top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Anul 70 al vieții mele (jurnal Augustin Cozmuța),nr.4(167)aprilie2017
Anul 70 al vieții mele (jurnal Augustin Cozmuța),nr.4(167)aprilie2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Augustin COZMUȚA

ANUL 70 AL VIEȚII MELE

 - fragmente inedite -


Marți, 7 ianuarie 2014

Țara e în ceață în cea mai mare parte și lucrurile navighează, ca și oamenii, spre orizonturi necunoscute, invizibile. Traiul în ceață, pe cât de ascuns și de anonim, e protector, poate chiar preferat de mulți. E ziua Sfântului Ioan Botezătorul, cel care, ieșit din ceața Vechiului Testament, prin botezul Domnului în râul Iordan. Dar și lumina oferită umanității creștine e contaminată și învăluită în ceață, încât unii nu întrevăd decât o viitoare și iminentă apocalipsă. Nu se găsesc soluții, nu se întrevăd perspective, viața politică însăși bâjbâind în ceața unor proiecte vagi, efemere, promovate sub imperativul clipei, de azi pe mâine. Cine să aibă răbdare și încredere într-o nouă venire, un nou botez, o mare schimbare? Salomeea își dansează iluzia obținerii unui nou cap jertfit pe tava/tipsia de aur a momentului. Din ceața pustiului nu apare însă niciun cap, niciun chip de jertfitor. Nu e cine să vestească un Mesia al postsfârșitului de lume, în care rătăcim bezmetici, dar nu ne predăm! En attendant Godot!

 

Miercuri, 8 ianuarie 2014

A biruit lumina în zona noastră. Încă de dimineață soarele a îmbrățișat cu un brâu de lumină muntele Igniș, promițând o zi senină. M-am simțit îndemnat să stau în curte, cu fața în bătaia razelor de soare, spre a mă bucura de ridicarea ceții și de căldura solară. Mă simțeam singur cu Soarele pe lume, parcă un privilegiat al cerului și al luminii, deși îmi dau seama că e doar o iluzie, astrul zilei împărțindu-și binefacerile sale tuturor oamenilor planetei care nu sunt în ceață. Calvarul ceții se resimte încă pe o seamă de aeroporturi din țară, între ele nelipsind Clujul nostru drag, în care am adăstat de Anul Nou. Cât suntem de dependenți de mama Natură și prin câte fire suntem conectați la starea vremii. Nu întâmplător sunt atât de frecvente în conversația oamenilor datele despre vreme și vehicularea lor prin mass-media. Unii vorbesc chiar de o stare meteorologică a omului datele despre vreme și vehicularea lor prin mass-media. Unii vorbesc chiar de o stare meteorologică a omului, fie sănătos, fie suferind, biologic, dar și spiritual. Când biruie lumina, simți că biruie și gândul, chiar dacă există un regim diurn și unul nocturn al ritmului biologic și care ne determină inclusiv dispoziția creatoare.

 

Miercuri, 15 ianuarie 2014

Recunoștință pentru Eminescu, iată ce simt în această zi și, alături de mine, poate mulți alți români, dacă ar fi să ne luăm numai după gesturile exprimate în cadrul Zilei Culturii Naționale, cum este declarată data nașterii poetului. I-am descoperit creația de tânar și, deși erau vremuri proletcultiste și dogmatice, nimic nu m-a împiedicat să-i cunosc viața și opera, ca elev și student, apoi ca gazetar, și pur și simplu din pornire proprie, statornică. Am învățat de la el sensul suferinței, bogăția imaginației, forța expresiei, curajul ideii, împărtășind bucuria naturii și supliciul iubirii, profunzimea meditației istorice și filosofice, muzicalitatea rostirii și „farmecul dureros” al întregii vieți. Am trăit și rostit cu el Rugăciunea unui dac, Cugetările sărmanului Dionis, dar și discursul proletarului ori Mai am un singur dor. Recitându-i din versuri, cel mai adânc impresionat m-am recunoscut lângă poezia Peste vârfuri, cu al ei peisaj misterios despre vecinătatea morții și pacea eternă în care ne împinge pe fiecare din noi: „Mai suna-vei dulce corn/Pentru mine vreodată?”.

