top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Anuță dragă (Bianca Tămaș), nr. 5(168), mai 2017
Anuță dragă (Bianca Tămaș), nr. 5(168), mai 2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Bianca TĂMAȘ

ANUȚĂ DRAGĂ

(fragment)

  Nu mult mi-a trebuit să-mi dau seama că nu-mi plăcea deloc Niculău. A fost prost, a fost bețiv, a fost leneș și a fost mincinos. Era gelos pe mine, se gândea că o să mă mănânce cineva.

Aveam eu un prieten bun, era perceptor. Lola îl chema. M-a cerut de nevastă, dar nu m-am dus după el. Cum era perceptor și mergea de la el din sat acolo unde lucra, avea calea peste dealuri și pe lângă casa noastră de la Pihuț. Se ducea prin capătul satului, apoi peste hotar și venea pe la noi cât am fost eu fată. Stăteam de povești și de multe ori îl conduceam până în capătul grădinii.

Îmi era drag să stau cu el de vorbă. Știa tot felul de întâmplări interesante și râdeam bine când îl auzeam cum povestește atât de însuflețit despre oamenii cu ale căror drumuri s-a mai intersectat al lui.

            Nu m-am dus după el, că m-am dus după prostul ăsta, că vară-mea, Victoria Șuștăresii, așa a vrut și așa m-a tomnit.

          În vremea aceea, oile erau duse la turmă și toți care aveau mergeau o dată la două săptămâni cu sare la ele. Așa că a trebuit să merg și eu într-o zi, iar când am ajuns în vârful dealului, chiar la răstignire m-am întâlnit cu Lola și ne-am oprit în povești. Unul mergea cu sare la oi, altul venea, circula toată lumea. Deci nu mă putea mânca nimeni. Am rămas nemâncată. Ne-am oprit acolo lângă răstignire. Eu țineam plăsuța cu bucata de sare la piept, să nu-mi amorțească mâinile.

- Am auzit că te-ai măritat. Drept îi?, m-a întrebat Lola.

- Drept, cu Nicolae a Ilii Gogului, i-am răspuns.

- Când?, a mai întrebat.

- Da numai de oarecâte zâle. A fost o nuntă tare mare, că și el îi din neam mare, am zis.

- Da’ zâ-mi, de ce nu ai vinit tu după mine, Anuță?, a fost el curios să afle, cu strângere de inimă și glas stins.

- Că n-am putut mere după tăți câți m-or cerut. Am ales și eu cum am crezut că îi mai bine, am zis oarecum răstit și aia ne-a fost toată povestea despre măritiș.

M-am dus cu sarea la oi, le-am dat, dar până să nu ajung eu acasă, Niculău auzise deja că eu m-am întâlnit cu Lola. După ce am ajuns acasă s-a certat cu mine.

- De-astea faci, tu?!, m-a luat la rost.

- De care?, l-am întrebat.

- Stai de vorbă cu bărbați care au umblat să te ia de nevastă?, a continuat.

- Stau dară, că așa m-a învățat maica, să vorovesc cu oamenii. Ce dacă au umblat să mă ia de nevastă? Amu nu mai au ce să facă. Și tu ai umblat și am venit după tine, i-am răspuns, dar fără să caut scandal.

Poate s-a gândit că a mâncat Lola o bucată din mine. 

Când am fost de trei săptămâni luați, o verișoară de-a lui Niculău a făcut nuntă și cum a fost de neam așa aproape, am mers și noi. Am stat, am mâncat, am povestit. Nunta era în toi. Lumea juca, toți se simțeau bine și muzicanții nu se opreau nici măcar să-și tragă sufletul. Atunci, în toată veselia aia, s-a trântit ușa și a intrat o femeie care a început să urle. Eu eram undeva mai în spate și nu mi-am dat seama cine era.

- Vouă vă e bine! Râdeți și dansați și nu aveți voi altă grijă decât ziua de mâine și fânul pentru animale! Nu vă gândiți voi că moartea poate fi la orice colț! Nu vă gândiți voi că bărbatul meu a murit și eu nu mai am liniște, ba mai mult! Pe bărbatul meu l-a omorât cineva, dar vouă ce vă pasă?!

