top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Horea Porumb,nr. 5(168),mai 2017
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu Horea Porumb,nr. 5(168),mai 2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

DANIELA SITAR-TĂUT

ÎN DIALOG CU HOREA PORUMB

 

„TOTALITARISMUL NU POATE ÎNSĂ EXISTA

DACĂ NU E ÎMBRĂȚIȘAT, PROSTEȘTE, DE MASE!”

       

   D.S.-T.: Domnule profesor, sunteți absolvent al Facultăţii de Biofizică de la King’s College (Universitatea din Londra) şi doctor în biofizică al Universităţii din Keele (Anglia). După absolvire, vreme de treisprezece ani ați ținut cursuri la UMF Cluj, dar ați ajuns „fără ore”, tocmai în comunism, „poate pentru că eram diferit de ceilalţi”. Ce înseamnă acest lucru?

          H.P.: La vremea aceea eram un candid. Nu știam că în instituţiile româneşti se avansează „în ordinea vechimii” – şi că, tot aşa, în ordine inversă, ţi se face şi vânt -, şi nu am luat în seamă nici sfatul unui coleg, care-mi spunea că trebuie să petreci măcar un sfert de oră pe zi „ducând oliţa” şefului. Eram impregnat de spiritul fair play britanic, unic în felul său. Unic, inclusiv prin aceea că în Anglia şefului de departament i se acorda toată încrederea să-şi angajeze colaboratorii „pe bază de relaţii personale” şi nu se scotea postul la concurs decât în cazul în care el nu reuşea prin prietenii! Anglia era o excepţie care nici nu ştiu dacă mai persistă. Mai târziu, am descoperit că Franţa, la fel ca şi România, de altfel, suferă de pe urma unui regim de „mandarinat” şi că ţara Luminilor nu este nicidecum singura ce evoluează pe bază de principii... neprincipiale. Cum să nu apar „diferit” faţă de colegii mei de la UMF, când publicam mereu în străinătate? După ce am văzut lumea ca student – făcusem turul globului cu rucsacul în spate -, după ce am discutat ca de la egal la egal cu laureaţi ai Premiului Nobel şi am întâlnit feţe încoronate, după ce am făcut ştiinţă la cel mai înalt nivel, am încercat să mă încadrez în tiparele autohtone. Am făcut efort să spun cuvinte simţite la învăţământul politic - de care să nu-mi fie ruşine mai târziu -, şi mă sileam să nu întorc privirea când treceam prin faţa Librăriei Universităţii, unde în vitrina de la colţ erau expuse volumele, în roşu, ale „conducătorului iubit”. L-am detestat şi eu pe Ceauşescu, fără discernământ, eu, ca noi toţi ceilalţi, nătângi, aţâţaţi fiind de propaganda ce ne venea prin postul de radio Europa Liberă şi care nu ne îngăduia să vedem decât părţile rele. Părţile „bune” de atunci au devenit „vizibile” doar acum, de când am devenit „liberi de comunism”, părţi ce se evidenţiază doar prin... lipsă! Spun asta, deşi nu am fost un privilegiat al sistemului: am fost persecutat şi eu, ca elev, pentru că nu eram „fiu de muncitor” şi ai mei s-au temut tot timpul „să nu ne ia”, aşa cum, din familia noastră, pe unii „i-au luat” sau altora „le-au luat” tot ceea ce aveau.

 

          D.S.-T.: Care au fost diferențele resimțite între sistemul de învățământ/cercetare din Franța și cel(e) de la noi?

