top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow George Bălăiță după George Bălăiță (Gh. Glodeanu), nr. 5(168), mai 2017
George Bălăiță după George Bălăiță (Gh. Glodeanu), nr. 5(168), mai 2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

George Bălăiţă

după george bălăiță

Ca şi în cazul celor mai mulţi prozatori români contemporani, începuturile literare ale lui George Bălăiţă (17 aprilie 1935-16 aprilie 2017) sunt puternic marcate de câteva volume de proză scurtă (Călătoria - 1964,
Conversând despre Ionescu - 1966), „ucenicie” necesară, în măsură să anticipeze proiectele mai ample de mai târziu. Adevăratul succes vine însă abia odată cu romanul, care îl plasează pe scriitor printre cei mai semnificativi inovatori ai genului. Prima mare reușită a lui George Bălăiţă se leagă de publicarea romanului Lumea în două zile (1975), carte insolită, care ilustrează procesul de înnoire existent în proza românească din deceniile şapte şi opt ale secolului XX. Elementele novatoare pot fi întâlnite atât în structura romanului, cât şi în tehnica narativă utilizată. Lumea în două zile conţine descrierea a patruzeci şi opt de ore din viaţa unui modest funcţionar numit Antipa. Procedeul a mai cunoscut câteva reuşite remarcabile în literatura universală, prin James Joyce (Ulise) și Malcolm Lowry (La poalele vulcanului), dar exemplele sunt mult mai numeroase. În ceea ce privește literatura română, putem aminti romanul Absenții de Augustin Buzura. Cele două zile (21 decembrie, ziua cea mai scurtă a anului, şi 21 iunie, ziua cea mai lungă, cu alte cuvinte solstiţiul de iarnă şi cel de vară) alcătuiesc un fel de „diafragmă” a cărţii, prezentând două imagini antitetice ale existenţei lui Antipa. În esenţa ei, cartea îşi găseşte o explicaţie parodică în dialogul celor doi câini înzestraţi cu harul vorbirii (modelul îl constituie celebra nuvelă a lui Cervantes, Colocviul câinilor), Argus şi Eromagna. Argus (nume mitologic, trimiţând la punctul de vedere pătrunzător al creatorului) este un patruped-filosof care scrie un poem de meditaţie intitulat Mondo Cane, lucrare concepută în două părţi antitetice, Domestica şi Infernalia. Replică la acţiunea întreprinsă de către adevăratul prozator, această naraţiune în naraţiune facilitează, prin explicaţiile pe care le conţine, decodificarea mesajului cărţii, oferind, în acelaşi timp, şi câteva importante sugestii privind înţelegerea personajelor. Este vorba de cunoscuta teorie a coincidenţei contrariilor, adică de coexistenţa, în cadrul aceleiaşi fiinţe, a binelui şi a răului: „Poemul meu filosofic intitulat Mondo Cane cuprinde după cum ţi-am mai spus două părţi: prima parte, numită Domestica se ocupă de lucrurile calme, sigure, caraghioase, dar lipsite de primejdie, pe care câinele le caută cu înfrigurare şi spre care ultimul vagabond ca şi marele conducător de oşti aspiră mărturisit sau nu: spaima de provizorat şi nesiguranţă ne mână într-acolo. Dar ce facem odată ajunşi acolo? Dacă ajungem! Şi aici începe partea a doua a poemului meu: Infernalia. Ea se ocupă de lucrurile tulburi, întunecate, iraţionale. Excursul continuă apoi astfel: Vreau doar să arăt cum într-o singură fiinţă aceste două stări sunt active şi într-un echilibru relativ, care face tocmai farmecul speciei”. Varianta parodică explică, prin urmare, marea carte şi nu invers, ceea ce face ca şi romanul să surprindă două ipostaze diferite ale eroului său central, Antipa. Prima, cea din 21 decembrie, dată începând cu care lumina se pregăteşte să învingă întunericul, se găseşte sub semnul binelui, sugerat atât prin „domesticitatea” casei, cât şi prin aceea a personajului. Totul se petrece în universul ocrotitor al căminului dominat de personalitatea Feliciei, adevărată „zeitate a casei”. Aici se întâlnesc, în afara celor doi soţi, August pălărierul, veritabil stăpân şi simbol al timpului, bătrânul Antipa şi Paşaliu, apoi inginerul Druică şi doamna Stănciulescu. Scena dobândeşte semnificaţiile unui ritual ratat, deoarece personajele sărbătoresc ajunul Crăciunului la o dată nepotrivită. Antipa însuşi ni se înfăţişează acum într-o lumină angelică, pură, nimic neprevestind încă existenţa dublului său malefic.