Era Lina. Era neagră de furie și nu știu cât a stat ea să se gândească la tot ce a zis, dar oamenii nu aveau treabă. Erau deranjați că le-a fost întrerupt jocul. Am vrut să mă ridic, să mă duc să o liniștesc, dar Niculău nu m-a lăsat.

- Stai aci și dă-i pace, că a zice lumea că ești bolundă ca și ea!, a spus.

- Lasă să spună!, i-am răspuns și am dat să mă ridic, dar m-a prins de mână, țintuindu-mă pe loc.

Din spatele odăii un bărbat, un pic băut, s-a ridicat. Era Aurelu lui Tanțău, vecin de-al Linei. A început și el să strige, să fie sigur că îl aude femeia:

- Du-te, tu bolundă, de-aci! Ce treabă avem noi cu năcazul tău? La toți ne dă Dumnezeu și la toți ne ia!

- Nu vă este greu să ziceți că-s bolundă! Da eu știu că unul dintre voi mi-a băgat bărbatul în pământ și o să aflu eu până la urmă cine! Dar până aflu, sper ca cel care e vinovat să nu poată închide un ochi în nicio noapte! Să-l macine sufletul și gândul ăsta să-i ia mințile!

Alea i-au fost toate vorbele, că doi bărbați au luat-o pe sus și au scos-o afară. Ceterașii au început iar să zică de joc și lumea și-a văzut iar de ale ei.

Nu la multă vreme a venit un fecior să mă ia la joc. Mi-a fost el prieten când am fost fată, dar aia a fost și a trecut. După ce să mai ținem cont de mărunțișuri din astea? Și așa am dansat un vals ori un tango, nu mai știu. Că nu mai era doar muzică populară, ca pe vremea lui maica. Jucam și ca la oraș.

Dansam noi așa și vine Niculău, mă smucește din strânsoarea feciorului și mă scoate din casă, să mergem acasă. Am mers, că nu aveam ce face, dar tare aș mai fi stat să mai joc. Cât am fost fată, un minut nu mi-au stat picioarele, nici la lucru, nici la joc. Nunta a fost undeva înspre capătul satului, către cascadă. Noi stăteam două-trei case mai încolo de intrarea în sat și până acolo una întruna a bătut din gură.

- De ce ai jucat, tu, lipită cu Cula Floricelii?, a întrebat.

Nu am răspuns.

- Dar nu țî ție rușine, nu ești măritată nici de-o lună și deja îți fug ochii după alții?

Ce să-i zic? L-am lăsat să-și răcească gura degeaba.

- Când m-oi duce în Regat, ce-i face, tu? Îi umbla tăt pe la alții pân căși?, a continuat el.

 Eu nu am zis nimic. Am ajuns acasă, ne-am dezbrăcat și ne-am culcat, dar tot nu i-am răspuns. Poate aia l-a sâcâit pe el mai tare, că nu am vrut să mă sfădesc cu el. Nu aveam eu vreme de sfadă. Dimineața m-am trezit devreme, că eram noră. Eram îmbrăcată și începeam să lucru înainte să se crape de ziuă. Eram măritată în găzdușag, nu voiam să zică soacra că-s leneșă.

După o săptămână-două, Niculău s-a dus după grâu cu Piscoi. Am avut de la nuntă două mii de lei și cu ei au mers să cumpere grâul. Când s-au întors, tată-so i-a mai dat două mii și l-a trimis să mai cumpere, că băgase niște boi la bază și trebuiau hrăniți.

Dar Piscoi nu a mai vrut să meargă. S-a mâniat că nu au adus tot grâul cu un singur drum. Niculău nici nu a mai stat de povești și l-a chemat pe bărbatul unei verișoare dulci cu el să-l ajute. Nicolaie a Dodului i se zicea. S-a suit în căruță, s-a aplecat să mă sărute, și-a așezat clopul în cap, au pornit la drum și nu a mai venit până-i lumea cu grâul.

Atunci a fost o iarnă mare, grea și auzisem de la unii și de la alții că Niculău se apucase de comerț. A cumpărat una-alta cu ăia două mii de lei și s-a dus să le vândă în Regat. Mergea până la oraș, mai cumpăra ce îi trebuia și se întorcea în sudul țării. Dar acasă nu a mai venit. Maică-sa, la fel ca mama poetului ăluia, nu-mi mai vine în minte acum cum îi zice, stătea toată seara și-și plângea băiatul. Se gândea că moare și Niculău nu mai vine.

