top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow George Bălăiță - Catagrafia tehnicilor narative moderne (II) (Mihaela Chisăr-Viziru)nr.5(168)mai2017
George Bălăiță - Catagrafia tehnicilor narative moderne (II) (Mihaela Chisăr-Viziru)nr.5(168)mai2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Mihaela CHISĂR-VIZIRU

GEORGE BĂLĂIȚĂ - CATAGRAFIA TEHNICILOR NARATIVE MODERNE (II)

 

(Urmare din nr.1/ianuarie 2017)

 

Simpatetic, scriitorul va opta pentru reluarea aproape integrală a volumului în cel de Opere (II), din 2011, în care se regăsesc nouă dintre cele zece texte (cu excepția textului Prima zi a săptămânii). Tot în rândul mențiunilor de ordin editorial se remarcă modificări ale titlurilor: schimbarea prin utilizarea altor cuvinte (în loc de Întoarcerea eroului cunoscut este preferat latinescul Excelsior), modificarea grafiei (După nouă și jumătate va deveni, matematic, După 9 ½), precum și stilizarea (Vestea nostră de toate zilele devine Vestea noastră cea de toate zilele). De asemenea, în absența unei note a scriitorului, menționăm că aceste modificări le-am putut observa doar punând în paralel celor două ediții ale textelor (cea din 1966 vs. cea din 2011). Demersul a relevat slabe intervenții asupra narațiunilor și, mai ales, așa cum am arătat, substituirea titlurilor. În cele din urmă, reluarea textelor în volumul din 2011 demonstrează, ca și în cazul celor din Călătoria, atitudinea scriitorului față de acestea, implicând o revalorizare și o repoziționare în ansamblul întregii creații.

Referitor la cele două volume de Opere din 2011 (Marocco I și Marocco II), notăm o opinie critică elocventă care punctează maniera necesară comprehensiunii textelor pe care acestea le cuprind. Astfel, criticul Alexandru Ruja este de părere că: „O corectă valorizare a prozei din aceste volume trebuie să aibă în vedere atât contextualizarea, plasarea în cadrele de atunci ale prozei românești, cât și validarea axiologică prin trecerea timpului. În absența unei note asupra ediției (care să dea unele explicații despre ediție), consider că suntem în prezența unei ediții de autor (având în vedere și o notă aparținând autorului și plasată în deschiderea volumului Nopțile unui provincial). Asemenea ediții sunt acte de curaj, examene dure în fața timpului necruțător. Dar la jumătate de secol de la prima apariție aceste proze se citesc cu interes, cu o anumită fascinație a scriiturii și un farmec învăluitor al atmosferei epice1. Prin urmare, după mai bine de cinci decenii de la prima ediție, trecute prin filtrul scrutător al exegezei și, mai ales, prin cel al timpului, textele din Conversând despre Ionescu, publicate în 1966 și reluate — aproape toate — în 2011, reprezintă un excurs literar cu veleități moderne nedisimulate și dublate, consonant, de accente satirice.

