top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow O voce distincta in lirica feminina contemporana (Diana Dobrița Bîlea),nr.4(167)apr.2017
O voce distincta in lirica feminina contemporana (Diana Dobrița Bîlea),nr.4(167)apr.2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Diana DOBRIȚA BÎLEA

O VOCE DISTINCTĂ

ÎN LIRICA FEMININĂ CONTEMPORANĂ

 

Zodia palmelor tale (Editura Libris Editorial, 2016) este cel de-al şaptelea volum de poezie al Mihaelei Aionesei. Cartea întreagă este un poem, a cărui temă principală este iubirea, divi-zată pe două axe: o iubire tăinuită în faţa lumii şi, într-o anumită măsură, chiar faţă de iubit, şi o iubire care, împlinită la un moment dat, va rămâne pentru totdeauna o „icoană a sufletului” poetei. De altfel, poemul care deschide volumul se numeşte icoana sufletului meu şi reprezintă realitatea unei stări permanente a celei care ştie cine e şi ce rol are în lume: „eu m-am născut să merg pe ape/şi am aceeaşi vârstă cu râul/care desparte şoaptele de alte şoapte/de aceea pot zidi în fagurii de lună/aceste taine ale noastre”. Pământescul şi divinul („un fir de busuioc/şi unul de lumină”) alcătuiesc o cruce pe care poeta alege s-o poarte ajutându-se, cum altfel?, de energia vocabulelor: „cuvintele acestea pe care ţi le scriu/nu dor şi nici nu strigă/sunt lumânări care veghează”.

Poeta caută şi uneori găseşte, apelând la naturalele ei stratageme feminine, căi de transmitere a sentimentelor către „aproapele mereu/mult prea departe, tu” (www.soarele meu.md); „mâinile-aceste vulpi neastâmpărate cum ar vorbi/cum ar îmblânzi gheţarii” (fără contur); „dacă nu tu, iubire,/atunci nu ştiu cine ar fi cutezat/să înfrunte atâtea împotriviri/doar să mă simt a opta minune/astă seară...//când mai vii?” (ecou prelungit); „o cerşetoare/cu plete roşcate şi haine ponosite/sunt eu dar el nu ştie/ghemuită în cuvinte ascund în sân/gesturile de dragoste/cu care desenez o planetă... planeta doi” (fiecare om e un poem nescris). Ca nişte promisiuni curg verbele la modul condiţional-optativ întru înduplecarea iubitului ori a destinului: „m-aş învârti în jurul inimii tale//(...)mâinile mele ca o armată de rebele te-ar cotropi//(...) aş putea face semn ploii să se apropie/să ne ascundă în franjurii ei//(...) aş putea uita câtă zbatere de pleoape/câtă ninsoare m-ar îngropa după ce ai pleca” (dorinţa).

Pledoaria lirică se apropie uneori de poantele soresciene, e inclusiv teatrală, fără să poată fi acuzată însă de cabotinism: „s-a cuibărit în mine o linişte,/mâna mea se împotriveşte cu spaimă/ce să fac, Doamne, cum să umblu la vedere cu ea?” (tâmpla de linişte). Când se împlineşte totuşi, dragostea e trăită până la paroxism, eludând compromisul: „şi-n loc să mă ascund,/să mă ghemuiesc/desfac braţele larg,/clipele cad – fulgi de lumină//(…) niciodată nu s-a înălţat din mine/ceva mai frumos…/încă nu ştiu ce ne leagă,/ce ne desparte -/raiul sau infernul” (dragoste, altfel). Alteori, însăşi poeta se simte nepregătită să răspundă iubirii lui altfel decât cu „atâta drag în rugăciune”, de aceea recurge şi de această dată la promisiuni uimitoare: „vom fi cândva doi bulbi de rouă/iubindu-se nestăviliţi prin iarbă/dar până atunci/mai rabdă-mă aşa sfioasă/şi lasă cerul desfătării noastre/să se coacă” (când ţi-e dor…). În viziunea Mihaelei Aionesei, iubitul poate fi născut din nou, de către iubită de această dată, după cum şi dragostea se poate regenera: „văzută de sus/ca zidul chinezesc/era dragostea/şi creştea/şi tot creştea” (regenerare).

          Figurile de stil abundă şi dau o notă particulară poeziei. O hiperbolă potenţată de o comparaţie relevă în registru acut o stare nostalgică: „dorul/ ca un fierăstrău taie/munţii în două” (ninge sufletul împăcat). Imagini care conţin alte imagini sporesc panopticul semantic al poemului: „am aprins în fiecare zi/câte o gutuie în geam/în suflet am agăţat crenguţe de vâsc” (ninge sufletul împăcat); „m-a înghiţit o balenă/şi n-am cum să ies/doar scrijelesc pe burta ei/de câte ori aş fi vrut să te strig” (toamna cu genunchii la piept); „cine sunt eu să înfrunt ierburile tale toate/pentru un pumn de greieri nebuni/şi iluzii deşarte?” (sălaş pentru singurătate). Iubirea poetei are şi un chip: „o inimă uriaşă şi roşie/dă pe dinafară fluturi/repetând pe buze/numele tău” (i-u-b-i-r-e). Când împlinirea iubirii pare imposibilă omeneşte, poeta găseşte cea mai înaltă cale de uniune, posibilă în urma unui post sever, sui-generis: „ţin post de lună//(…) ţin post de pâine//(…) ţin post de iubire//(…) şi-n această asurzitoare tăcere/simt cum ne ridică în braţe/Dumnezeu” (post). De altfel, instanţa divină este adesea invocată şi nu întotdeauna ca ultimă soluţie pentru împăcarea sufletului îndrăgostit, dar şi în virtutea pudicităţii şi a moralei în care poeta încă mai crede: „i-am dat iubirii numele tău/şi am ascuns-o/la piciorul altarului/să o înveşnicească/Dumnezeu” (sfinţire). Dintre multele definiţii date de poetă poeziei, o aleg pe aceea – şi simt că sunt în asentimentul ei – în care se pune semnul egal între poezie şi iubire: „poezia asta e o patimă albă/în ea ard împăcată/fără să mă lepăd/de amintirea ta” (la capătul unei iluzii).

            Poezia Mihaelei Aionesei impresionează prin maturitatea şi complexitatea discursului liric, prin claritatea şi frumuseţea imaginilor artistice, prin tropii surprinzători. Cuvintele îi sunt supuse poetei, care se dovedeşte o abilă mânuitoare a acestora. Mihaela Aionesei este, se pare, o voce distinctă în lirica feminină contemporană.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.