top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Dragoș Niculescu, nr. 5(168), mai 2017
Poeme de Dragoș Niculescu, nr. 5(168), mai 2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Dragoș NICULESCU

 

Oarba nevoie

 

Praştia luminii şuieră prin vreme

ca un corb de sticlă beat şi fără sens,

din potop şi milă se mai nasc poeme,

sub un glob de ceară rânced şi imens.

 

Ultima flaşnetă cântă a speranţă,

turnuri vechi de apă plâng sentimental,

nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă,

Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.

 

Noi vom fi aceia fără de prihană,

când nebunii, greieri vor mânca pe străzi,

şi, cu foi de varză puse peste rană,

vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.

 

O nevoie oarbă curge peste case,

lung e timpul nopţii când te scalzi în var,

suntem la origini trunchiuri sănătoase,

putrezind în ceaţa unui timp bizar.

 

Mai vegheam cu rândul, se schimbau istorii,

tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fân,

căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii

şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpân.

 

Le-am lăsat în urmă... La oraş, la poartă,

azi primim cu steaguri porcii seculari,

şi-aşteptând să vină ne mai trece-o soartă,

ne mai trece-un fluier noaptea de pândari.

 

Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare,

noi cu peştii lumii să o luăm înot,

şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare,

să-i redăm durerii sfântul antidot.

 

Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară

ne mai vând pe câmpuri mierea din poveşti;

să-nfiinţăm, idilic, câte-un drum şi-o moară,

şi, când nu-i făină, să bem vin din ceşti.

 

***

Colind de primăvară

 

Ca un cocor astenic şi cuminte,

În legea primăverii ce-a venit,

Mă-ntorc cu gândul gol de vechi cuvinte

Şi-mi amintesc c-odată ne-am iubit.

 

N-am nici zăpezi, nici viscole, nici ruguri,

Întunecaţii fulgi, azi, sunt trecut,

Pot însă colinda cu crengi şi muguri

La uşa unui vis care-a durut.

 

Purtam şi noi, odată, semn de floare,

Prin iarba ce în sânge clocotea,

Dar parcă o deşertică-ntrebare

Le-a pârjolit radioactiv, sub stea.

 

Aş da oricând această primăvară

Pe cenuşiul iernii care-a fost,

Au înflorit însă copacii iară,

Şi-n lumea asta, totuşi, e un rost.

 

Dar te anunţ, acolo, unde sângeri,

Că am rămas colindător nebun,

Ce printre flori, prin valea unei plângeri,

Trag după mine fulgii care-apun.

 

E o beţie-n anotimp şi-n fire,

Fac oameni alergie la polen,

Şi mă trezesc şi eu că de iubire

Sunt grav bolnav – de mult, dar şi peren.

 

Şi nu mai ştiu, mă doare primăvara,

Sau fosta iarnă, cu-ale ei ninsori?

Şi parc-aud un tren venind spre gara

În care ştiu că numai tu mă dori.

 

Un singur anotimp vedeam în faţă,

Cînd ne iubeam fără de timp şi loc:

Pluteam, copilărind, ca printr-o ceaţă,

Ce n-a fost să ne fie cu noroc.

 

Acum sunt toate patru, ca la carte,

Numai noi doi nu suntem cei ce-am fost,

În loc de sărbătoare, ca-nspre-o moarte,

Prin lan sau prin nămeţi, tot ţinem post…

 

Putem visa, doar, frunzele uscate,

Căci, altfel, viaţa crapă lângă noi…

Şi sufletele noastre, vinovate,

În vis ne stau, ca toamna, crengi sub ploi.

 

E primăvară, vechea mea iubită,

Poţi să începi, de-acum, să te dezbraci…

Fii, tu, uşoară-n veci şi fericită,

Căci eu colind, pentru-amândoi, cu maci.

 

***

Paşi prin nisipul luminii

 

Când arşiţa verii dă să strângă,

îngerii adorm pe fundul lacurilor,

să fie mai aproape de noi.

Culegătorul de izmă pleacă de dimineaţă pe câmp

cu ochii galbeni de berea de ieri,

în timp ce noul cocoşat de la Notre-Dame

zice şi el bogdaproste de răcoarea dintre două

clopote.

 

Cu oasele cărăbănite prin imperiul frigului

am mai fi putut, desigur, rezista o vreme

până la prima haltă a istoriei,

dacă nu ne-ar fi întins sfinţii mucenici să bem

mai multe pahare decât au fost ei toţi,

dacă n-ar fi început îndoiala să râdă ascuţit ca un coiot

din câte-o scorbură a conştiinţei de clasă.