În legătură cu opera lui George Bălăiță, nu de puține ori comentariile exegeților au vizat tehnica narativă pe care scriitorul a practicat-o, într-adevăr referirile fiind făcute mai ales la romane unde, datorită cadrului amplu al narațiunii, este complexă și compozită. Cu toate acestea, nici primele volume publicate de provincialul declarat George Bălăiță nu sunt lipsite de manieră epică substanțială, aici existând premisele acelor procedee atât de apreciate în construcțiile romanești. Cele zece texte ale volumului Conversând despre Ionescu au indus exegezei ideea că deschid o breșă către modernitate, iar scriitorul a trecut drept un plăsmuitor autentic, care și-a dovedit, de-a lungul timpului, consecvența în arta prozei. Unul dintre exegeții operei lui George Bălăiță, Alex. Ștefănescu, sublinia că, spre deosebire de Călătoria, „spiritul înnoitor, prin care trebuie să înțelegem nu numai reformule făcute pe cont propriu, ci și zelul dovedit în aplicarea unor procedee narative preluate de la scriitori traduși cu fervoare în deceniul șapte, ca Albert Camus, Franz Kafka sau William Faulkner, este și mai evident în Conversând despre Ionescu. În acest volum aproape că nici nu mai contează «subiectele» propriu-zise, efortul scriitoricesc îndreptându-se cu prioritate spre etalarea modernității prozei2. Stabilind resorturile prozei lui George Bălăiță și, totodată, intuind miza acesteia, criticul Alex. Ștefănescu trasează o dimensiune a narațiunilor cuprinse în volumul din 1966 în care, inconstestabil, modernitatea prevalează, cu mențiunea că subiectul este surclasat voit și devine un pretext. Astfel, evoluția scriitorului, prin raportare la volumul de debut, este evidentă, dar nu pot fi ignorate nici ecourile acestuia care, într-o comprehensiune panoramică a operei, pot fi catalogate pozitiv drept un reflex succesiv, indentificându-se ca elemente care asigură continuitatea traiectului literar al scriitorului. De pildă, preocupările pentru universul infantil — vizibile în Călătoria — vor fi accentuate în cel de-al doilea volum și privite dintr-o nouă optică, mult mai profundă, coagulată în jurul unui singur personaj, traversând experiențe fundamentale ale existenței. 

O hartă a tehnicilor narative de care scriitorul uzează s-ar contura lent, pe parcursul volumului, acumulând, pagină după pagină, elemente ale unui relief narativ aparent liniar, întrucât în fibra narațiunilor intervin personaje cu determinări precise, care imprimă textului excrescențe. Limitele naturii umane încep să fie testate, astfel că de la prima narațiune a volumului, Întoarcerea eroului cunoscut, și până la cea din finalul acestuia, Palladion, George Bălăiță proliferează un inventar de tehnici care eludează încadrarea în tiparul literaturii aservite. Procedeele de care uzează, desigur, nu sunt inventate de Bălăiță, dar așa cum am subliniat, utilizarea lor capată valoare sporită dacă ținem seama de epoca în care textele au apărut. Altfel spus, un concept variabil, modernitatea, aplicabil textelor lui George Bălăiță, este circumscris unui areal temporal cu restricții eludate prin narațiuni scurte, dar concentrate în jurul unui nucleu cu multiple semnificații.

Eșafodajul epic, de inspirație faulkneriană sau kafkiană, cu ecouri proustine ori freudiene, este fundamentat de capacitatea scriitorului de a utiliza catalitic aceste resurse și de a le integra în structura narațiunilor într-o manieră originală. Tendința novatoare este vizibilă în segmentele narațiunilor privitoare la construcția personajului, precum și la nivelul fluxului epic, mereu fragmentat ori relativizat prin pluralitatea vocilor narative. Echilibrul resorturilor narative din volum este stabilit prin acele narațiuni în care candoarea și curiozitatea copilăriei ori prudența senectuții oferă o reprezentare neviciată a realității, girată de pavăza metaforică. Din această perspectivă, se poate vorbi și de o inegalitate a volumului venită tocmai din ceea ce am numit continuitate a traiectului literar. Astfel, apreciem — fără conotații negative! — că texte precum Viața lângă lac, Prima zi a săptămânii, O fugă neîntreruptă până la poartă, Furnica pe talpă, Vestea noastră de toate zilele păstrează, mai degrabă, linia volumului de debut, în timp ce jumătatea cealaltă a volumului, celelalte cinci texte (Întoarcerea eroului cunoscut, Conversând despre Ionescu, După nouă și jumătate, Posibilitatea întoarcerii lui Benedict, Palladion) inclină către modernitate, servind scopului acestei abordări tocmai pentru a dovedi că proza lui George Bălăiță relevă, gradat, într-o fază a evoluției sale, repere ale exaltării novatoare. 

