top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Liviu Rebreanu și Maieru (Săluc Horvat), nr.4(167), aprilie 2017
Liviu Rebreanu și Maieru (Săluc Horvat), nr.4(167), aprilie 2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

LIVIU REBREANU ȘI MAIERU

          Apariția romanelor Ion (1920) și Pădurea spânzuraților (1922) a atras atenția celor mai importanți critici ai vremii: E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu, Tudor Vianu ș.a., continuând până la generațiile de critici din zilele noastre: Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Mircea Muthu, Aurel Sasu, Ion Simuț, Dan Mănucă etc. Între cei ai generației actuale se numără și măiereanul Iacob Naroș, autor al unor contribuții semnificative despre Rebreanu și opera lui, precum volumele Romanele lui Liviu Rebreanu, Rebreanu în mileniul III și recentul Liviu Rebreanu și cuibul visurilor, la care vom face referire în această cronică.

          Apărut la Editura Școala Ardeleană (2016), volumul cuprinde mai multe evocări, cronici și comentarii pe marginea unor cărți, aducând întregiri substanțiale la bibliografia rebreniană.

          Legăturile lui Liviu Rebreanu cu Maierul – cuib al visurilor, locul în care romancierul și-a petrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei sale, sunt bine cunoscute. Se regăsesc în amintirile și evocările lui Rebreanu și în numeroase alte surse bibliografice. Între cele mai recente evocări se înscrie și volumul de față, în care găsim un capitol întreg cu referire la Maieru, la nuvela lui Rebreanu Cuibul visurilor.

          În primul capitol, Rebreanu și Maieru, sunt cuprinse mai multe evocări, între care amintim Mărturisirile lui Rebreanu despre Maieru – Cuib al visurilor, în care criticul expune amănunte interesante despre anii copilăriei, relatări ale romancierului făcute cu diverse ocazii, adunate în Mărturisiri sau în Jurnal.

          Aflăm că la baza mărturisirilor stă un text mai vechi, intitulat Romanul românesc, cu care Rebreanu a conferențiat prin mai multe orașe ale țării. Criticul citează și câteva fragmente: „În Maierul, spune Rebreanu, am trăit cele mai frumoase și mai fericite clipe ale vieții mele. Până când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, cale de cinci ore cu trăsura, am plâns amarnic, parcă instinctul mi-ar fi spus că nu voi mai avea niciodată bucuria de viață ce-am simțit-o în comuna mare, bogată de la poalele Ineului (...) Prin câte alte sate au vagabondat părinții mei, n-aș putea spune, până ce au ajuns în comuna Maieru (...) unde s-au stabilit pentru mulți ani. De Maieru se leagă toată copilăria mea și toate amintirile asupra primului contact cu lumea exterioară. Eram de vreo doi ani și jumătate când ne-am mutat în Maieru”.

          Urmează alte materiale despre Maierul copilăriei: Maierul văzut de Fanny Rebreanu, Gavril Scridon, cu dragoste despre Rebreanu și „Cuibul visurilor”, o amplă relatare despre preocupările criticului și istoricului literar clujean, și el fiu al Năsăudului, cu referire la volumul Liviu Rebreanu între oameni de pe Someș, Puia Florica Rebreanu – amintiri despre Maieru și Rebreanu și Puia Florica Rebreanu și „Cuibul visurilor”, cu referire la volumul acesteia, Pământul bătătorit de părinții mei, „Cuibul visurilor” văzut de Niculae Gheran, editorul operei critice Liviu Rebreanu, Tiberiu Rebreanu față-n față cu Maieru și „Cuibul visurilor”, cel mai mic dintre fiii familiei Rebreanu, autorul volumului Calvarul gloriei, în care se aduc date interesante despre romancier și despre legăturile acestuia cu meleagurile natale.

          La încheierea capitolului, Iacob Naroș ne spune că numărul celor care au scris despre Maieru, și mai ales despre Cuibul visurilor, este mai mare decât al acelora la care s-a referit. Consideră că este necesară menționarea lor, reproducând în acest sens o listă cuprinzătoare a acelora care au contribuții la temă, incluzând și străini care au scris sau au tradus din opera lui Rebreanu.