 

Sâmbătă, 18 ianuarie 2014

O amintire persistentă mi-a lăsat vizita la salina Turda, a doua zi de Anul Nou, fiind la Cluj cu toată familia. Vremea era mohorâtă, ca de ploaie, drumul neoferind nici vederi și nici impresii plăcute. Parcăm mașina pe strada Salinelor, la intersecția cu strada Tunelului, care duce direct la intrarea veche în galeria sau ocna de sare. Peisajul e dezolant, fără amenajări, strâmt și de-a dreptul neprimitor. Mă consolez cu ideea că drumul la ocnă n-a fost pentru nimeni ușor, fie condamnați, fie lucrători angajați, în vreme ce noi suntem simpli vizitatori sau turiști de ocazie. După poarta de intrare în incintă se observă intrarea în salină, similară cu intrarea într-o mină veche, dar încă nepărăsită. Cumpărăm bilete și pliante ca să ne facem idee despre obiectiv și despre traseul de urmat. Întâmplarea face că ne asociem cu un grup de vizitatori care aveau ghid și auzim și noi câte ceva din prezentarea făcută. Intrăm pe galeria principală și avem emoții că nepoatelor s-ar putea să le fie frică și să nu vrea să parcurgă traseul slab luminat, cu dale pe jos, din loc în loc umede și cu petice de apă, nevoiți pe alocuri să le ocolim. Surpriza e că nepoatelor le-a surâs misterul oferit de galerie, încât au luat-o la pas repejor mult înaintea noastră. Prima oprire se face la așa-zisul loc „Ecoul galeriilor”, un fel de balcon de unde sunetul scos de vizitatori reverberează în mai multe galerii, care comunică între ele fără a ne fi accesibile. E amuzant, dar și dătător de ton pentru ceea ce urmează să vedem ajungând cam la 400-500 de metri pe galeria care, am înțeles, măsoară în total aproximativ un km (vreo 912 m). Aici e amenajată o coborâre în…infern!, adică în adâncime, fie cu liftul, fie pe trepte, spre fostele saline Rudolf și Maria Tereza, amenajate și dotate cu condiții moderne de acces, încât senzația este nu de pericol, ci doar (de faptul) că înaintezi pe alt tărâm, spre centrul Pământului, vorba lui Jules Verne. Coborârea se face la două nivele adâncime, sub o cupolă de sare, în formă de clopot, amintind metoda de exploatare a sării de-a lungul timpului. Cavitățile celor două saline îngemănate ascund acum, prima, un uriaș carusel și locuri de joacă pentru copii, iar în punga de jos a celei de-a doua galerii se află un loc cu apă sărată, evident, având la mijloc o insuliță cu debarcader pentru bărci cu vâsle. Ai zice că-i Insula lui Euthanasius din proza lui Eminescu sau Luntrea lui Charon din mitologie, gata să te ducă pe celălalt tărăm, în lumea umbrelor. Lipsea însă râul Stix, așa că am urcat în barca cu vâsle și ne-am învârtit în cerc în jurul insuliței trecând și pe sub un pod și printr-o strâmtoare, între Scylla și Caribda, să zicem, că munți să se bată în capete n-am văzut. Oricum, viziunea și priveliștea sunt de altă lume și îmi închipuiam că în pereții salinei, în diferite nișe, s-ar fi putut să fie ascunse morminte precum sarcofagele în piramidele egiptene. Sarea, se știe, conservă și timpul, nu doar impresionează spiritul, așa cum m-am lăsat eu sedus de peisajul subpământean oferit de salina Turda, amenajată ingenios după un proiect european derulat între anii 2008-2010 și pus la dispoziția publicului spre a se obișnui încă din viață cu o posibilă cale de trecere în lumea de Apoi. E chiar reconfortant!