 

A fost o vreme când pământul raiului se vindea

cu bucata în cutiile de pantofi,

dar mizeria lumii cânta şi atunci la flaut,

femeia cu barbă mai mânca şi ea o pâine

printr-un bâlci de provincie,

iar remuşcarea scâncea de una singură la capul

podului, lângă reparatorul de năvoade

de pe Dâmboviţa.

 

***

Noaptea dinaintea zilei

 

Mă tot peţesc trăsurile vacante

când mai înmoi cu târnul prin luceferi

şi simt femei, prin jur, mergând pe poante,

şi toţi nebunii lumii îmi par teferi.

 

Eu le răspund candid că nu-s acasă.

Mă înţeleg muscalii şi se-nchină.

Dar sus, în felinar, râde-o mireasă,

un şobolan se-mpuşcă fără vină.

 

De-aş mai trăi o dată pân-la ziuă,

ca să îmi ung cu rouă tâmpla beată,

jur c-am să scot pe brânci apa din piuă

şi c-o să-mi prind şi fluturi la cravată.

 

E ora când prin case lupii urlă

cu beregate tăiate de-ntuneric

şi într-un gang, un înger blond, din surlă,

vrea să îmi vândă busuioc eteric.

 

Când s-or trezi la viaţă cerşetorii,

eu voi dormi în pijama scrobită,

şi vor crăpa deasupra noastră zorii

ca nişte ouă sfârâind pe-o plită.

 

***

Fantele sorţii

 

Îmi cad arginţii nopţii cu foşnet la picioare,

cînd îmbrăcat de nuntă apar pe străzi discrete,

şi, strălucindu-mi piatra din deget, în planare,

o bufniţă pe umăr mi-aduce lângă plete.

 

Mi se reflectă luna într-un pantof şi parcă

bineţe-mi dau copacii ningându-şi blând rugina,

la şoldul meu cuţitul începe-acum să toarcă,

precum pe-un fante-al sorţii mă-nvăluie lumina.

 

Apar femei la poartă şi eu le dau bineţe,

fecioarele cu sânii aproape goi mă strigă,

se-aprind în noapte focuri, trosnind din nişte beţe,

pe-acele vechi maidane călcate de cotigă.

 

Sunt, Doamne, parcă prinţul unui oraş din basme,

parcă ieşit din carte desfid prezenturi moarte,

sunt ultimul romantic, ce-aduce-n dar fantasme,

sunt cel care visarea de neputinţe desparte!

 

Lăsaţi-mi dulce mersul să-mi plimb prin urbea veche,

veni-va ea şi vremea ca să dispar, în lege…

Mă vor cânta golanii, căci n-am avut pereche

şi-am tot lăsat prin noapte pe mulţi cu fălci betege.

 

Dar pân-atunci podiţi-mi cu fin nisip asfaltul,

aduceţi nişte garduri, refaceţi mahalaua,

printre aceste ziduri îmi uită pasul saltul,

pe-a mea cămaşă, tristă, se-apleacă-n vânt laleaua.

 

Şi-naintând simt balta pe undeva pe-aproape,

într-un hogeag de stufuri m-aşteaptă, liber, calul ‒

De-aici voi lua-o-n goană pe lângă-aceste ape,

până departe-n zare, unde începe dealul.

 

***

Nu sunt acela

 

Nu, iubito, eu nu sunt cel cu urechea tăiată.

În ochiul meu jilav dorm câmpiile şi dorm mări.

Caut în soartă mereu un ghimpe de cioară spurcată.

Sunt visul nesfârşit al unei lungi şi galbene cărări.

 

Nu, iubito, eu nu sunt cel cu urechea tăiată.

Arcul meu dă muguri, din tolbă îmi ies pe rând fluturii nopţii.

Ia-ţi chitara şi cântă-mi, dezveleşte-ţi piciorul de fată…

Se vor întoarce-n curând cavalerii, apusul va bate în fierul porţii.

 

Nu, iubito, eu nu sunt cel cu urechea tăiată.

Sunt cel cu care într-o bună zi vei înota şi vei adormi în larg.

Aprind foc lângă peşteri, dau în cărţi de mamă şi de tată.

Vorbele rele ale lumii de mine se izbesc şi se sparg.

 

Nu, iubito, eu nu sunt cel cu urechea tăiată.

Am auzit că l-au ridicat când se oglindea într-o fântână.

De-o veche lovitură de sabie mi-e inima însemnată.

În braţele mele, ca într-un chivot stai tu şi legea bătrână.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.