top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Ioan Moldovan, nr. 4 (167), aprilie 2017
Poeme de Ioan Moldovan, nr. 4 (167), aprilie 2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Ioan MOLDOVAN

 rustică

 

Îmi aduc aminte ba de una ba de alta

Multe s-au făcut multe nu

Abia am putut ajunge copist 

pe malul râului

 

Unde m-aş mai putea duce?

Seara uneori mă mai uit prin Pateric: nimic

de-al amintirii, deocamdată

 

Ca să nu se piardă legătura cu mine

toată ziua bună ziua salvările şi maşinile

poliţiei fără repaus lucrează

cu alarmele pornite mânioase mereu

 

Numai vecinul îşi vede de treabă liniştit

A fost ieri la Huedin să-şi ia concediu medical

şi s-a întors

cu o coasă nouă rusească

 

din pricina îngrijorării

 

să mă gândesc la scrum

cu mama nu mai pot vorbi

de frate-meu nu mai dau

 

de frate-meu nu mai dau

nu e nevoie aşadar

de contemplaţie

 

însă un nor: intră pe geam ca viaţa

înaripatelor mărunte

să fiu senin

 

muzica se opreşte acum

la intrarea în iarnă

anunţ şi eu evidenţele

 

doar una dintre cele şapte

coline ale Ierusalimului

luminează peste leşinul meu

 

stau în el ca-ntr-o carte proastă

mai spre seară

un sol mozartian limpezeşte totul

 

tumul

 

de-o vreme e-aceeaşi duminică

înainte fusese aceeaşi vineri

cine oare ne mai diretică

să arătăm tot tineri

poate doar sărăcia de timp

cu paharu-i de lapte

mă face să plimb

limba prin noapte

să dau peste mereu

aceeaşi zi de odihnă

din care el tu eu

nu vor mai ieşi la lumină

 

taedium vitae

 

Se mai găseşte o zi când ţinem minte

unele replici

în rest, Marea Slăbiciune

 

Dânsa mă cuprinde tandru în braţe

E ziua Dânsei: mă spală cu machina Dânsei

de toată bogata ninsoare de noapte

pe care tot Dânsa a poruncit-o

 

Abia mai apoi mă sună frate-meu

că l-am uitat în târg şi plânge şi

nu mai ştiu

cine-i nătâng de nătâng

 

Nu mai ştiu. Mă eclipsez – o, nămol, nămol

un flux fonic în loc de sens

sub privirea cea mai blândă a Dânsei

 

 

scurtă proză

 

L-am prins pe Consilier şi l-am pus într-un lădoi pe care l-am ancorat la cotitura râului. Apoi, l-am aruncat în aer cu dinamită. De ce trebuia să facem asta? Întrebare de om treaz. Ne-am dus toţi să netezim resturile în şuvoiul de dincolo de pârleaz. Dar n-am găsit niciun rest. Am tot alergat o vreme încolo şi-ncoace prin albie: şi-am văzut! O rară iarbă verde prin care nu mai puteam de curaţi. Şi-am găsit şi cadavrul – întreg! De-acum încolo (încoace?) era mortul de care nu eram vinovaţi. De-a nu anunţa unde trebuia moartea lui.
Cu-această nevinovăţie vinovată umblăm şi astăzi prin apele râului.

 

 

laptele viitor

 

Teroarea aceasta domestică – fulgerele ei

Sub cerul renunţător

Cum s-o închei şi de ce când ugerele-i

Umflate-s de laptele viitor

 

Al gurii mute cu saliva

Altor cruzimi, altor pedepse

Cum să mai stai în picioare-n deriva

Atâtor altor valuri imense

 

griji şi vedenii

 

O zăpadă imensă alcoolică

O zăpadă cu nesfârşite o-uri

Prin care împing căruciorul

Să se întoarcă în realitate

Să ajungem împreună pentru ultima oară

Prin locuri fără fum şi melancolie

Fără ninsori

Unde orbirea vorbirea sângelui meu

Sunt doar griji şi vedenii

Văduvite de orice vigori

 

ilustrată cu tinerei

 

Tocmai când îmi vin (din vin) în minte

numai de spaimă

teatre, cuvinte

iată, pe postamentul eroului necunoscut

din vâlcea

domnişoara şi-o trăgea cu domnişorul

de parcă se aflau în cortul iubirii

măcar junele era dus cu totul cu dorul

dar la sfârşit şi-a curăţat botul

de firul auriu rămas la el din marginea triunghiului ei

scuipându-l delicat pe cizma ostaşului de granit

 

ehei!

vremuri cu tinerei!

 

primit

 

Dânsa-i bătrâna mea rudă

care-a ţâşnit din camera vecină

tăcută în toate voind doar să pătrundă şi

să sufle-n lumină

 

Nu e nimic de făcut – aştept

să-mi arate înscrisul

Slujbele s-au făcut, pâiniţele s-au mâncat

Rămâne ca visul

 

din nourii unui cer de vară voios

să-mi umple paharele cu cerneală

să pot pân’ la ultimul os

aşterne o singură frază letală

 

în care să mă-nchid împăcat –

ca-ntr-o fortăreaţă de muzici finale –

nemaiplâns şi nelăudat

 

dar primit de Oştile Tale.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.