top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow O stare de urgență (Ion Pop), nr. 4(167), aprilie 2017
O stare de urgență (Ion Pop), nr. 4(167), aprilie 2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Ion POP

O STARE DE URGENŢĂ


Cu Sânge de nisip (Editura Şcoala Ardeleană, 2016), ilustrată inspirat de Ioan Marchiş, Elena Cărăuşan se află la a treia carte de versuri. Are şi privilegiul de a fi prefaţată generos, cu sagacitate analitică, de Ion Mureşan, poetul cunoscut şi mult apreciat. E un text care ar putea fi aşezat la rubrica criticii de factură „tematistă”, ce pune în evidenţă principalele „figuri” ale ima-ginarului mobilizate în texte, care le conferă o anumită unitate simbolică. Sângele ca „personaj” sui generis, emblemă a vitalităţii ameninţate, apoi clepsidra, îndeajuns de transparentă ca efigie a timpului în scurgere, cuvântul - element substitutiv al corporalităţii precare, în fine, gândul ca „sânge perfect”, inalterabil, sunt aceste câteva închegări imagistice care realizează liantul logicii discursive a volumului. Parcă auzim aici un ecou din apelul Daimonului lui Nichita Stănescu cerându-i fiului său să se schimbe în cuvinte, ca fiind partea cea mai rezistentă a biologiei umane...

          Elena Cărăuşan scrie însă mai ales despre precarităţi, dezagregări ale trupului, agresiuni şi dezordini celulare - „celulele hrăpăreţe, rebele” -, praguri ultime care îndeamnă la transgresări vizio-nare cu funcţie redemptivă, nelipsind şi un anume accent religios, fără mare elan metafizic totuşi, cu figuraţie îngerească oarecum convenţională. Tonul general e discret elegiac, lipsit de lamentaţii retorice,  constatativ: „Şi nisipul meu a fost un munte/înainte să devină simplă vibraţie/.../Şi sângele meu a fost o mare”. Starea de urgenţă în care se află subiectul obligă la notaţii concrete, aproape seci: „Porii larg dilataţi parcă vor să-şi ia zborul/ori să elibereze sângele din chingi/stenoze înguste, vene tumultuoase,/forţat să curgă sus-jos,/creier, mâini, picioare,/sus-jos, sus-jos/tâmple, piept printre oase”, nu fără a trimite, totuşi, în finalul de poem la „suişul pe Golgotă” al trupului împovărat – „creier neliniştit, căutător,/puls hăituit prin gânduri mii”.

În general, poeta pune surdină stării dramatice pe care o traversează – îşi construieşţe spaţii şi viziuni de refugiu luminos – „Sângele meu e un cer cu aer curat” – înregistrând ca în treacăt nişte „lacrimi prelinse pe obraz,/silabe articulate-n surdină,/mângâierea însingurării”, pentru a anunţa metamorfoza în sensul spiritualizării finale, al atingerii unei stări eterice, beatitudinale, cu figuraţie olimpiană clasicizantă: „Ce uşoară mă simt,/ajunsă pe piscul unde zeii dansează,/apar, dispar în mantii lungi/albastre şi albe,/verticale în dungi./.../dar voi merge spre alt cer,/un alt sânge se va metamorfoza” (Sângele meu). Discreţia reapare şi în alte locuri, ca atribut al curgerii nisipului în clepsidră, încă un semn al voinţei de dedramatizare a tensiunii lăuntrice: „Nisip în cristale foşnite discret,/e timpul în care te strig/iubire,/în haine vineţii şi chip de ascet” (Ce-aş putea să spun). Ultima asceză e totuşi marcată de transformarea în gând, eliberarea de materie, evanescenţa luminoasă: „voi fi numai gânduri,/cântece şi cuvinte/.../Aşa voi fi nevăzuta văzutului/şi neştiuta ştiutului/Iar luciul din oglindă/îl va şti doar Dumnezeu” (Voi fi doar gânduri). Regimul imaginar al elevaţiei spirituale, purificatoare, propune în mai multe poezii mici ritualuri cathartice (două versuri spun chiar explicit care e sensul acestora: „Mă prind în horă cu multele mele chipuri/dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur”), aproximând un spaţiu de calm şi seninătate în sfârşit atinse: „Acolo, cocorii mei/îmi dăruiesc singurătatea cerului /iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea/cu tăcerea şi liniştea întunericului.//Egoistă, îmi trăiesc fericirea;/în Cerul gol al paşilor grei/simt cum cerul s-a scurs pentru mine,/îmi dă mântuirea”. Nu lipseşte nici sentimentul comunicării cu lumea elementelor, cu straturile temporale succesive, precum în sobru-elegiacul poem Dragostea pietrelor: „Stau culcată cu tâmpla pe pietre/.../Timpul e cel ce le-a văzut naşterea,/el le dă binecuvântarea când se iubesc,/se cunună;/.../Culcată pe pietre ascult suspinul pietrelor/fiecare pas al nostru calcă pe dragostea lor”.

