top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Trotineta (Daniel Dragomirescu), nr. 4 (167),aprilie 2017
Trotineta (Daniel Dragomirescu), nr. 4 (167),aprilie 2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

TROTINETA

Nu ştiu de ce îmi intrase mie-n cap ideea că trebuia să merg să văd biserica de la Cioropina, un sat mai la sud, înspre valea Argeşului, pe şosea. Aveam vreo şase sau şapte ani şi era în timpul verii. Pe jos nu puteam să ajung, că era prea departe, dar aveam o trotinetă nouă, pe care tocmai mi-o cumpărase tata de la Bucureşti, unde se ducea când şi când cu treburi de serviciu. Însă nici cu trotineta mea nouă nu îmi venea să mă aventurez până la Cioropina, fiindcă nu prea ştiam drumul şi mi-era teamă să nu mă trezesc rătăcind pe cine ştie ce coclauri şi să dau de vreo mare belea. Şi poate aş mai fi aşteptat vreo câţiva ani, să cresc, ca să îmi cumpere tata o bicicletă şi să învăţ şi drumurile mai bine, dacă unul dintre băieţii din neamul de proastă faimă al lui Blendea, al cărui nume mic nu mi-l mai amintesc, dar n-are nicio importanţă, cu care mă cunoşteam din vedere, fiindcă îl vedeam mereu trecând, ciufulit şi murdar, pe uliţa noastră, un repetent, aflând de păsul meu şi uitându-se cu jind la trotineta mea cea nouă, nu m-ar fi convins să mă călăuzească chiar el în acest pios pelerinaj în satul cu pricina, unde avea nişte neamuri, parcă bunicii din partea lui taică-su. Al lu’ Blendea era bucăţică ruptă din neamul Blendeştilor, dar de asta aveam să mă conving bine mai târziu. Mi-a cerut să-i dau un leu să cumpere un pachet de Naţionale, zicea că pentru bunică-su de la Cioropina, mi-a pus în vedere să nu ciripesc nimic alor mei despre escapada plănuită şi mi-a dat întâlnire a două zi dimineaţă, devale, după ce tata pleca la serviciu. Să am grijă să nu mă vadă nimeni când plec de acasă, că, dacă nu ştiu să-mi ţin gura, el nu mă mai ia şi n-aveam să mai văd biserica aia mare şi frumoasă, plină de sfinţi pictaţi, de la Cioropina. I-am dat leul şi l-am încredinţat că pe mine putea conta. El a pornit-o în jos spre sifonerie, unde se vindeau şi ţigări, şi eu am rămas în poartă, până când al lui Blendea a dispărut din orizontul meu vizual şi pe mine m-a încercat o oarecare nedumerire că-i dădusem leul acela pe degeaba. Noaptea mi s-o fi părut lungă, cu gândul la expediţia de a doua zi şi oi fi tot visat la trotinete şi biserici pictate cu o mie şi unu de sfinţi, care meritau osteaneala de-a fi priviţi de-aproape şi leul dat ăluia al lui Blendea. Noroc că până la urmă s-a luminat de ziuă, tata a încălecat pe bicicleta lui rusească rablagită şi-a plecat la serviciu şi după el m-am strecurat şi eu afară, cu trotineta mea cea nouă, care încă mai mirosea a vopsea proaspătă şi pe-aici ţi-e drumul, în partea cealaltă. Până devale am gonit de parcă mă fugărea ghionoaia, ridicând praful după mine. Al lui Blendea, om de cuvânt, stătea răscrăcărat, pufăind dintr-o ţigară lângă sifonerie devale şi mă aştepta. „Hai, bă, că-ntârziem! Ce dracu’ te-ai moşmondit atâta?”, m-a luat la zor el încă de departe, după care şi-a azvârlit chiştocul într-un sanţ, a sărit în faţa mea pe trotinetă, s-a prins zdravăn cu mâinile de ghidoane şi mi-a zis să-i dau bătaie, că ne prinde amiaza mare. El, cu amândouă picioarele pe trotineta mea, eu doar cu unul şi cu pedalatul. Noroc că şoseaua era asfaltată şi, cu toate că al lui Blendea stătea prost şi mă încurca la pedalat, acoperindu-mi câmpul vizual, trotineta alerga ca o drezină pe calea ferată.

