top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Urmuzicale I: funcții „fuchsiene” (Ana Olos), nr.4(167), aprilie 2017
Urmuzicale I: funcții „fuchsiene” (Ana Olos), nr.4(167), aprilie 2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Ana OLOS

URMUZICALE I: FUNCȚII „FUCHSIENE”

Cea mai lungă dintre prozele lui Urmuz, cu adevărat „muzicală”, Fuchsiada, a rămas necunoscută până în 1930, când Saşa Pană a cercetat manuscrisele şi partiturile muzicale, după cum mărturisea Eliza
Vorvoreanu.  Însă Geo Bogza susținea că poema fusese dusă după moartea lui Urmuz de sora sa, împreună cu caietele de însemnări, la Turnu Severin. Ipoteză plauzibilă. Era firească dorința ei de a găsi „cheia” sinuciderii fratelui său. Și pentru că Mitică, trecând cu trenul prin Turnu Severin doar cu două luni înainte, nu se oprise să-și viziteze sora, scuzându-se prin câteva rânduri trimise după ce a ajuns acasă. Probabil fusese și teama ei să nu rămână lucruri compromițătoare printre hârtiile celui dispărut. Nu se știe ce a găsit Eliza și nici dacă mărturiile ei târzii și sumare conțin „adevărata viață” a lui Demetru. Deși ea se declara „singura, poate, dintre cei care au trăit aproape de el”, „prietenă și confidentă”, se pare că n-a dorit să dezvăluie cele știute doar de ea, pentru „a nu distruge legenda” (?!). Poate, la fel ca ea, și alții care au scris atunci despre Urmuz, din discreție, pudoare sau tot ca să nu distrugă legenda, au păstrat taina celor știute de ei despre viața reală a lui Dem. Demetrescu-Buzău. Datele sumare privind evenimentele care i-au marcat viața – adunate din mărturiile  surorii Eliza și ale prietenilor – sunt cuprinse cu acuratețe și în Tabelul cronologic din excelenta minimonografie didactică, cu o antologie comentată și excerpte din receptarea critică a lui Adrian Lăcătuș (Aula, 2002). În douăzeci de pagini, cinci (pitagoreice) capitole, ni se oferă poate cea mai rațională abordare a lui Urmuz. Autorul începe și el cu inventarul „lăzii” rămase după moartea grefierului (asociată cu Lada lui Daniil Harms). Urmează referiri la înrudirea lui Urmuz cu alți „extrateritoriali” din literatura secolului XX, precum Bacovia, Bruno Schulz, Witkievicz și Gombrowitz, nume suprinzător diferite (cu excepția lui Kafka) de cele pomenite de alți cercetători. Urmuz e considerat un „artist burghez” și biografii sunt grupați în cei apropiați de autor (familia și prietenul G. Ciprian), punând în acord viața și textele; și ceilalți, care văd un dezacord între operă și viață (în speță tinerii avangardiști, unii dintre ei extrem de exaltați). Față de voga abordărilor textualiste, de poetică literară și de ilustrare a unor concepte antinomice față de canon, monografistul consideră benefică existența unor abordări integrând contextul social, politic și sociolingvistic ilustrat de Urmuz, menționați fiind Ov. S. Crohmălniceanu, N. Balotă, N. Manolescu. Acestor interpretări monografistul le adaugă și „reflexul etic și estetic de relaționare a valorilor generale cu sublimarea ironică și parodică a elementelor autobiografice”.

          „Gramatica operei” începe prin declararea lui Urmuz drept „un scriitor adevărat”, față de „mai mult ca scriitor” conform receptării interbelice sau față de coborârea lui la „statutul de combinator, dacă nu chiar farsor, creator abil de paralogii și artificii logico-lingvistice cu efecte și semnificații exclusiv amuzante”. Criticul conchide că, de fapt, direcțiile de comentare și situare ale autorului converg. Discutând despre parodie și pastișă, clasicism și antiliteratură, menționează și alte analize ce explorează intertextele „recurent mitologice”, îndeosebi cele din Pâlnia și Stamate și Fuchsiadasubliniind coincidența cu experimentele lui Joyce și Eliot, cu operele lor de mare răsunet apărute în 1922, an în care Arghezi tipărea primele două texte ale celui devenit peste noapte Urmuz.

