top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Versuri de Nicolae Mătcaș, nr. 4(167), aprilie 2017
Versuri de Nicolae Mătcaș, nr. 4(167), aprilie 2017 Print
Mai 03, 2017 at 11:00 PM

Nicolae MĂTCAȘ

 

          Nicolae Mătcaș este un lingvist, cercetător științific, publicist și poet din Chișinău. În perioada 1990-1994 a fost ministru al Educației Naționale al Republicii Moldova. În această calitate, m-a sprijinit să aduc în Maramureș un grup de elevi de la Școala Vadu lui Vodă, în timpul războiului de pe Nistru. A participat activ la mișcarea de eliberare națională a românilor basarabeni. A scris zeci de articole în perioada marii bătălii pentru oficializarea limbii române în Basarabia și revenirea la grafia latină. A publicat cărți pentru familiarizarea publicului cu scrisul latin. A întreprins măsuri în vederea reformării învățământului dincolo de Prut. Când au venit agrarienii la putere, l-au acuzat de românizarea învățământului. A fost demis, fiind forțat să se autoexileze în Țara-mamă. Grupajul de poeme trimis revistei noastre, cu măgulitoarea mențiune că „«Nord Literar» nu este o revistă provincială, ci și-a făcut drum sigur în familia distinselor reviste de cultură din Țară”, mi-a adus aminte de omul din biroul ministerial. Atunci nu știam că scrie poezie din tinerețe. Nicolae Dabija scrie: „Mătcaș a lăsat o brazdă adâncă în ogorul limbii române în spațiul dintre Prut și Nistru. Am propus ca Nicolae Mătcaș să fie primit în Uniunea Scriitorilor din Chișinău pentru o singură poezie, În limba română”. Fie acest grupaj de poeme o reverență pentru statuia intelectuală a domnului Mătcaș. Și nu uit bunătatea săritoare din biroul ministerial. (Gheorghe PÂRJA)

 

Odihnă n-ai și-acum, când răscolești

              Prietenului Anatol Ciocanu, in memoriam

 

Sfidând furtuna, veșnic pelegrin,

Prin hău cătai lucinde chihlimbare,

Pe fund de mare vii mărgăritare,

Aristocrat, rebel și libertin.

 

Inapt s-atingi în viața ta o floare,

Din cupa sorții ai sorbit din plin

Lucire, umbră, miere, vin, pelin,

Pornire-n trombă, cruntă capotare.

 

Ieri lui Emin, azi ție plânsu-ți-s-a

Românul trist, cu sufletul salin,

Și nu doar de la Nistru pân-la Tisa,

Ci și din Balta până-n Sahalin.

 

Odihnă n-ai și-acum, când răscolești –

Tot pelerin – prin sferele cerești.

 

Clevétnicii, răzniții și nerozii

 

Să ne sugrume-au vrut din feticid,

Și ura lor nici azi nu se dezminte,

Când mai ne scot și morții din morminte

Să le solvească oasele-n acid.

 

Ce nu pricep cu pâcleșa lor minte,

Trecutul când pe-un capăt ni-l desfid,

E că-n frământu-acesta cancroid

Își vor sfărma și propriile-oseminte.

 

Iar Ștéfan Vodă va rămâne sfânt

Și sfinți – martirii stinși în închisori,

Cât Eminescu, sfânt, e sus, în sori,

Și, sfânt, poporul nostru pe pământ.

 

Clevétnicii, răzniții și nerozii

Vor piere-n hău cum au pierit irozii.

 

Să mai respire unde liber Țara?

 

A fost – spontan? – zaveră mare-n țară.

Regimul vechi – căzut ca-n joc de vist.

Tiranul extirpat, scârbelnic chist.

Cârmacii noi – urcați prin foc și pară.

 

Nici zare - a doua zi – de comunist?

De ce amar de lume-a fost să moară?

Muțesc de ce persoane și dosară

La zeci de ani de iadul satanist?

 

Formal, partidul-stat a sucombat.

Urmașii, umbra lui, foiesc ca viermii,

De nevăzut în noua roată-a vremii,

La cât de democrați s-au deghizat.

 

Să mai respire unde liber Țara?

În punctul híreș de la Timișoara.

                      

Dar n-a ajuns să-i deie visu-n floare

 

Un lud visează postul de primar.