Am ieşit din satul nostru fără să bag de seamă, am trecut în goană prin Cioacele şi nici nu mai ştiu cum am ajuns la Cioropina. Dar cum-necum, am ajuns. În apropierea bisericii, care nu era o catedrală voievodală şi nu semăna nici măcar cu biserica de pe dealuri, de la Dorobanţi, dărăpănată, dar plină de sfinţi şi de lucruri înnegrite de vreme, ne-am oprit. Curios, am coborât de pe trotinetă şi m-am dus să contemplu lăcaşul la care se închinau oamenii din Cioropina. Al lui Blendea, deloc dornic să vadă şi el biserica de aproape ca mine, cu un aer cam sastisit, a rămas în urma mea, adăstând pe marginea şoselei şi ţinându-mi bine trotineta de coarne, fără să mai scoată niciun cuvânt. Până la urmă, nici nu-i puteam cere mai mult. Ce-mi promisese să facă el făcuse, aducându-mă până aici, restul nu-l mai privea. M-am apucat să dau ocol bisericii şi să-i număr sfinţii pictaţi pe ziduri, dar nu am fost foarte impresionat. În orice caz, nu atât cât mă aşteptam. Biserica din satul meu era mai mare şi îmi părea mai frumoasă.

Era cam pe la ora prânzului. Pe când încă mai căscam gura la pereţii lăcaşului, ca să cântăresc bine valoarea sfinţilor cu care erau pictaţi, un zdrăngănit de roţi m-a făcut să întorc capul şi l-am văzut pe al lui Blendea cum tocmai o lua din loc călare pe trotineta mea. Până să apuc eu să-i zic ceva, să-l întreb ce face, unde se duce, el a traversat şoseaua şi a intrat, cu tot cu trotineta mea, pe poarta casei unde îi stăteau bunicii şi a închis bine poarta după el. Câteva clipe am rămas fără grai şi pironit locului, fiindcă la asta nu mă aşteptam şi nici nu înţelegeam bine ce se întâmplă. Până atunci schimbasem vreo şapte trotinete, pe care le stricasem, dar pe niciuna nu se întâmplase să mi-o ia cineva şi nici măcar nu-mi trecuse prin cap că aşa ceva ar fi posibil. Când m-am mai dezmeticit, am sperat că al lui Blendea avea să iasă ca să îmi dea trotineta înapoi ori ca să mă cheme şi pe mine acasă la bunicii lui, la masă. Dar am aşteptat degeaba, fiindcă procletul de al lui Blendea înapoi nu mai ieşea. După ce intrase la bunicii lui, îmi abandonase în mijlocul bătăturii trotineta, ca pe un fel de trofeu, şi se proţăpise lângă ea, cu un aer provocator, de parcă ar fi zis: „Aici sunt la mine acasă şi trotineta asta este acum a mea”.

Am trecut strada şi m-am oprit în faţa porţii închise. Al lui Blendea stătea lângă trotinetă, ca un paznic şi se uita la mine fără să se mişte, cu o privire de sfinx, sub soarele amiezii, care ne bătea pe amândoi din plin. Se uita în ochii mei şi tăcea. Curtea şi casa bunicilor săi păreau pustii şi am aşteptat zadarnic să văd pe unul dintre ei ivindu-se de pe undeva. Nici să dau buzna în acea curte străină nu m-am încumetat, de teamă să nu sară vreun dulău la mine ori să nu păţesc altceva şi, după câteva minute de stat zadarnic în fata porţii, am început să mă văicăresc în gura mare. Al lui Blendea n-a reacţionat în niciun fel. Se ţinea tare. Fie că-şi premeditase sau nu furtişagul, se vedea că ţinea cu ghearele şi cu dinţii de trotineta mea şi nu mai voia să mi-o dea înapoi. În schimb, în uliţa pustie până atunci la acel ceas al amiezii, s-au ivit mai multe femei, tinere şi mai puţin tinere, care m-au auzit plângând. S-au strâns în jurul meu într-un grup destul de mare şi m-au întrebat ce păţisem. Printre sughiţuri le-am  povestit păţania mea, arătându-l pe al lui Blendea dincolo de gard cu trotineta mea. Femeile s-au arătat impresionate de cele întâmplate şi una dintre ele, mai în vârstă şi mai voinică, a început să-l ocărască pe al lui Blendea pentru potlogăriile lui, de care se pare că nici venerabilii săi bunici nu erau străini, şi toate femeile într-un glas l-au somat să-mi dea trotineta înapoi. Dar potlogarul care mă amăgise stătea mai departe proţăpit dincolo de poarta închisă şi nici gând nu avea să-şi recunoască potlogăria şi să-mi înapoieze trotineta furată. Nici toate ameninţările nu l-au făcut să dea înapoi. Atunci femeia cea voinică s-a dus până la ea acasă şi s-a întors cu băiatul ei. Un băiat mai mare şi mai voinic decât al lui Blendea. El mai întâi a vrut să intre pe poartă ca să-mi aducă înapoi trotineta, dar fiindcă poarta fusese încuiată, a trebuit să sară peste gard. Ajuns dincolo, a luat trotineta de unde fusese aruncată, fără ca al lui Blendea să încerce nicio împotrivire, a ieşit triumfător cu ea pe poartă şi mi-a dat-o în primire, uitându-se împreună cu mine să vadă dacă al lui Blendea nu îi stricase ceva.