          Construită simetric cu prima, cea de a doua parte a naraţiunii reprezintă cronica zilei de 21 iunie, moment ce marchează declanşarea ofensivei tenebrelor. Din micul orăşel Albala, acţiunea romanului se mută la Dealu-Ocna, unde se găseşte şi locul de muncă al lui Antipa. Dacă la începutul cărţii sugestia „domestică” ne este transmisă deja din primele rânduri prin descrierea unei călduri neobişnuite în plină iarnă, elementul „infernal” este sugerat la începutul zilei a doua prin grindina care se pregăteşte şi prin prezenţa unei locomotive, instrument de trecere către lumea de dincolo. Obsesia simetriilor transpare nu numai în structura contrapunctică, ci şi în tipologie, fiecărui personaj angelic corespunzându-i un dublu diabolic. Până şi imaginea sacralizată a festinului îşi găseşte o replică în spaţiul degradat al cârciumii, locul de întâlnire al lui Antipa şi al celorlalţi ucenici ai întunericului. Funcţionarul este singurul care nu are o dublură „infernală”, deoarece în cazul său binele şi răul alcătuiesc feţele inseparabile ale aceluiaşi individ. Abia acum personajul devine „viu”, se trezeşte din starea vegetativă în care s-a găsit. Fiind cel care eliberează certificatele de deces, Antipa se transformă într-un  funcţionar al neantului. Dezvăluirea forţelor sale malefice se datorează plictiselii în care este cufundat orăşelul de provincie: „Fiindcă glumă a fost. Mare plictiseală, mare amorţeală la târg la Dealu-Ocna. Scapă cine poate! Câţi eram? Şapte, dacă-l punem şi pe Costache Onu, şeful gării, dar el venea rar, din cauza slujbei lui în ture, venea rar, dar îl putem socoti între noi, fiindcă îşi avea totuşi locul lui la masă”. Înzestrat cu puteri premonitorii absolute, personajul preia înfăţişarea destinului. Farsa tragică se deschide cu anunţarea morţii lui Biducă, un umil amploaiat la baia comunală. La început lumea nu îl ia în serios pe Antipa, dimpotrivă, toţi se bucură de faptul că, în sfârşit, s-a găsit cineva care să rupă monotonia vieţii de provincie. Ba mai mult, din cauza suspiciunilor se pune şi un pariu, şi cum Biducă nu moare la data anunţată, totul pare o glumă. Prevestirea se adevereşte însă peste câteva zile, dezvăluindu-şi substratul tragic. Şi ca o culme a ironiei, Antipa începe să completeze anticipat certificatele de deces, ca şi cum semnătura lui ar echivala cu însăşi pecetea destinului: „Cu îndemânare, fără să se grăbească, Antipa scrie în certificatul de deces al şefului de gară: 21 iunie 196… întoarce apoi foaia şi şterge cu guma câteva cuvinte scrise uşor cu creionul: marcat azi 29 mai 196… aşadar, cu douăzeci şi şase de zile în urmă, a mers destul de repede”. Certificatele sunt capsate şi introduse filă cu filă într-un dosar transformat într-o veritabilă carte a destinelor. Împrumutată parcă dintr-un roman de Mihail Bulgakov, scena morţii preotului Zota apare ca o supremă demonstraţie a forţelor oculte pe care le posedă Antipa. Distanţa dintre cele două secţiuni ale romanului este marcată prin cele două ipostaze ale personajului, amintind de feţele antitetice ale lui Ianus: „Între Antipa din decembrie la Albala şi Antipa din iunie la Dealu-Ocna era drumul lung de la omul domestic la omul furios şi liber”.