- Lasă, maică! Îi bine, azi-mâine a veni înapoi acasă, o mai linișteam eu.

- Bine, tu fată, dar auzit-ai și tu că iarna-i mare, că s-au înzăpezit trenurile. Dacă nu mai vine? Dacă piere pe-acolo și nu îl îngroapă nimeni creștinește? Eu cui rămân? Averea cui rămâne?

Mie sigur nu mi-o trebuia. Mă tot rog la Dumnezeu să mă ierte și astăzi, că eu ziceam în gândul meu:

- Doamne,dă să nu mai vină în veci, că dacă vine eu nu mă pot duce de aici. Dar dacă nu vine..., eu după ce să stau?!

Așa a ținut-o toată iarna, toată zolită și frământată, dar pe când zăpada a început să pice de pe streșini, ne trezim că vine și el acasă. Trebuia să se pregătească să meargă după geamuri. Din toate afacerile lui de peste iarnă, a venit cu o mie șapte sute de lei. Mai puțini decât avea când plecase.

- Ia, tu muiere, și pune banii aieștea bine, mi-a zis el fără să-mi dea bună ziua.

- Daʼ cât ai umblat prin Regat, ți-ai pierdut omenia? Ai lăsat-o p-acolo ori n-ai avut niciodată?, l-am întrebat eu. A bombănit și mi-a aruncat banii în mână. Până m-am dus să îi pun deoparte, într-un cufăr alb, mare, unde țineam banii împreună cu actele, m-au strigat bătrânii.

- Fă bine, draga maichii, și du-te condu-ți bărbatul până în oraș, că nu l-ai văzut de atâta vreme și iar nu o să îl vezi cine știe cât. Mai schimbați o vorbă, vă mai înțelegeți, mi-a zis soacra.

- Mă duc, mamă, cum să nu mă duc?, i-am spus eu. Gândul meu, în schimb, era altul:

- Vedea-l-ar orbii să-l vadă, astăzi și nu mâine, că singur dacă a merge s-a speria, mi-am zis.

Am pornit spre oraș, pe jos și după-masa am ajuns acasă la unul Morcan. Cum era primăvară, era tare fain afară și el ne-a așteptat așezat pe scări, cu spatele către ușă. Eu m-am tras așa, mai deoparte. Nu aveam eu treabă cu socotelile bărbaților.

Am aruncat o privire spre capătul curții și atunci, pentru prima dată, după o iarnă lungă și rece, în același timp mi s-a încălzit sufletul, dar s-a făcut și cât un purice. Am simțit cum tot sângele îmi năvălește în obraji și pistruii se ascund în spatele roșeții. Atunci, pentru prima dată de când mă măritasem, l-am văzut pe Mihai.

Anuța, soră-sa lui Morcan, cumpărase niște scânduri, iar Mihai era acolo și le aranja. Nu știu dacă ea l-a chemat să aranjeze scândurile sau auzise el că-s la oraș și doar a venit să mă vadă. Nu am vorbit nimic atunci, doar mă mai uitam la el cu coada ochiului și îmi era teamă să nu care cumva să vină la mine, să-i dea la Niculău motive să facă scandal.

Ăsta a Dodului, cu care a fost Niculău cu comerț, a venit pe-acolo, l-a luat și l-a dus la poliție. Urla în gura mare că nu-l lasă milițienii să plece de acolo până nu îi aducea banii. Adică ăia o mie șapte sute de lei pe care i-am pus eu în cufăr. Pe lângă că erau mai puțini decât cei cu care plecase, nici măcar nu erau ai lui. Erau în fața secției, bărbatul striga că-și vrea banii, Niculău îl blăstăma și milițienii se chinuiau să-i țină, să nu care cumva să se ia la bătaie. Atunci fiecare a primit câte un dos de palmă peste ceafă și s-au liniștit.

M-am repezit acasă și le-am spus socrilor ce și cum. A doua zi am mers cu banii, lui Niculău i-au dat drumul și ia mulțamul de unde nu e. El a plecat în aceeași zi în Regat cu geamuri, iar eu am rămas fără niciun leu de la nuntă.