          H.P.: Învăţământul universitar românesc, în instituţiile sale tradiţionale, a fost şi continuă să fie de cel mai înalt nivel. Ex-învăţământul nostru şcolar, numiţi-l stalinist, dacă vreţi, era şi el remarcabil. Școala românească, cu unele excepţii, nu mai este ca înainte – în perfect acord cu decăderea (voită) a instrucţiunii pu-blice de pretutindeni. Pe de altă parte, materia cenuşie românească, în ansamblu, este deosebită – şi e dureros faptul că astăzi instituţiile noastre de învăţământ superior (precum şi unele licee de excepţie) produc serii după serii de intelectuali... tocmai buni pentru export. În Franţa, am câştigat un concurs naţional de idei (în timp ce François Jacob, de pildă, deşi laureat Nobel, a fost refuzat) şi am primit poziţia (modestă, dar stabilă!) pe care o râvneam la Universitate. Cu titlu informativ, „zestrea” financiară cu care m-am instalat era de ordinul unui milion de franci (aproximativ
160 de mii de euro), ceea ce pentru bieţii români pare mult. Ei bine, prin contrast, în anii 2004-2005 am fost plecat ca visiting scientist la Ontario Cancer Institute, pe lângă Universitatea din Toronto, Canada. În acele laboratoare se cheltuia un milion de dolari... pe zi! În Franţa, nivelul absolvenţilor de facultate, precum şi al celor ce se înscriu la doctorat, este tot mai slab. Nu e de mirare, căci la absolvire tinerii găsesc cu greu un post pe măsura diplomei obţinute şi nu se îmbulzesc la studii – chiar dacă, bacalaureatul pierzând orice valoare de selecţie, toţi au acces la universitate şi mulţi îşi încearcă „norocul” înscriindu-se în anul întâi. Nici în Canada şi Statele Unite producţia de intelectuali „autohtoni” nu e cea pe care ne-o imaginăm. De remarcat că studenţii „buni” vin din Asia, unde învăţământul şcolar nu este „ludic”, ca în Occident; el începe pe la vârsta de patru ani, iar elevii poartă uniforme.

 

          D.S.-T.: Sunteți membru USR, filiala Cluj, ați debutat editorial cu volumul Reflecţii heteroclite (Cluj-Napoca, 2001), în care mărturisiți: „eu nu puteam să mă limitez la propria mea profesiune...”. Când? Cum? Și de ce ați început să scrieți?

          H.P.: Îmi amintesc cum am asistat la Cluj, prin anii ’80, la un spectacol de operă cu Boema, de Puccini. Purtam paltoanele pe noi şi ne păstrasem mănuşile. Actorii au fost magnifici, au cântat cu pasiune, iar noi am plâns de încântare. Despre asemenea emoţii am scris în primul meu reportaj-eseu, o strigare din inimă. În anii ’90, în ţară, Petre Roman trimitea la fier vechi întreaga noastră infrastructură – realizată cu trudă, inclusiv prin muncă forţată, de către părinţii noştri – şi am identificat faptul că cei care comanditaseră această crimă o justificau prin prisma principiului biblic al „peticului nou”, ce nu trebuia aplicat pe burduful învechit. Sper că de atunci compatrioţii noştri au înţeles, în fine, după aproape trei decenii, comparând câmpurile de ruine de la Săvineşti şi Călan cu orașele bombardate în Irak şi Siria de către aceiaşi aducători ai democraţiei, că motivul invocat pentru destrămarea economiei noastre naţionale fusese o minciună sfruntată. Am combinat reflecţii teologice cu observaţii de felul celor de mai sus într-un eseu mai lung, cu care am avut onoarea să deschid, pe prima pagină, unul din numerele revistei „Steaua”, ce apare la Cluj. Acesta a fost debutul meu literar.

 

          D.S.-T.: În finalul ultimului dumneavoastră volum, Parisul meu. Din jurnalul unui francez prin adopţie (Corint Books, Bucureşti, 2016), mărturisiți: „Ca student, pe vremea când se obişnuia să se facă turism cu rucsacul pe spate şi cu autostopul, ... am făcut înconjurul lumii...”. Dați-mi, vă rog, câteva exemple de popasuri geografic-culturale pe care le-ați făcut.