Promite câte-n lună sunt și-n stele:

Să ne îmbrace urbea-n horboțele,

Ne gate loc de veci în columbar,

 

La blocuri vechi să-ncleie noi pingele,

La cele noi să-njghebe-un duș solar,

Să dea la alocări un icusar

Și la-ncălzire, iarna, trei surcele.

 

N-om mai vâsli în bărci pe trotuare

La primul – slab – strănut al lui Neptun,

Oglinzi luci-vor străzile-n alboare,

Cu detergent spălate și săpun...

 

Dar n-a ajuns să-i deie visu-n floare,

Căci lumea toată-l crede de nebun.

 

O spunere obscenă, la o dică

 

Un rege-al silvei, lupus - magnus rex,

Lovit în morga sa, după votare,

Tocmi votanților o lege care

I-ar fi lovit cu pumnul drept în plex.

 

Se pretexta, ca fond, o defăimare

Adusă unui ins sau grup conex

Pe net, maidan, voit sau din reflex.

Osânda ei – cât ciutura de mare!

 

Zăcașul lup, la ceas de disperare,

Scârbit pe miel, șoșoi, țistar, ieruncă,

De-un fleac uită-n scabroasa lui speluncă:

De libertatea lor de exprimare!

 

O spunere obscenă, la o dică,

Cu lancea legii nu se eradică.

 

Mai scoate, state, dintr-un loz în plic

 

Un trib, se zice,-o dase pe semințe.

Un cârd de patrupede din preríi,

Plodindu-se în zeci și zeci de mii,

Le-au devorat bipedele ființe.

 

În veacul nostru, ros de pandemii,

Nu-i loc de continențe sau sființe.

Pe lângă una, veche, de științe,

Răsar ca hribii zeci de-academii:

 

De tenis, fotbal, spleen, securitate,

Vedete, mături, troscot și mohor...

Științe? Sinecuri comod plasate

Pe ghebul ros al bietului popor.

 

Mai scoate, state, dintr-un loz de plic,

O alta, șic: a lumii de nimic.

 

Să-l crezi pe cine-n gama de perfuzii?

 

Nu-și ține-un pretendent buieștrii-n frâuri.

Făgade nu-s în lume să-l conturbe.

Cu nonșalanță-o-ntoarce pe la curbe,

Ca popii tunși, prin posturi, în desfrâuri.

 

Eden va fi iubita noastră urbe:

De miere maluri lungi, de lapte râuri,

Brățări și salbe curge-vor pârâuri,

Pe fund de ape perle-or crește-n burbe...

 

Un tip, culant, ne scaldă-n băi de must.

Un altul, frust, ne-mbată c-un otpust.

 

Să-l crezi pe cine-n gama de perfuzii

(Să nu rămâi din nou cu ochii scoși):

Pe cel ce-ți vinde-n piață vagi iluzii,

Pe cel pe gât de-ți bagă dulci gogoși?

 

Ne-ndreaptă, Doamne, văzul bazaochi

 

Apar iar, deghizați, imaculații.

Iar ninge cu făgăzi de pe ecrane

Cu grâu, secară, unt, mezeluri, mane,

Încât o să albească și râpații.

 

Un an mai bun, domol, fără șicane,

Cu pofta-n cui și traista-n vânt, gușații.

La timpuri noi doar oameni noi! Votați-i!

Ne-ndeamnă voci mieroase de soprane.

 

Nu știm cum să legăm tei de curmei

(N-o-nvălui, rânza,-n crafe perorale!),

În timp ce ei ne-adorm cu clopoței,

Vărsând din corn făgăzi electorale.

 

Ne-ndreaptă, Doamne, văzul bazaochi

Și, dacă poți, albeața de pe ochi.

 

Scurmând îndarn prin huci și tamariscă

 

Un uliu ține-o cloșcă în vizor.

Ce face ea când puii se-narípă?

Și-i crește cum? Nu-i țícură? Nu țipă?

Vreun sfânt n-ascunde-n cui ori sub covor?

 

Cum zboară,-n minte pricea se-nfirípă:

Că prea le pune vrerii lor zăvor

Și prea-i stresează, bieții,-n largul lor,

Când, temătoare,-i cheamă sub arípă.

 

Se-aruncă glonț. În clonț – proces-verbal,

Prin care puii, vai, i se confiscă,

Iar ea își pierde dreptul maternal.

 

De-atuncea fosta cloșcă (azi găină),

Scurmând îndarn prin huci și tamariscă,

 

Își cată dreptu-n lumea acvilină.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.