S-a întors chiar înainte de Paște. În perioada aceea, în sat trăia un legionar. Toader a Sfatului îl chema. Nu știu de unde era, dar era fugar. Se tot ascundea dintr-un loc în altul, să nu îl prindă miliția. Nu știu ce făcuse de era căutat, dar om rău nu părea să fie. El era de prin sud de pe undeva. Avea acolo o soră. Era un bărbat frumos tare și harnic, dar avea o muiere tare urâtă. Nu te puteai uita la ea prea mult, că te treceau toate căldurile pe șira spinării. Mai rar mi-a fost dat să văd o femeie atât de urâtă. Cred că de aia nu a făcut niciun copil cu ea.

Și sora bărbatului i-a trimis prin Niculău cinci litri de vin, împachetat bine. Bărbatul acesta al meu l-a adus mândru acasă, l-a pus pe masă și a spus:

- Ia că am adus niște vin bun, să putem și noi închina un pahar, două, dacă tot au venit sărbătorile și pentru noi, nevastă, am adus banii ăștia. 

Un vecin de lângă noi, un bătrân, săracul de el, își mai ducea și el zilele cum putea. Tot lucrând prin Regat, a trimis și el acasă două sute cincizeci de lei, ca să bage carnea de porc pentru cotă. Nu i-a dat nici pe ăia. S-a lăudat că a câștigat bine cu geamurile. Eu toate astea nu le știam atunci. Am pus vinul în cămară și banii în cufăr.

Când a sosit vremea fânului, eu eram pe câmp la lucru și atunci a venit la mine Toader a Sfatului, necăjit nevoie mare.

- Mi-a trimis soră-mea cinci litri de vin și nu mi i-ați dat!, a zis el.

- Nu știu despre ce vin vorbești, am zis eu, ridicând din umeri. Nu am știut eu ce afaceri aveau ei.

În ziua aceea am ajuns acasă pe când soarele deja începuse să se ascundă după vârfurile brazilor. Am găsit-o pe soacra în bucătărie, lângă soba cu plită, așezată pe un scaun și plângând de mama focului.

- Ce-i baiu?, am întrebat-o eu.

Nu a zis nimic. S-a ridicat, s-a șters cu șorțul la ochi și a luat-o spre poiată, iar eu, după ea. Știu că nu mă avea la suflet. Știam și atunci, dar când vezi un om necăjit, mai ales un om cu care îți împarți bucata de pâine, cum să nu îți faci griji? Cum să nu vrei să îl ajuți? Și chiar dacă ea pe mine nu m-a vrut, eu începusem să prind drag de ea, că până la urmă, îmi era maică atunci.

- De ce plângi?, am stăruit eu.

- No bine, că de tine numaʼ nu poate scăpa omul. Că musai să spuie. Uite că a trimis bătrânuʼ Mimi două sute cincizeci de lei la prunci, la muiere, să bage carnea de porc și nu i-a dat, mi-a răspuns ea, până la urmă.

Atunci mi-am dat eu seama și de povestea cu vinul și de banii de care fusese Niculău atât de mândru că îi câștigase în Regat. Nu se putea ca întâmplarea cu a Dodului să rămână singură.

Eu aveam treizeci și patru de dici1 de mălai dintr-al meu. În primăvara aceea nu a fost vreme prea bună. Noroc pe mine! Că altfel mă trudeau o grămadă. Mereu găseau ceva de lucru să îmi dea. Dar nu a fost vreme. Socru l-a sfărmat toată primăvara. Și din vârful cucuruzului a ales și a pus de măgan2 patru dici.

Ca să-i împace pe vecini pentru banii ăia pe care și-i însușise Niculău, Ilea Gogului a vrut să le dea cinci dici de mălai, că era cincizeci de lei dica. Oamenii nu au vrut să primească, pentru că nu aveau cum să îl vândă. Le trebuiau bani să plătească și ei cota pentru carnea de porc.

Mare noroc am avut atunci, că mi-a rămas mălaiul. Dacă îl dădea, nu îl mai primeam eu înapoi nici la Paștele cailor. Nu voiam să rămân fără nimic al meu în casa aceea care îmi era atât de străină. Până la urmă, nu mai țin minte cum, au reușit socrii să facă rost de bani și i-au înapoiat. Eu nu m-am amestecat, că nu era treaba mea.

 

1.Dica este o unitate de măsura volumetrică a produselor agricole. În ceea ce privește porumbul, este echivalent cu 22 de kilograme.

2.Degeaba.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.