 

Duminică, 19 ianuarie 2014

Citesc din „Adevărul de weekend” o anchetă-dezbatere despre Câți bani câștigă scritorii români. Acum că am ajuns și eu un fel de scriitor, de fapt doar membru al Uniunii Scriitorilor, fapt mai mult birocratic decât atribuitor de valoare, mă pot și eu analiza dacă am câștigat ceva de pe urma celor 6 (șase) cărți publicate până acum, trei de publicistică și tot pe atâtea de critică literară. Financiar n-am câștigat mare lucru, abia dacă mi-am scos cheltuielile cu unele titluri, primul fiind sponsorizat, iar ultimele două subvenționate. Sincer fiind, eu nici nu mi-am propus să câștig prin editarea acestor cărți, întrucât toată viața activă am avut slujbă, în profesiunea de ziarist și nu de profesor, pentru care aveam diploma universitară. Singurul lucru care m-a preocupat a fost să-mi confirm pasiunea și vocația pentru literatură prin fapte și rezultate palpabile, concrete, recunoscute în domeniu, cele mai de prestigiu fiind cărțile. Eu n-am devenit mai talentat prin dobândirea calității de scriitor, ci eventual mai consecvent în promovarea pasiunilor și a aptitudinilor mele dovedite în cei peste patruzeci de ani de presă cotidiană și culturală. Recunoașterea acestor merite a venit târziu, dar pentru mine reprezintă o satisfacție intelectuală și nicidecum o răsplată pecuniară.

 

Marți, 21 ianuarie 2014

Ce se va alege de lumea asta”, exclama și se întreba bunica mea prin anii ’50 - ’60 ai secolului trecut și iată-mă și pe mine ajuns la vârsta acelorași întrebări și uimiri. Evident, va fi o altă lume, deși e atât de dificil de prezis viitorul. De imaginat e posibil, dovadă atâtea scenarii SF ori numai de anticipație, fie ea cât de săracă. Adevărul e pe undeva legat de faptul că fiecare generație e centrată pe un set de valori specifice, din care unele intră în disoluție chiar sub ochii celor care au crezut în ele. Și asta generează o stare de incertitudine și de labilitate. Bunica era îngrijorată cum vor trăi oamenii fără averea din proprietatea proprie, pământul fiind luat pentru a fi lucrat în colectiv, în vreme ce mie, care am trăit din citit și din scris, îmi vine greu să cred că toate plăcerile și rosturile lecturii ori ale conversației despre ele vor fi acaparate de calculator, internet și telefonul mobil. Da, epoca tiparului și întreaga eră Gutenberg, cum e numită, intră în disoluție și eu mă văd silit să accept că e justificată măcar constatarea „Ce se va alege de lumea asta”. Oricum, ea va fi și fără mine!

 

Miercuri, 22 ianuarie 2014

Particip la o manifestare literară cu lansare de cărți, din care două abordează academic problematica jurnalului intim, datorat în principal unor scriitori. Cum poate fi abordat fenomenul? Prin ce metode? Etc. Și cu ce rezultate? Concluzia ar fi că jurnalele, în genere, nu sunt sincere, fidele realității și adevărului, deci nu sunt autentice. Autorii de jurnale își confecționează, de regulă, o mască, menită a fi convenabilă, pentru cel în cauză în momentul scrierii, dar și în fața posterității. Deci nu cum e omul, ci cum vrea el să pară în fața celorlalți! Și atunci la ce bun un jurnal? Mă întreb și eu fiind acum în situație, deși nu mi-am propus să scriu „jurnal intim”.  Pur și simplu mi-am propus să-mi notez niște gânduri care mă frământă în acest an, de la o zi la alta, alegerea și selectarea acestor gânduri fiind determinate de starea de moment, deci cât mai spontan cu putință. Decizia o iau seara, când deschid jurnalul și mă întreb: Ei, acum despre ce scriu? Oarecum fără premeditare, nearanjat, pe nepusă masă, cum se zice. La ce mă opresc, nu-mi dau seama decât în momentul în care mă apuc de scris. Ce iese, iese, ce nu, nu!

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.