Exegeza a mizat pe această dimensiune modernă a prozei, apreciind textele în care i se simțeau germenii, dovadă fiind, de pildă, opinia lui Alex. Șefănescu, criticul subliniind entuziast că: „Toate modurile de a scrie, în vogă în epocă, sunt experimentate — cu competență și cu plăcere — în volumul Conversând despre Ionescu. Dacă cineva ar vrea să se documenteze asupra modelor literare care s-au succedat de atunci încoace ar trebui să consulte și acest volum, care le ilustrează sau le prefigurează3. Dacă Alex. Ștefănescu sugerează valoarea volumului prin prisma densității tehnicilor narative utilizate de scriitor, în aceeași linie se înscrie și opinia critică a lui Eugen Simion, după care „Conversând despre Ionescu este, în fapt, o carte de experiment. Autorul învață să stăpânească o tehnică nouă pe măsură ce începe să gândească în alt mod, indiscutabil mai profund, literatura. Se simte și influența lecturilor din proza modernă4. (Re)gândindu-și literatura ori inserând elemente ale prozei moderne, cert este George Blăiță reușește să facă din volumul Conversând despre Ionescu un consistent material literar din punctul de vedere al modalității epice.

Volumul se deschide cu imaginea unui erou mort într-o împrejurare absurdă - în care eroismul său este anulat - căreia i se adaugă o alta, a unui fals erou, construindu-și latura bravă a firii sale debile și complexate. Erou și pseudoerou într-o mise en abyme propune George Bălăiță construind o narațiune intitulată expresiv - Întoarcerea eroului cunoscut/Excelsior - ale cărei planuri alternează pe fondul memoriei involuntare. Scenele rememorării oscilează între prezentul și trecutul personajului, păstrând ca liant firea anxioasă și inhibată de complexe a acestuia. Antieroul parcurge un proces de introspecție, căutând să-și depășească propria natură, anulându-și identitatea și chiar însușindu-și un alt nume.

Construcția și deconstrucția unui personaj reprezintă miza subliminală a narațiunii care, după părerea lui Eugen Simion, urmează o tendință a epocii conform căreia, prin personaje bizare, scriitorii încearcă să se sustragă tiparului impus de regimul politic. Concret, criticul notează că: „George Bălăiță descrie, în fapt, un caz de falsificare a conștiinței tinere, temă predilectă în proza din deceniul anterior. Deosebirile sunt totuși importante. Personajul lui Bălăiță nu-i nici sublim, nici (în ordine morală) abject. Maniheismul își pierde autoritatea în rândurile noii generații de prozatori, din ce în ce mai interesați de situațiile care se abat de la regulă. O regulă, dealtfel (sic!), simplificatoare, căci exclude tocmai ceea ce este fundamental pentru literatură: individualul, ireductibilul din om. Revenirea la «cazuri», abundența indivizilor bizari și, încă o dată, pătrunderea «suciților» în proza din anii ‘60, reprezintă o primă negație a modelelor epice proletcultiste5. Textul rezistă prin acest personaj versatil și anxios, Marcel (Walter) Descu, care nu are în structura sa nimic din ceea ce am putea integra proletcultismului, rămânând o dimensiune a naturii umane în care se identifică bizarul, banalul și angoasa.   