          În capitolul Rebreniana, Iacob Naroș publică o suită de eseuri și cronici de întâmpinare referitoare la biografia și opera marelui romancier. Este partea cea mai consistentă a cărții lui Naroș.

          Ne vom opri mai întâi la ciclul de eseuri care se referă la activitatea de traducător a lui Liviu Rebreanu, mai puțin cunoscută, respectiv la articolele: Liviu Rebreanu – traducător, Liviu Rebreanu între traduceri și prelucrări, Alte prelucrări după lecturi din literatura universală, din primii ani în care a trăit în București.

          Până să-și facă un nume în literatură, pentru a-și asigura existența, Rebreanu a tradus din diverși scriitori străini pentru revistele la care a început să colaboreze. În perioada în care a fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova, pe lângă activitatea de a citi și propune texte dramatice pentru a fi jucate pe scena acestui teatru, Rebreanu a tradus mai multe piese. Tematica și autorii traduși au fost cuprinzătoare.

          Cum se știe, Rebreanu a scris mai întâi în limba maghiară. Pentru a scrie în limba română a fost nevoit să facă eforturi pentru familiarizarea cu noua limbă, citind enorm și mai ales traducând texte din diverse literaturi. Lecturile lui Rebreanu din această perioadă au fost din limba rusă, având o atracție deoasebită pentru marii scriitori: Lev Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Maxim Gorki, a căror operă a avut o influență puternică asupra romanelor Ion și Pădurea spânzuraților.

          Se pare că prima încercare de traducere a fost romanul Război și pace, din care a tradus fragmente. A tradus și din Anna Karenina mai multe fragmente. Liviu Rebreanu nu cunoștea limba rusă, traducerile făcându-le după versiunea germană.

          Primul număr din colecția „Scriitori celebri”, îngrijită de Rebreanu, a fost o traducere după povestirea De ce? de Tolstoi. În cuvântul introductiv al volumului, Rebreanu își exprimă admirația față de nuvelele lui Tolstoi, care „excelează printr-o simplitate biblică, printr-o naturalețe patriarhală și impresionează prin sinceritatea lor meșteșugistă”.

          Cehov este un alt scriitor rus preferat de Rebreanu, din care va traduce și publica un întreg volum de povestiri, reproduse în „Universul literar”. Un alt scriitor rus din care a tradus a fost Maxim Gorki: Azilul de noapte și alte lucrări.

          În perioada de secretar literar la teatrul din Craiova, Rebreanu a tradus și propus pentru a fi reprezentate pe scenă mai multe texte. Între acestea: Hoții de Schiller, Tinerețea de Max Halbe, Ofițerul de Francz Molnar etc.

          Firesc, fiind un bun cunoscător al limbii maghiare, Rebreanu a tradus din opera  mai multor autori unguri. Între scriitorii preferați s-a numărat Mikszarth Kálmár, din care a tradus un volum de nuvele și un fragment din romanul Umbrele Sfântului Petru, la care Rebreanu va scrie parodia Soacra Sfântului Petru. Nu vor lipsi din atenția lui Rebreanu nici unii scriitori germani. Am amintit numele lui Schiller. A mai tradus din Nietzsche, din Goethe ș.a.

Activitatea de traducător a lui Liviu Rebreanu ocupă un loc important, mai ales pentru anii grei pe care i-a parcurs după sosirea la București și până la apariția marilor sale romane, Ion și Pădurea spânzuraților, care îl vor consacra și așeza între marii romancieri ai literaturii române.

Un capitol semnificativ al cărții lui Iacob Naroș este cel consacrat unor semnalări și comentarii ale mai multor lucrări despre Rebreanu apărute în ultimii ani. Între titlurile la care face referire amintim: Fascinația teatrului lui Liviu Rebreanu, în care se comentează volumul Liviu Rebreanu omul de teatru de C. Puia; Liviu Rebreanu și Pavel Dan, articol semnat de Sergiu Pavel Dan, apărut în „Tribuna”, nr. 167, 2009, în care se spune, între altele: „Dacă Liviu Rebreanu se oprește asupra țăranului din zona Năsăudului, Valea Someșului Mare, Pavel Dan vine cu o altă parte de suflet a spațiului transilvănean și oamenii câmpiei, amândoi având în vedere saga unor sate desocializate, descrierea unor lumi întoarse pe dos, tragicul social al unor oameni aflați sub obsesia morții, dar în comuniune strânsă cu pământul”.