          H.P.: Ocolul Pământului în 81 de zile şi vieţi este titlul provizoriu al unui volum în pregătire, care va descrie tocmai prima mea peregrinare. Am vizitat cu acel prilej multe dintre ţările emisferei de nord. Alte ţări şi experienţe s-au adăugat de atunci încoace. De pildă, la Muntele Athos: „Vorbeşte-le astfel încât să te primească acum”, a insistat soţia, atunci când am forţat nota să ajung la Muntele Sfânt. Am înşirat atunci ceva în sensul: „Am fost în China, să cunosc taoismul şi confucianismul, în India şi Sri Lanka, să cunosc hinduismul şi budismul, în Egipt, să identific unele rădăcini ale culturii noastre, şi în Israel, să parcurg drumul Crucii. A venit momentul să-mi cunosc şi propria religie!”. Tânărul meu interlocutor mi-a întins un bilet pe care a scris un număr de telefon şi mi-a sugerat să sun şi să repet cele tocmai spuse. „Vă invit pe loc!”, a replicat, la telefon, răposatul stareţ al Schitului românesc „Pro Dromu”, părintele Petroniu. Am trăit experienţe deosebite acolo, pe Muntele Sfânt, care au repetat unele, tot atât de intense, încercate aiurea, de pildă la amerindienii cu podoabe din pene de vultur, adunaţi în jurul tamburului, la festivalul lor anual „PowWow”, la Toronto. Oamenii caută să se apropie de sacru, oriunde! Poate că aceasta este prima învăţătură ce-o afli atunci când călătoreşti. La Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, ca să vizitezi biblioteca, trebuie să plăteşti. Suma cu care eşti taxat depinde de rezultatul întrevederii cu părintele bibliotecar. Din capul locului, catolicii plătesc mai mult. Nu este suficient însă să te declari ortodox, căci urmează... examenul oral. Te verifică. Îţi pune întrebări ca să vadă în ce măsură cunoşti Scriptura! Nu poţi trişa. Când am ajuns în Occident, cerusem sfatul soţiei: „Cu ce să încep, să citesc?”. „Citeşte Biblia, mi-a spus, întreaga noastră cultură se învârte în jurul ei.” Aşa se face că prima mea veritabilă călătorie am făcut-o cu Ghidul în mână şi Atlasul în faţă. Apropo, unul dintre volumele mele ulterioare se numeşte tot „atlas”: Atlas. Prin lume şi prin noi înşine (Editura Eikon, 2014).

 

          D.S.-T.: Sunteți un partizan al povestirii, ba chiar dați o insolită definiție acestei specii narative: „Intuiţia nu este neapărat o facultate a intelectului. E mai degrabă apanajul inimii. Povestirea e ca o invitaţie la călătorie. La o călătorie pe verticală”.

          H.P.: Ortodoxia nu a renunțat la graiul inimii, aşa cum s-a lepădat de el Occidentul „raţional”. Ştiinţa este apanajul raţiunii, al intelectului, este un exerciţiu al logos-ului, prin care generalizăm şi extrapolăm fapte măsurabile din lumea cu care venim în contact – direct sau prin intermediul instrumentelor de măsură. Ştiinţa, oricât de dezamăgiţi ar fi unii, poate da răspunsuri legate doar de universul „sensibil”, de lumea tangibilă, căci manipulează numai informaţii venind din contingent. Cercetătorul ajuns la „frontierele cunoaşterii” se află ca pe un pisc de munte, dincolo de care, mai sus, e doar cerul. Pentru omul de ştiinţă, acest „dincolo de frontiere” este însă de altă natură sau, aş zice, dincolo de „natură”, dincolo de limitele „accesibile măsurătorilor”, dincolo de physis – iar acela e domeniul metafizicii. Unii spun că accesul la metafizică ar fi rezervat „graiului inimii” – iar o verticală pare a uni inima cu Cerul. În primele universităţi din Evul Mediu se preda un număr de discipline înmănuncheate sub denumirea de „arte liberale”. Erau şapte la număr. Primele trei constituiau trivium-ul: gramatica, logica, retorica. Ele îţi permiteau să te faci înţeles, dar nu toţi oamenii pricep că, în realitate, ele ţi se adresau în primul rând ţie, ca să-ţi poţi „vorbi”, conştientiza şi rândui trăirile, dintre care unele proveneau tocmai din intuiţia nondiscursivă şi se cereau verbalizate. Celelalte patru, quadrivium-ul, erau reprezentate de discipline (doar) aparent neînrudite: geometria, astronomia, aritmetica şi muzica. Ascultând oratoriul Messiah de Haendel nu se poate să nu ai senzaţia că ţi se deschide cerul. Contemplând bolta cerească, nu se poate să nu fii tulburat de armonia „sferelor”. Cele patru discipline conduceau, de fapt, către acelaşi loc, erau „metode” (μέθοδοι), cu sensul de „căi” de acces la divinitate! Arta şi literatura conştientizează în om armonia Creaţiei, îl leagă pe om de Creator. Aşa se face că eu văd Povestirea ca o invitaţie la călătorie. La o călătorie pe verticală. Ea trebuie să te ajute să uneşti pe Dumnezeul din tine cu cel din Cer.

 

          D.S.-T.: Cel de-al patrulea volum publicat de dumneavoastră, Cu oameni prin lume (2012), se află la granița dintre rațional și suprarațional, dintre știință și intuiție: „Orientalii au dezvoltat un întreg arsenal de tehnici care te ajută să voiajezi «dincolo de mintal»”. Vă rog să ne mai spuneţi ceva în această direcţie.