Adesea mişcătoare prin francheţea confesiunii, cu pagini de autentic lirism, cartea face totuşi multe concesii unor clişee poetizante la îndemână, de mult decolorate, care vor trebui neapărat evitate în viitor: „rădăcina adâncului, braţele înaltului”, „corzi de linişte”, „strune de veşnicie”, „arcuşul zânelor”, „îngerii reîncarnării”, „fecioare înlănţuite/în hora dorinţelor încătuşate”. 

 

Elena CĂRĂUȘAN

 

Sânge de nisip

 

Cât un cristal de nisip

e cântecul sacadat-ordonat al inimii.

Sângele – embrion miraculos,

așteaptă cuminte să treacă

prin trepte, spirală a sorții.

 

Valva cotită, graniță lut – chip

deschide, închide

cheamă, recheamă

alungă, inundă

aripi de cocor în fața morții.

 

Și nisipul meu a fost un munte

înainte să devină o simplă vibrație,

apoi, s-a strecurat în buzunarul timpului,

s-a îmbrăcat în puf alb

cu frisonul trecerii în frunte,

cristal de gravitație,

încât pot și eu să țin clipa în palmă

s-o privesc, ochi temut,

s-o mângîi, în metronom s-o ascult?

o clipire rece,

și ea deja e trecut.

 

Și sângele meu a fost o mare,

apoi, s-au hotărât să-l întrupeze în mine,

în ritm constant își pulsează bucuria,

dar el nu știe că drumul limitat în vigoare:

deschide, închide

cheamă, recheamă

alungă, inundă,

i-a ucis nemurirea.

 

Sângele meu  

 

Și sângele meu e un cer cu aer curat

se plimbă păsări,

multe aripi se zbat

aripi largi, sincopate se înalță,

altele în ritm dezordonat coboară,

fluturi cu simfonia polenului

murmurată din floare în floare,

 

privesc în față solstițiul de vară

privesc în spate solstițiul de iarnă

și steaua dimineții nu se dă dusă,

își dă ultimul licăr insistent;

 

e sângele,

e sângele dirijorului,

când armonios se cântă balada vieții,

e sângele pruncului desprins de placentă

neștiind că vine o vreme fără sânge,

e dansul globulelor colorate

ce înconjoară gânduri,

noapte în tenebre răsucită,

rugă de seară,

lacrimi prelinse pe obraz,

silabe articulate-n surdină,

mângâierea însingurării,

 

și steaua dimineții se depărtează mult

ziua îmi va evapora sângele,

stele, păsări, fluturi...

 

Ce ușoară mă simt,

ajunsă pe piscul unde zeii dansează,

apar, dispar în mantii lungi

albastre și albe

verticale în dungi.

 

Viața mea, o fantomă a celei

în care, fără să aleg, furișată voi intra,

dar voi merge spre un alt cer,

un alt sânge se va metamorfoza.

 

Ce-aș putea să spun?

 

Sunt prea bătrână să-mi mai doresc să mor.

Când mă știam secătuită de dor,

moartea era răzbunare nesăbuită

și alint al disperării,

în piept mă ardea iubirea netrăită

doar de ochi nedormiți știută.

 

Nisip în cristale foșnite discret,

e timpul în care te strig,

iubire,

în haine vineții și chip de ascet.

 

Ce-aș putea spune ochilor care în orbire

nu vor vedea nisipul trecerii

nici vise de somn liniștit?

Dar florile mele ce nemângâiate veți rămâne,

cerul neprivit,

roua ierbii neatinsă de viața pașilor mei

aburind în răsărit?

 

Ce-aș putea să-i spun sângelui

când, blocat în trupul meu,

între creier și călcâie,

va ști, doar singurul,

că nu va putea să se verse în alt trup?

va simți neputincios spaima

că celulele se vor distruge unele pe altele

apoi pe ele însele.

 

Poate le spuneți voi,

nisip, cer, iarbă și flori,

în clipa mea de apoi,

de ce a trebuit să plec!

 

Voi fi doar gânduri

 

M-am dezbrăcat de piele și oase

de tot ce oglinda și ochii tăi văd.

 

Vei ști că mai exist,

când vei învăța să-mi vorbești;

numai glasul și buzele mă vor găsi,

doar aparent,

căci voi fi numai gânduri,

cântec și cuvinte,

brațele tale nu vor simți albumina depărtării

decât prin fierbințeala trupului transparent.

 

Așa voi putea vedea mărginirea nemărginitului.

Gândul va naște gânduri,

ca semințele de rodie,

mă voi înmulți,

mă voi naște, pe rând, câte una

pentru fiecare zodie

și-n fiecare gând voi fi o alta,

seninul va fi în plămânul meu.

 

Așa voi fi nevăzuta văzutului

și neștiuta știutului,

iar luciul din oglindă

 

îl va ști doar Dumnezeu.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.