          Un roman cu mai multe „chei” posibile este şi Ucenicul neascultător (1977), uvertura unui proiect epic mai amplu, dar care, din păcate, nu a mai fost finalizat. Naratorul i se adresează în mod direct cititorului, explicându-şi opera care, în concepţia sa, ar trebui să se concretizeze în trei etape. Materializată în lucrarea de faţă, prima reprezintă „un fel de preludiu”, „o meditaţie discontinuă” (sugestie deosebit de valoroasă privind structura cărţii) asupra mediului în care se formează protagonistul ei. Dimpotrivă, partea a doua ar urma să cuprindă experienţa erotică a acestuia sau, într-o accepţiune flaubertiană, educaţia lui sentimentală. Ar urma retipărirea integrală a romanului, rămânând deocamdată un mister conţinutul celei de-a treia secţiuni. Câteva sugestii importante ni se oferă şi în privinţa titlului, Ucenicul neascultător nefiind altcineva decât autorul însuşi în ipostaza lui de „neîntrerupt ucenic al vieţii şi al tuturor şcolilor, dar nu unul conformist şi docil, ci unul care dă realităţii şi experienţei propriul său chip”. Romancierul îşi mărturiseşte intenţia de a lega noua sa istorisire de aceea din Lumea în două zile: „dacă în oraşul Albala povestea lui Antipa s-a uitat, povestea lui Naum Capdeaur abia începe”. Personajul nu apare decât arareori în mod direct pe parcursul relatării, figura lui fiind reconstituită îndeosebi din mărturiile celorlalţi. În ipostaza sa de cronicar al unei familii (cea a Adamilor), Naum Capdeaur este doar un martor al evenimentelor, scribul care notează cu sârguinţă istoria neamului său. Asemenea unei lăzi conţinând recuzitele unui teatru ambulant, cartea aceasta scrisă la vârsta postmodernă a literaturii sintetizează trăsături proprii celor mai diferite genuri şi specii literare, în spatele haosului aparent ascunzându-se însă discret spiritul ordonator al cronicarului: „Cronică, poveste, romanţ sentimental cu aventuri şi filozofie, baladă, farsă, epopee, ehei, frescă, mozaic, Kaaba, chei, carte de învăţătură, de joc, de visare, sigur, sigur, bildungsroman, avatarurile unui tânăr în prima, a doua sau a treia tinereţe, câte nu poartă în lada căruţei trupa noastră”. Constituind un adevărat laitmotiv, imaginea scribului (a cărui existenţă se defineşte ca memorie a colectivităţii) uneşte capitolele romanului. Monologul acestuia din capitolul Ochean este antologic: Sunt scribul. Priviţi ochiul meu de piatră. Este aşteptare. Este şi prudenţă. (…) Priviţi mâinile mele sprijinite pe ruloul de papirus, încordarea întregii mele fiinţe supuse. (…) Am studiat gramatica, arta ceramicii, ştiinţa măsurării terenurilor, ştiu să citesc cu destulă siguranţă poziţia aştrilor şi să rezolv probleme complicate de trigonometrie. (…) Dar în arta scrisului am rămas neîntrecut. În tot acest timp am purtat cu mine uneltele de scris. Ce ochiul frunţii vede mic, ochiul minţii măreşte de o mie şi poate de zece mii de ori. Figura cronicarului revine permanent, reamintindu-ne faptul că lumea evocată de George Bălăiţă trăieşte prin forţa magică a Cuvântului: „Naum, fiul Anei, notează artimonierul Artimon în registrul lui, scrie o carte despre neamul Adam. Sau vreun almanah sau vreo istorioară din cele care umblă prin gura lumii şi nu le mai dai de capăt”. Ucenicul neascultător este, deci, înainte de toate, un roman despre creaţie şi condiţia creatorului. Scrisul devine un fel de boală, de care artistul se apără, notându-şi imediat impresiile. Câteva cuvinte adresate scribului de către unul din personaje (Palaloga) dezvăluie realismul fundamental al cronicii: „Scrie, nu şterge nimic, pune tot, fiecare amănunt poate fi de folos, va spune Palaloga, tot ce-ţi aduci aminte (…), dar exact aşa cum s-a întâmplat”. În ipostaza lui de regizor al unor confesiuni făcute, în general, de către alţii, naratorul se întoarce periodic la imaginea emblematică a cronicarului, amintindu-ne că acesta este mereu prezent: „În odaia lui, Naum scrie. Spaţiul vital în care îşi duce existenţa neamul Adamilor este circumscris de Muntele Ou, Casa Zidită, Mânăstirea Albă şi de localităţi precum Albala sau Modra. Sub imperiul modelului faulknerian, ambiţia creării unei proprietăţi imaginare încep să o aibă din ce în ce mai mult şi prozatorii români. În felul acesta, Ucenicul neascultător devine şi romanul unui topos specific, surprins într-un proces de transformări semnificative.

          Conţinând o ars poetica implicită, romanul se deconspiră singur. În ciuda tonului ironic, cartea se caracterizează prin densitatea neobişnuită a semnificaţiilor. În comparaţie cu  Lumea în două zile, raportul dintre meditaţie şi parodie se schimbă considerabil (exceptând capitolul Un diavol de iarmaroc) în favoarea primeia, deoarece Istoria se dovedeşte şi ea foarte gravă cu oamenii. Structurate în opt capitole mari, naraţiunile din Ucenicul neascultător reprezintă, înainte de toate, nişte confesiuni. Există întotdeauna un personaj care i se confesează scribului şi din însumarea acestor relatări rezultă întregul, Cartea. Drept urmare, romanul este alcătuit dintr-o succesiune de romane de dimensiuni mai reduse. Fiecare capitol alcătuieşte un Bildungsroman, istoria devenirii unui personaj, Naum fiind confesorul dar şi regizorul care ordonează faptele.

Lumea în două zile și Ucenicul neascultător reprezintă două repere majore în evoluția romanului românesc postbelic.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.