          Cercetând „imaginarul operei”, Adrian Lăcătuș se referă mai întâi la „sex și caracter”, împrumutând formula din titlul cărții unui alt autor sinucigaș, filozoful vienez Otto Weininger. Sursa combinației dintre violență și sex la Urmuz este atribuită absenței interiorității personajului și spiritului subordonat astfel impulsiunilor primitive. Sunt oferite și exemple de „reprezentări ale sexualității erotice”, de la autoerotism, fetișism la variațiuni ale bestialității, detectându-se o eventuală ambiguitate bisexuală, homosexualitate și/sau travestism. Și asta fără a se urmări un diagnostic, „ci doar identificarea mărcilor unei crize acute a sinelui, a interpretării individualității, deconstruirea eului omogen și organic”. De aici și acceptarea opiniei unor Balotă sau Manolescu în identificarea personajelor ca mască a eului auctorial. Monografistul adaugă însă că majoritatea ficțiunilor urmuziene sunt autoironice și autobiografice, o „poetică autobiografică a urii de sine (Selbshass)”, și că ele reprezintă „răzbunarea artistului sublim ratat, condamnat la eșec, corupție și degradare”. Afirmații pe care ne este greu să le acceptăm fără rezervă.

          Un lector lipsit de preconcepții al Fuchsiadei trebuie să admită că mica scriere degajă  un ton vesel, jucăuș, vădind o „știință voioasă”. Prezența numelui Enescu face din acompaniatorul acestuia, Teodor Fuchs, un posibil erou al micii poeme în proză, așa cum scria și sora scriitorului. Dar ce motiv să fi avut Demetrescu-Buzău să se răzbune pe acesta ridiculizându-l? Doar de dragul hazului stârnit de nume? Dar de vreme ce poema în proză este scrierea evident cea mai elaborată și susținută narativ, „capodopera” lui Urmuz, și nu numai după Manolescu, de ce s-o fi ținut ascunsă când, fără mare efort, putea înlocui numele protagonistului? Singura explicație ce ne vine în minte este că niciun alt nume decât „Fuchs”  nu se potrivise mai bine intențiilor sale.

          Ceea ce pare să nu-i fi interesat pe criticii și istoricii literari nu le-a scăpat însă muzicologilor. Căci pe lângă compozitorul în viață Theodor Fuchs, de care pomenea și sora lui Urmuz, putea fi vorba și de alt sau alți Fuchși. Aşa cum susţine, pe bună dreptate, un comentator al operei Urmuzica (1998) a lui Sorin
Lerescu, existase un compozitor neamț cu nume omofon, profesorul de contrapunct al barocului, Joseph Fux (1660-1741), autor al lucrării Gradus ad
Parnassus
, sigur cunoscut de grefierul care lua lecţii de contrapunct. Prezența muzelor, deși lăcașul lor mitic nu e numit în mica proză, este un indiciu care întărește această asociație. Dar internautul de azi, spre delectarea sa, descoperă că „familia” muzicienilor Fuchs este mult mai numeroasă.

          Robert Fuchs (1847-1927), poreclit „Serenaden Fuchs” - admirat de Brahms, cunoscut pentru triourile şi fanteziile pentru harfă, „fuchsianismele” sale fiind regăsite în Simfonia a doua a lui Mahler - fusese profesorul de armonie al lui George Enescu la Viena. Iar fratele mai mare, Johann Nepomuk Fuchs (1842-1899), printre altele, compusese şi o operă Zingara (Țiganca), cu premiera la Brno în 1872. Prin urmare, protagonistul micii proze urmuziene ar putea fi considerat un personaj sintetic, un muzician oarecare în comparație cu marele George Enescu, amintit cu admirație în Fuchsiada. Ceea ce nu-l exclude din „aliaj” nici pe Theodor Fuchs și nici pe autorul însuși.

          Iar dacă gândirea muzicală seamănă cu cea matematică, în mintea lui Urmuz, cel interesat şi de ştiinţă, seriei Fuchșilor muzicali i se poate adăuga, deși tematic diferit, un mathematicus german (cu unul din prenume invocându-l pe filosoful iubit de Demetru, Kant), Lazarus Immanuel Fuchs (1833 -1902). Cunoscut pentru contribuția sa la știința ecuațiilor diferențiale și datorită ecuației Picard-Fuchs, devenit și eponimul unor funcții eliptice, deci „fuchsiene”, celebre datorită matematicianului Poincaré. Oricât ar părea de absurd, am putea include în familia lui Fuchs și rude mai îndepărtate, care și-au ortografiat numele altfel. Unul dintre aceștia ar fi cineastul William Fox (1879-1952), născut la Tolcsva, fiul lui Michael Fuchs, emigrat de la Budapesta în America. William Fox a devenit producător de filme și și-a întemeiat o companie cinematografică proprie la 1 februariei 1915, la New York. Pe lângă ei, cine știe câți alți Fuchs-și sau Fox-și, vor mai fi fost. Unii dintre aceștia (dacă nu și Demetru) trebuie că au practicat dansul în patru timpi, foxtrot, lansat, se pare, de actorul de vodevil Harry Fox în 1914. Numele dansului sfârșind, în cele din urmă, ca nume de cod pentru litera f în comunicații, în timpul războiului mondial. Dar seria Fucșilor rămâne deschisă și pe viitor.