          H.P.: Din China şi India am învăţat că prin gândurile ce ne invadează neîntrerupt, precum norii care se succedă la nesfârşit pe bolta cerească, împiedicându-ne s-o cuprindem şi să ne-o apropriem, „mentalul nostru e un servitor care s-a făcut stăpân”. Dacă însă acceptăm să „coborâm” în noi înşine, ceea ce echivalează, prin simetrie, cu depăşirea „plafonului” de nori, nu se poate să nu ajungem la ideea că ascundem în noi, poate în inimă, o „sursă”, o pâlpâire de sacru, de divinitate, o părticică din marea lumină! Prin anul 2000, în China, pentru suma de zece yuani, costul a două bilete de autobuz, luându-ne pulsul la cele două încheieturi ale mâinilor, medicul ne-a făcut în trei minute un diagnostic surprinzător, care a fost apoi confirmat acasă, după investigaţii ce au durat mai multe zile, la ecograf, scanner şi RMN! Tot acolo, la Templul Cerului din Beijing, înainte de puhoiul de vizitatori străini, esplanada era înţesată de localnici veniţi pentru Qi Gong. Este vorba de o practică ancestrală de armonizare a „energiilor” vitale. În Canada am fost elev al unui Mare maestru de Qi Gong, unul din cei cinci existenţi la un moment dat în lume. Exerciţiile de Qi Gong mi-au devenit o a doua natură. Sunt şi ele un mijloc de autocunoaştere, de „coborâre” în sine, de depăşire a „plafonului de nori”...

 

          D.S.-T.: Care sunt legăturile dumneavoastră cu Maramureșul?

          H.P.: Străbunicul meu, Petru Porumb, a venit din Sălaj la școala din Tăuții de Sus, de lângă Baia Mare. A fost un înflăcărat luptător pentru emanciparea românilor, a fost până la moarte sufletul românismului în Tăuţi. Pe lângă profesia de învățător, de care se ocupa cu dragoste şi pasiune, era conducătorul unui cor mixt, cu care l-a primit la Baia Mare pe generalul francez Berthelot, cântându-i în limba română. Bunicul se numea Ioan Porumb (1881-1854), învățător şi el la Tăuţi. Tata, Graţian Porumb (1913-2004), s-a născut la Tăuți şi a devenit un apreciat profesor de drept la Universitatea din Cluj. Bunica, Valeria, născută Duma (1891 – 1984), a avut trei frați şi o soră. Pe sora bunicii, Leonora, căsătoria a dus-o în „Regat”, unde a fost nevoită să se refugieze după Dictatul de la Viena, pentru că nu știa ungurește. Fratele mic al bunicii, Dezideriu, a făcut cinste numelui Duma ajungând profesor, şef de clinică la Neurologie şi prorector la Cluj. Alexandru Duma, fratele cel mare al bunicii, a fost pictor profesionist, trimis de împăratul Austriei să imortalizeze conflictul, pe frontul din Italia, în Primul Război Mondial. O colecţie de gravuri ale sale a fost recent expusă la Baia Mare într-o expoziţie omagială, la o sută de ani de la moartea lui pe front. Dintre frații bunicii Valeria, numai Vasile Duma a rămas la Baia Mare, dar asta după ce cutreierase toată Europa. Poate că de la el am moştenit dorul de călătorie.

 

          D.S.-T.: Cine sunt Fiii lui Ramses?

          H.P.: Eseul Fiii lui Ramses, care dă şi titlul volumului publicat în anul 2006, prezintă un punct de vedere, iniţial tabu, apoi expus fără rezerve pe tăbliţele explicative din Muzeul Louvre, în sala dedicată faraonului Akhenaton. Conform ipotezei la care mă refer, Moise ar fi fost al doilea fiu, legitim, al lui Ramses al II-lea. Ramses (1279-1213) cimentase revenirea la vechiul politeism, după ce, cu câteva decenii în urmă, Amenophis al IV-lea (1353-1336), alias Akhenaton, făcuse publică religia (monoteistă!) dedicată zeului Aton, accesibilă până atunci doar iniţiaţilor. Moise s-ar fi opus tatălui şi fratelui mai mare în legătură cu abandonarea acestei religii. El ar fi fermentat o revoltă a partizanilor monoteişti, la care ar fi asociat şi pe sclavii evrei - dacă  a fost vorba realmente de sclavi şi nu de susţinătorii, acum ajunşi „în opoziţie”, ai fostului faraon, aparținând invadatorilor hiksos, oameni ai „mărilor”.