Un alt articol vorbește despre volumul Elemente de limbă și stil în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, autor Grigore Marțian. Liviu Rebreanu. Ion, biografia unei capodopere, semnată de Săluc Horvat, este o altă carte recenzată de Iacob Naroș, din care cităm: „Punctul forte al studiului de față pare a fi ideea că dramele personajelor nu sunt provocate de lipsa pământului, ci de absența iubirii. Din punctul de vedere al lui Săluc Horvat, în romanul Ion avem de a face cu două romane distincte: romanul setei de pământ și cel al inteligenței satului ardelean”.

Altă lucrare recenzată este Liviu Rebreanu – interpretări (dosar de autor). Arhiva Caietelor Rebreanu, în care sunt semnalate 159 de titluri de cărți de referință despre Rebreanu și opera sa, o listă bibliografică ce arată atenția de care se bucură opera rebreniană.

Volumul lui Iacob Naroș se încheie cu un amplu comentariu, „Cuibul visurilor” de Liviu Rebreanu – de la nume la renume. În prima parte a comentariului, criticul face un scurt „istoric” al Cuibului visurilor. A apărut pentru prima dată în „Luceafărul” (nr. 23-24, 1919). În anul 1927, povestirea este reluată în volumul cu titlul Cuibul visurilor. Culegere de nuvele. În același an, nuvela este reprodusă în volumul Cântecul lebedei, apoi în 1936 în Oameni de pe Someș. Iacob Naroș mai notează că „aceste pagini de jurnal, combinate cu amintiri, sunt obiectivate artistic (...) pentru o transfigurare artistică acceptabilă primilor ani de ucenicie literară înainte de apariția romanului Ion (1920)”.

 

Numeroasele probleme cu care s-a confruntat Rebreanu după ce, în anul 1909, s-a stabilit la București, și mai ales cele din timpul războiului îl vor ține pe scriitor departe de cei de acasă, rămași în Ardeal. Abia în anul 1919, când Rebreanu dispune de libertatea de deplasare, își propune să revină pe meleagurile natale pentru a-i întâlni pe mama sa, Ludovica, pe frații și surorile lui și pentru a se reculege la mormântul tatălui Vasile Rebreanu. De mult timp îl apăsa dorul de a-și revedea locurile copilăriei, Maierul său drag, oamenii locului. Drumul spre Maieru îi provoacă amintiri și nostalgii, dar și prilejul de a descrie locurile atât de dragi lui: „După treizeci de ani, scrie Rebreanu, de zbuciumuri deșarte, mă întorc acolo de unde am pornit în lume. Căutam fericirea prin toate colțurile pământului și nicăieri n-o găseam, nici în zgomotul orașelor, nici în iubirea oamenilor și nici chiar în inima mea. Cu cât o râvneam mai însetat, cu atât se ascundea mai adânc”. Din nefericire, nici Maieru și nici oamenii săi nu mai sunt aceia pe care i-a lăsat în urmă: „Unde sunt toți cei pe care i-am cunoscut?”, se întreabă Rebreanu. Mama se mutase la Năsăud, surorile se măritaseră, de Emil nu se știa aproape nimic. Sentimentul înstrăinării i se părea cel mai dureros. Totul i se părea acum străin. Convins că totul este uitare, iar trecutul n-a făcut altceva decât să șteargă urmele fără zgomot, Rebreanu pleacă fără să se uite în urmă. Din păcate, locul unde ne întoarcem nu mai este niciodată cel din care odată am plecat. „Nostalgia acestor descoperiri târzii ne vor cuprinde și pe noi, cei de după Rebreanu, oricât de tari am fi”, ne spune Iacob Naroș,  un demn urmaș al lui Rebreanu și al Maierului.   


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.