Alte două reprezentări inedite ale volumului sunt vizibile în Conversând despre Ionescu prin cei doi interlocutori ai unui fals dialog, construind o comunicare aluvionară, dar inconsistentă din punctul de vedere al exactității mesajului. Aceasta este, cu siguranță, în logica narațiunii, o tehnică nouă, care imprimă dinamism fluxului epic și potențial expresiv. Totodată, este întreținută și o ambiguitate datorită cursului intermitent al narațiunii, generând o atmosferă pe care vocile exegezei au plasat-o în vecinătatea celei desprinse din operele lui Eugen Ionescu. Absurdul, dar și grotescul irup în banalul cotidian prin dialogul celor două personaje, iar jocul imaginilor în oglindă completează cadrul, lăsând impresia unei lumi paralele. De altfel, această manieră de a construi cadre în oglindă nu este singulară în opera lui George Bălăiță, servind scriitorului în multiplicarea imaginilor și, de cele mai multe ori, reflectându-le distorsionat. Conversația celor doi, alegorică și divizată de replici neconcordante, condusă către subiectul banal Ionescu, conturează două puncte de vedere diferite, fiecare participant la discuție încercând să susțină, după propria percepție, imaginea personajului absent. Întreaga narațiune este plasată sub semnul relativizării, mesajul textului, la fel ca și dialogul, sporind echivocul și adâncind ideea că textul reprezintă, în cele din urmă, o demonstrație de compoziție epică uzând, într-o manieră proprie scriitorului, de mecanismele dialogului.

Surprinderea fragmentelor de realitate, cu toată banalitatea lor sau cu gesturi rutiniere, dar transpuse în cadre cinematografice într-o narațiune cu planuri succesive, constituie un alt reper al modalității epice din volumul Conversând despre Ionescu. Universul ficțional este decompozabil, de pildă, în După nouă și jumătate, se structurează în părți distincte, urmărind personajele ca într-o scurtă peliculă ai cărei actori, un bărbat și o femeie, își petrec fiecare, după rutina obiceiurilor personale, o dimineață, întâlnindu-se, totuși, când ceasul va fi trecut de nouă și jumătate. Înregistrate detaliat și lent, imaginile scurtei narațiuni alcătuiesc un colaj coerent și echilibrat, în pofida aparentei scindări, întrucât proporțiile planurilor care se succed sunt păstrate într-un armonios regim epic cu veleități filmice. Rigorile unui fir narativ obișnuit sunt ignorate în favoarea unei narațiuni compozite, în care primează imaginea ca unitate minimală a universului creat. Setul de reprezentări ale unei dimineți, aglutinând detalii din timpul acesteia, determină o succesiune de evenimente desprinse din cotidian, dar expresive tocmai datorită alternanței epice care amplifică dimensiunea fragmentară a textului.

Un alt joc de-a realitatea, ai cărei protagoniști sunt, de data aceasta, doi adulți, propune George Bălăiță și în Posibilitatea întoarcerii lui Benedict, un text care, încă din titlu, reclamă o apropiere de prima narațiune a volumului, Întoarcerea eroului cunoscut.  Cuvântul pe baza căruia se poate stabili facil similitudinea este întoarcere, iar într-o linie sinonimică extinsă acestuia i se pot adăuga vocabule precum înapoiere, răsturnare, dar și schimbare, reflexie ori rotație. Desigur, lista sinonimelor poate continua, însă esențială rămâne nuanța subtilă a termenului folosit de scriitor pentru a sugera versatilitatea personajelor, care își arogă alte identități. La fel ca Marcel (Walter) Descu, cei doi, Benedict și prietena sa, caută să se identifice în alte existențe iluzorii, proiectând imagini ale realității în care nu se vor putea integra și fiecare căutând, apoi, ieșirea: el - copilărește - o va găsi într-o poveste, iar ea izbucnind isteric în lacrimi. Stadii incipiente, așadar, ale naturii umane versatile îl preocupă pe scriitor, înregistrându-i oscilațiile și transformările, toate culminând apoi cu personajul Antipa - din Lumea în două zile - a cărui complexitate își găsește reprezentarea, expresiv, în domestic și infernal.