 

          D.S.-T.: Volumul Cu oameni prin lume (2012, Editura Ecou Transilvan), subintitulat Proză scurtă, conține afirmația: „Descriu două lumi, Sudul american și Ardealul românesc”. Ce puncte de tangență, în afara componentei naționaliste, ați descoperit între „rednecks” și ardeleni?

          H.P.: Sunt trei puncte de tangenţă: munca, tradiţionalismul şi solidaritatea, - acolo, ca şi la noi, pe fond de multiculturalism. Texasul este un teritoriu imens şi e patria conservatorismului american. Cu o jumătate de secol în urmă, Texasul era un ținut prăpădit. Astăzi este unul dintre cele mai prospere state ale Americii. Da, o ţară poate deveni înfloritoare, poate „renaşte” din propria cenuşă, nu-i nevoie să fii Phoenix. Trebuie doar să fii patriot. Lecţia se aplică şi ţării noastre, nu numai Ardealului. Deşi, o vreme, reveneam acasă, literalmente, doar „din an în paște”, îndrăzneam să-mi privesc ţara de baştină cu ochii unui patriot care a cunoscut și „lumea”. După sabotarea, comanditată, a infrastructurii noastre industriale şi agricole, după înstrăinarea obiectivelor noastre strategice, asistăm acum la jaful resurselor ţării. Ar trebui să vedem aceste lucruri, măcar acum, în ceasul din urmă. Şi să ne trezim la realitate.

 

          D.S.-T.: În „Postfaţa” Parisului meu afirmați: „Am vrut să ... mă «răzbun» pe ... François Hollande, un golan așijderea golanilor noştri din ţară... pentru că aşa-i piesa, aşa trebuie să fie marionetele «lor», slugi la case străine”. Dezvoltați, vă rog, această idee.

          H.P.: La ora la care scriu, la Paris domneşte o atmosferă insuportabilă. La starea de urgenţă, declarată (inutil) deja de mai multe luni (ani), sub pretextul atentatelor islamiste, la starea de teroare a „politicului corect”, ce spală creierele unor pături largi ale populaţiei, s-a adăugat show-ul cotidian al reprezentanţilor mass-media care, timp de mai bine de un an, s-au dat în vânt să ridiculizeze pe aspirantul de atunci la preşedinţia americană, Donald Trump. Crezusem că doar pseudojurnaliştii noştri români cântau precum li se poruncise! Nu, delirul era global şi continuă şi acum, căci „stăpânirea” nu a digerat încă faptul că poporul a ales altfel decât fusese manipulat s-o facă. În Franţa, procesul electoral a fost şi mai amuzant, căci, purtaţi de valul de speranţă cauzat de alegerea candidatului american nedorit, francezii au stricat socotelile (aceleiaşi) stăpâniri încă de la etapa „primarelor” de dreapta, desemnând candidat pe un om inteligent şi sobru, un familist, catolic practicant, numit François Fillon, ceea ce a declanşat din partea aceloraşi mass-media aservite, precum şi din partea însăşi a organelor de stat, a unei cumplite campanii de hărţuire şi calomnii. La repezeală, „stăpânirea” a scos din cutie un alt „favorit”, de data asta presupus „de stânga”, deşi crescut în birourile băncii Rotschild – un „necunoscut”, oarecum la fel cum apăruse şi la noi, din neant, cu câţiva ani în urmă, candidatul la alegerile prezidențiale româneşti. Puţin ştiu că, în preajma Crăciunului anului 1913, în SUA s-a legiferat faptul că toţi dolarii urmau să fie „împrumutaţi” de Statul american de la o bancă privată, denumită impropriu „Federal Reserve”, FED. (Printr-o coincidenţă, asasinarea lui Ceauşescu s-a petrecut tot într-o zi de Crăciun). Astăzi, toate devizele convertibile ale lumii sunt tipărite de către o emanaţie a FED…. Băncile zise „naţionale” nu-i sunt decât sucursale, ocupate fiind cu recuperarea cametei şi dirijarea ei în afara ţărilor respective, către unicul beneficiar... Spun asta ca să conduc la constatarea că în lume, c-o fi în Europa sau aiurea, practic nu există stat suveran. Conducătorii care au încercat să-şi bată propria monedă (Kennedy, Ceauşescu, Gaddafi, ba chiar şi Lincoln, şi Stalin…) au fost toţi asasinaţi. Acesta e motivul pentru care şefii de state actuali nu vor fi niciodată „liberi”.