          Nu e de uitat că Urmuz se folosește de un nume de familie nemțesc, fără a-l însoți de un prenume. Devenit din patronim ortonim, alonim și/sau omonim sau eponim în titlul poemei lui Urmuz, numele Fuchs provenea în germană dintr-o poreclă animalieră și era deci... traductibil! Dacă vulpea argintie, mai nobilă, se ținea departe, în regiunile polare și era vânată pentru blana ei scumpă ca să încadreze fumos chipul doamnelor, cea comună devenise personaj al fabulelor. La Esop, roșcata cumătră se plângea că strugurii-s acri pentru că nu putea ajunge la ei. Apoi vulpea sau vulpoiul au devenit personaj favorit nu doar în povești și fabule, ci și în fabliau-urile licențioase medievale, adăugând vicleniei și alte atribute. Reinardus/Reinhart/Renart  era comic, de joasă moralitate, avându-l ca partener-victimă pe Lupul cel prost sau pe Cocoșul ce-și apăra găinile. Goethe însuși prelucrase în epopeea sa în douăsprezece cânturi, Reineke Fuchs, legendele cunoscute din cărțile ilustrate citite în copilărie. (Deci nu e de mirare că s-a îndrăgostit de Christiane Vulpius...). Vulpoiul personficat în context italian, Volpone, bătrânul avar căzut în propria-i capcană, va fi personajul principal din comedia lui Ben Jonson, contemporan cu, dar mai vestit în epocă decât Shakespeare. 

          Dacă acceptăm ideea avansată de Eliza Vorvoreanu că fratele ei compusese micile proze cu un scop educativ, destinate fraților mai mici, el se va fi condus după modelul iluminismului, articolele din enciclopedie rezolvând procesul asociativ în cazul numelor. Dacă în vremea lui Demetru-Urmuz nu era internet, în căutarea Fucșilor se putea „naviga” prin filele enciclopediilor ce se înmulțiseră încă din secolul al XIX-lea. Doctorul Ionescu, tatăl lui Demetru, sigur le cumpărase copiilor săi, pe lângă neterminatul Etymologicum Magnum Romaniae (1886) al lui B. P. Hașdeu și Enciclopedia Română în trei volume (1898-1901), întocmită de Cornel Diaconovici cu concursul unui impresionant grup de colaboratori și tipărită de ASTRA sibiană. Iar dacă fratele doamnei
Ionescu de la Paris nu le  trimisese nepoților din România acel Nouveau Larousse Illustrée în șapte volume, un exemplar din Petit Larousse-ul  apărut în 1905 – pe copertă cu o femeie cu cununiță, care sufla într-o floare de păpădie – trebuie să fi ajuns și la nepoții din București. Dar micul dicționar trebuie să-l fi impresionat pe Mitică-Urmuz în special ca formă comprimată a marilor enciclopedii, reflectând la scară mică același model de raționalitate arborescentă, ordinea alfabetică și metoda referințelor, regăsite și azi pe internet

          Se pot face și alte speculații în jurul numelui Fuchs, gândindu-ne la pronunțarea în engleză, limbă pe care nu e exclus s-o fi știut și Urmuz. Inițierea lui Fuchs și asocierea lui Urmuz cu Jarry face plauzibilă o atare presupunere. În cazul variantelor de ortografiere a numelui, grupurile de litere „chs”, „cs” sau „ks”, care redau învelișul sonor, pot fi înlocuite  de „x”, ce poate fi și semnul înmulțirii, simbolul matematic al lui X, „necunoscuta” din algebră sau zecele roman. Veșnicele întoarceri ale lui Urmuz la textul scrierilor sale fac extrem de plauzibile aceste speculații, de vreme ce sora sa Eliza atrăsese atenția asupra hazului pe care îl făcea fratele său la auzul numelor unor persoane sau găsind el nume ce li s-ar fi potrivit mai bine purtătorilor, probabil sub influența fizionomiilor medievale, a lui Cantemir sau a lui Budai Deleanu. Să nu uităm ceea ce nota însuși scriitorul cu referire la numele personajelor Algazy și Brummer.

          Numai că nu e deloc sigur că și cititorii Fuchsiadei se vor fi obosit să-și piardă timpul cu căutarea unor asemenea „înrudiri” și deslușiri. Pentru ei - la fel ca pentru majoritatea cititorilor de azi - conta în primul rând povestea, anecdota. Or, Fuchsiada, văzută ca o savuroasă (cam în doi peri) „răzbunare” împotriva pianistului cunoscut de bucureșteni, de era tipărită, putea într-adevăr să ducă nu doar la un scandal, ci și la un proces ce l-ar fi compromis pe grefierul atât de grijuliu în a-și proteja imaginea publică.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.