Puteam pleca înapoi acasă, dar femeile s-au arătat îngrijorate şi nu m-au lăsat să mă întorc singur, de teamă că al lui Blendea avea să-mi apară înainte la ieşirea din sat şi să-mi fure din nou trotineta. La Cioropina era cunoscut deja ca un cal breaz. I-au cerut băiatului care îmi recuperase trotineta să mă ducă el înapoi, până acasă şi am pornit-o imediat. Când am ieşit din sat, la o cotitură, mi-a arătat nişte grădini dosnice, pe unde al lui Blendea mi-ar fi putut tăia drumul şi mi-a povestit despre isprăvile lui mai vechi, bine ştiute de oamenii din sat. Dar noi am trecut de locul cel rău, fără ca să ni se întâmple nimic, fiindcă al lui Blendea nu s-a arătat sau n-a vrut să se mai arate; poate că ne pândea ascuns pe undeva, când am trecut pe şoseaua din dosul grădinilor, dar s-a lăsat păgubaş când a văzut că nu eram singur.

Această mică istorie se isprăveşte în mai multe feluri.

Băiatul femeii de la Cioropina m-a adus înapoi teafăr şi nevătămat şi s-a întors pe jos în satul lui, fără ca să-mi ceară vreo răsplată. Bineînţeles că nu le-am povestit nimic alor mei despre  păţania mea, fiindcă nu m-ar mai fi lăsat să ies cu trotineta multă vreme. Au trecut câteva luni de la acea întâmplare şi viaţa mă purta înainte, când, într-o zi, m-am întâlnit din nou cu salvatorul meu, care trecea prin sat pe la noi într-o căruţă. Ne-am recunoscut unul pe altul, de parcă ne-am fi despărţit în ziua dinainte, ne-am oprit şi am stat de vorbă ca doi vechi şi buni prieteni. După aceea nu l-am mai revăzut, dar întâmplarea care m-a făcut să-l cunosc şi să-l preţuiesc nu mi-a mai dispărut din memorie.

De atunci au mai trecut vreo douăzeci de ani. Într-o zi, când venisem în vizită pe la ţară, am aflat că al lui Blendea tocmai îşi pierduse viaţa într-un grav accident. Intrase cu o sută la oră într-un copac cu o motocicletă furată. De accident a aflat mai întâi şeful postului de poliţie, care s-a dus la părinţii lui acasă, să le aducă trista veste. Când l-a văzut pe poliţai apărându-i în prag, Blendea ăl bătrân, închipuindu-şi că fii-său făcuse iar vreo potlogărie ori că iscase vreun nou scandal prin sat şi fără să-l lase pe omul legii să-i spună mai întâi ce-avea el de spus, l-ar fi întâmpinat cu aceste vorbe de pomină pentru un părinte:

     -Iar a făcut-o lată fii-miu?! Dă-i bătaie, dă-i bătaie!

     Omul legii, uitându-se chiorâş la el, i-a închis gura cu următoarea replică:

     - Ce să-i mai dau eu bătaie, dobitocule, că a murit.

De la trotineta mea, al lui Blendea se reprofilase pe motociclete. La autoturisme n-a mai apucat să ajungă.

 

 

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.