 

          D.S.-T.: Cartea Parisul meu (Corint Books, 2016) este o pledoarie pentru normalitate/etică/etnicitate. Cum s-a generalizat, după dumneavoastră, „corectitudinea politică”?

          H.P.: În 1933, președintele Fundației Rockefeller afirma: „Științele sociale vor trebui să se concentreze asupra raționalizării controlului social, asupra controlării comportamentului uman”. Fundația respectivă, împreună cu Institutul Carnegie, a finanțat, în S.U.A., N.E.A. (National Education Association), care azi îşi are infiltrate O.N.G.-urile pretutindeni, nu numai în State, dar şi la noi. Deja fusese introdus în anii 1920-30 conceptul de „educație umanistă” ca substitut al religiei. De atunci, N.E.A. se află în spatele tuturor „reformelor” care generează dispute și-n ziua de azi, fiind răspunzătoare de aberațiile educative privind evoluția speciilor, „autonomia individului”, rebeliunea contra autorității parentale sau a „molestării copilului”, laxismul în privința promiscuității, a concubinajului, a perversiunilor sexuale, „relativismul” atunci când e vorba de droguri sau alcool, „realismul” atunci când se subminează familia sau spiritul întreprinzător și liber-cugetător, ... Ideile N.E.A. s-au impus apoi la UNESCO. E uşor să constați că N.E.A., pe plan național american, ca și organismele Națiunilor Unite, pe plan mondial, urmărește același scop: să genereze un sistem universal acceptat de standarde educative prin care, sub egida lozincii Saving the Earth („Salvați Pământul”), tinerii să fie instruiți nu numai să fie de acord cu un sistem ideologic unic și totalitar, dar să fie ei înșiși activiștii care să-l servească (defilând zile la rând în Piaţa Victoriei?), să-l promoveze, și pentru care să fie gata să lupte – și care-i dirijează, încet-încet, spre un limbaj „unic”, o „gândire” fără conţinut, un „umanism” depersonalizat, lipsit de orice specific național. Totalitarismul nu poate însă exista dacă nu e îmbrățișat, prostește, de mase! La fel ca-n epoca stalinistă, de teamă să nu căpătăm vreun „punct negru”, am jucat fiecare jocul „corectitudinii politice”, adăugând de fiecare dată câte un pic și de la noi.

 

          D.S.-T.: Aveți curajul de a denunța, polemic, tabuuri straşnic păzite...

          H.P.: Cosmopolitismul promovat odată cu globalizarea vizează ruperea omului de tradiţii, nu numai de propria lui identitate culturală, dar şi de propria-i identitate biologică – Bărbat / femeie / gen?? Căsătorie/familie / părinţi?? Într-o lume în care vor fi fost şterse toate deosebirile fizice, fiziologice şi culturale dintre oameni, te vei simţi „acasă”, într-adevăr, oriunde ― vei fi, în felul tău, „cosmopolit”, recte apatrid.

 

          D.S.-T.: Meditaţiile asupra clasei politice constituie una dintre notele redundante ale volumului Parisul meu.

          H.P.: Donald Trump spune că lumea ar fi dominată de către o forţă ocultă, „The Deep State”. Elitele locale, care conduc statele, sunt „alese”, de cele mai multe ori, dintre oameni pătaţi, astfel încât să poată fi şantajaţi. La noi nu s-a inventat nimic.

 

          D.S.-T.: Aș vrea, în finalul dialogului nostru, să schițați un portret al dumneavoastră. Un fel de H.P. par lui-même.

 

          H.P.: Universul, aşa cum este, e o alcătuire armonioasă! Societatea umană face parte şi ea din univers. Deci are vocaţia de-a fi armonioasă la rându-i! Ca indivizi, avem datoria să ne „armonizăm” noi înşine, pentru a ne putea insera cu folos în această alcătuire a Creaţiei. Scriitorul, iar eu îndrăznesc să mă consider unul dintre ei, are menirea să „vadă”, să simtă, să înţeleagă „planul” ontologic al Creaţiei şi să-şi cheme semenii (aşijderea filosofului din grota lui Platon? sau a unui Bodisatva?) să evolueze către lumină.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.