperindu-i toate cutele printr-un curs variat ca însăși existența” și că „purele combinații luminoase” ale sale „au un corespondent în peisagiile lui Salvator Rosa”, iar „clarobscururile sale ating (...) giuvaerurile lui Greco”. Gog al lui Papini îi pare „cea mai desnădăjduită carte citită de el până atunci, mai dezolantă decât Amintiri din casa morților și Poarta neagră”; în ea „toate sistemele planetare, tot Universul sunt o vastă închisoare, din care nu te poți elibera”. Personajele lui Huxley din Point conterpoint sunt „oameni cu instinctele pervertite de civilizație”, atât de pervertite încât „de multe ori ni se pare o exaltare de viață tocmai drumul către moarte”. Muzica lui Beethoven „cuprinde rădăcina oricărei posibilități”. E, „în același timp, pădure de liane tropicale, de alge marine, horbotă de viorele și spumă transparentă de liliac pe fondul amurgului, voce tenebroasă, stridentă sau difuză a miilor de guri din chaos”. Muzica lui Schubert este „zglobie, fără să fie mozartiană, este nuanțată, fără să fie beethoveniană, este adânc melodioasă și ritmică, fără să aibă caracterele muzicii italiene, este grațioasă și elegantă, fără să fie franceză”. Muzica lui Palestrina, deși înflorește pe declinul Renașterii, e „cel mai desăvârșit tip de muzică gotică”. Asemenea arhitecturii unei catedrale medievale, „liniile ascendente ale acestei muzici le depășesc totdeauna pe cele descendente, cari sunt cât se poate de reduse, fiind dozate numai cât a umbrei de amiază, pentru a nu fi orbiți de soare”. „Pe Bach nu-i destul să-l înțelegi; trebuie să și muncești cu el. Atunci abia ți se va așeza definitiv în conștiință. Bach vrea să fie cucerit; numai acest fapt constituie pentru el un indiciu cert că s-a aplecat cineva îndelung asupra sa. Răsplata pentru ascultător va fi enormă, fiindcă i s-ar deschide, ca urmare, una din cele mai nebănuite surprize”.

          Siguranța de sine, conștiința nivelului intelectual ridicat nu includ vreo cât de discretă infatuare, vreun cât de vag complex de superioritate; acestea sunt, dimpotrivă, asociate cu un ascuțit simț autocritic, cu o modestie stimulativă. Precocele gânditor se autoacuză de „lipsă de inițiativă”, de „pasivitate vinovată”. „Orice acțiune pe care o plănuiesc trebuie s-o înfăptuiesc cu ochii închiși; de îndată ce mă gândesc la marea ei importanță, sunt zdrobit, nu mai pot lucra. Îmi lipsește cea mai elementară autoîncredere pentru lupta vieții, voința pare că e atrofiată, iar dorința aproape oportunistă”.

Compartimentul median al cărții lui Edgar Papu asamblează evocări de personalități și de persoane  din lumea intelectuală, conaționali în covârșitoare majoritate, o succintă reconstituire a ambianței copilăriei autorului, note de călătorie în țară și, mai ales, în străinătate (Elveția, Austria, Canada, Cuba, Italia) și câteva microeseuri, pe teme ca noblețea Europei vechi, muzica preclasică, Iașiul filosofic de altădată, iertarea, închisoarea, muzica vieneză, formația Madrigal, prietenia, așteptarea, starea de grație, pedagogia, singurătatea, cutremurul, bătrânețea, moartea.

Într-o succesiune de medalioane, apar figuri variate, din trecutul mai apropiat și mai depărtat, de la Renaștere până în secolul XX. Copil, Edgar Papu l-a cunoscut pe Corneliu Michăilescu, pictor de avangardă, domiciliat pe aceeași stradă cu familia lui, chiar vizavi. Viitorul savant a fost coleg cu un George Teodorescu, elev excepțional, fără pereche mai ales la filosofie, considerat genial și, totuși, până la urmă, ratat, asaltat de o colegă din Zimnicea cu scrisori de dragoste „de cel mai strident prost gust”, îmbibate de parfum ieftin. Un alt coleg, Bob Bulgaru, cel mai formidabil latinist cunoscut vreodată de Papu, avea reală vocație de pictor, dar s-a prăpădit înainte de a se realiza. Cel mai tragic destin l-a avut însă, dintre prietenii din liceu, Luca Dumitrescu, poet, mort și el pretimpuriu, după șaptesprezece ani de închisoare politică, spirit generos, cu „vocație adâncă, aproape organică, a prieteniei”. Un prieten dintre cei mai apropiați i-a devenit lui Papu, în liceu, Eugen Ionescu; mai târziu și Rodica Burileanu, viitoarea soție a dramaturgului, și Marie-France, fiica lor. Printre alți amici din aceeași perioadă s-au numărat Arsavir Acterian, Horia Stamatu, Constantin Fântâneru, Lucia Demetrius.

La maturitate, activând în învățământ (în cel mediu, un timp, apoi în cel superior) și în presă, Edgar Papu a cunoscut, se poate spune, întreaga intelectualitate română din perioada interbelică, inclusiv personalități formate înainte de Primul Război Mondial (Murnu, Cella Delavrancea, Ramiro Ortiz) și după al Doilea Război Modial (N. Stănescu, Marin Sorescu, Matei Călinescu, Paul Anghel, Al. Oprea, Ioana Petrescu). Cu unele a fost și coleg de pușcărie.

          De cele mai multe medalioane beneficiază scriitori, ziariști, critici literari și de artă, eseiști, gânditori, savanți, actori, teatrologi, folcloriști apropiați prin vârstă de Papu, unii prieteni ai săi. Evocându-i oricât de sumar, memorialistul aduce implicit, pe fundal de epocă neliniștită, și aspecte relativ idilice. Mediul intelectual mai păstra, în special în Moldova, urme de patriarhalitate, de nonșalanță chiar, în situații critice.

          Personalitate erudită și originală”, uneori „puțin trăznită”, „fire poznașe”, D. I. Suchianu își atribuia, la întâlnirile cu amicii, pățanii amuzante. Odată, povestește cum, în urma unui accident la schi, un picior îi devenise mai scurt. „Din fericire însă am avut un nou accident de ski, care mi-a scurtat la fel și celălalt picior, așa încât am scăpat de șchiopenie”. Altădată, zice că undeva un berbec l-a atins cu botul. Dându-i un picior, animalul s-a tras înapoi, spre a se repezi în clipa următoare, furios, cu capul în buzunarul în care Suchianu își ținea ochelarii, spărgându-i. Lui Emil Botta îi plăcea atât de mult să stea la taifas cu Papu, încât venea la el seara și nu pleca decât a doua zi, pe la trei dimineața, și atunci numai dacă i se dăruia o carte. Ion Frunzetti purta ochelari fără dioptrii, care îl necăjeau. Îi adoptase numai fiindcă găsea că îi dădeau prestanță. Anunțat la telefon de un așa-zis „tribunal” leginar că fusese condamnat la moarte, „cu majoritate de voturi”, Ralea a replicat celui de la celălalt capăt al firului: „Vă rog să transmiteți mulțumiri din partea mea minorității ce nu l-a condamnat la moarte”.

          Se înțelege de la sine că, din medalioanele strânse în cartea lui Papu, cititorul recoltează și noi date de istorie culturală, dezvăluiri inedite, de natură a îmbogăți cunoașterea vieții, a activității și a psihologiei unor creatori români de bunuri spirituale.

          Vizitat de Edgar Papu la Ambasada Română de la Viena, Blaga a ieșit cu el în oraș și, poposind în localuri, poetul „mut ca o lebădă” i-a vorbit zece ore, întrerupt doar timp de câte un minut, din când în când. Secretar al Societății Române de Filosofie, fondator al Editurii Filosofice, secretar de redacție al „Revistei de filosofie”, profesor la catedra de Istoria filosofiei moderne și contemporane a Universității din Iași, Nicolae Bagdasar se scula dimineața la patru și muncea neîntrerupt ziua întreagă. A coordonat cele cinci masive volume din Istoria filosofiei moderne. Vecin de celulă în închisoare cu Nichifor Crainic, Harry Brauner muzicaliza poeziile acestuia, compuse acolo. La acea vreme, Aram Frenkian era „singurul om de la noi din țară care citea în egipteana veche”. Știa, de asemenea, să descifreze și limba coptă. Pitorescul boem Oscar Lemnaru era un „fanatic spinozist”. Unul dintre adepții români ai teozofului René Guenon, scriitor, astrolog și cabalist, Marcel-Mihail Avramescu s-a convertit, în cele din urmă, la creștinism și a devenit preot ortodox.

          O figură cu totul luminoasă, în volumul Memorii dintr-un secol, este monseniorul Vladimir Ghica, nepot al lui Grigore Ghica al V-lea, prelat la București al Bisericii Romano-Catolice. Dându-și, de tânăr, întreaga avere săracilor, el și-a consacrat viața ajutorării și mângâierii acestora. Evocatorul și-l amintește, octogenar, într-o toamnă mergând prin ploaie și zloată la spitalul Colțea spre a ridica moralul bolnavilor. A fost admirat superlativ de toți cei ce l-au cunoscut. După Vianu, a fost „cel mai mare om al secolului nostru”. Prieten cu Jacques Maritain, acest eminent teolog l-a numit „un prinț printre oameni și un sfânt printre îngeri”. A sfârșit în închisorile comuniste. Beatificat, în 2013, urmează a fi canonizat.

 

          Însemnările de călătorie învederează, odată cu erudiția lui Edgar Papu, și talentul său literar. Descrierile lui, pe cât de instructive, pe atât de vibrante, sunt punctate de caracterizări pline de poezie. „Sanctuarul din Curtea de Argeș - scrie el – se vede făurit ca să stârnească meraveglia – marea minunare. Ferestrele oblice ale celor două turle din față, prinse toate în ornamente grele, parcă vor să zboare”. „Praga este o uriașă bijuterie pe pieptul naturii. Iar natura își spune și ea cuvântul”. Primăvara, „orașul de aur se vede inundat de mii de castani încărcați cu inflorescențe roșii involte în ciorchinii umflați de sevă. Iar în jurul orașului cade frageda lumină verde a colinelor înviate”. În Elveția și în Germania, „sunt împodobiți și luminați strălucit brazii vii de afară, înrădăcinați în pământ, vizibili peste tot și bucurând de departe privirile”. În Basel și în Zürich, „străzile sau, în orice caz, arterele lor principale, apar, noaptea, înecate într-o risipă orbitoare de lumini”. Deschise spre cer, marile artere de circulație, „presărate cu sute de ghirlande de becuri aprinse (...), ce se încrucișează în dense motive ornamentale de o bogăție barocă”, devin „saloane uriașe”.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.