 Construcția personajului implică, în această ordine de idei, ambivalența ca dimensiune fundamentală, fiind exploatată expresivitatea existenței duale într-un joc între a fi și a părea,  care generează în natura actanților fibra instabilității. Mutatis mutandis, apreciem că plasticitatea unui atare demers nu este egalată, de pildă, într-o descriere detaliată precum cea din Prima zi a săptămânii, unde întreaga existență a lui Moise Aanei este evocată de Vasile Voiculeț, instructorul de partid. Astfel, se observă că maniera de a alcătui personajele nu este liniară pe tot parcursul volumului din 1966, dar dincolo de ezitări, însemnate rămân izbutirile scriitorului în practica tipurilor umane, nu de puține ori bizare. Din acest punct de vedere, cel mai potrivit exemplu îl oferă Palladion, unde cei cinci actanți — Grigore, Baltazar, Spânul, Contele și Patrocle — servesc unei polemici metaliterare al cărei subiect este personajul și relația sa cu autorul. Mai mult, Eugen Simion miza pe acest text, atestându-i valențele de text care premerge maniera epică a Lumii în două zile, criticul notând: „Schimbarea cea mai serioasă în optica prozatorului se vede în Palladion, unde aflăm, sub o formă incipientă, modul de a nara din Lumea în două zile. Este, aici, o discontinuitate voită, o rupere sistematică a cronologiei reale, o deliberată confuzie între real și imaginar… cu efectul de a ține cititorul în stare de pândă și de a-l sili să participe la un complicat joc narativ. Apare din când în când și autorul ca personaj-narator, zicând că autoritatea lui asupra ficțiunii pe care tocmai o scrie este limitată6.

Un joc prin titlu, Palladion, va converti întreaga narațiune, supunând-o, prin amestecul de real și imaginar, unui proces de transfigurare, în cele din urmă, dovedindu-se că „totul este un joc al fanteziei epice, că peripețiile celor cinci în tren se desfășoară doar în capul naratorului care stă într-un bloc la etajul VIII și îi place să joace Palladion… […] George Bălăiță a prins deja acest rafinament al jocului și, în romane, îl va urmări pe mari spații epice7. Plăsmuire rafinată a imaginației, dar păstrând luciditatea unei formule epice ingenioase, narațiunea rămâne un argument pentru tendința scriitorului de a polemiza cu tiparul unei proze urmând o rețetă pentru edificul epic în a cărui logică autorul este omniscient. Personajele lui Bălăiță din acest text sunt autonome, iar întregul text este guvernat de spontaneitatea reacțiilor acestora pe care autorul declară că nu le cunoaște.

În aceeași linie, notabilă este opinia unuia dintre personaje, a lui Baltazar, acesta exprimându-și mâhnirea legată de preferința scriitorilor pentru o realitate în care el nu se regăsește: „În drum spre casă, după un vechi obicei al lui, Baltazar monologa: «Despre noi, funcționarii, nu scriu scriitorii noștri cărți, despre cum mergem noi pe stradă, cum trăim, despre cum mă gândesc eu mergând acasă, la desert, plăcinte cu poale-n brâu […]. Nu citești d-astea de loc. Stai câteodată întins, vrei să citești o carte și nu te recunoști în ea. Când o să mă recunosc într-o carte, să spun și eu: uite nasul, ochii, gura, uite psihologia, seamănă, bun fotograf a fost scriitorul acesta, un adevărat pictor!»8. Personajul lui Bălăiță nu numai că își folosește autonomia, dar are și pretenția autenticității existenței din universul ficțional, căutându-și reperele și reclamând imaginea propriei personalități în opera literară, inconsistentă — în viziunea lui — prin îndepărtarea de tipurile umane reale. Evident, nota ironică a scriitorului referitoare la tiparul omului impus de realitatea politică a vremii nu lipsește, fiind voalată în această aparentă polemică a personajului cu scriitorul.

Mult mai substanțial pentru comprehensiunea textului Palladion este caracterul anticipativ al acestuia în ansamblul operei lui George Bălăiță. Astfel, alături de ceilalți exegeți, Simion Bărbulescu observă în Palladion germenii scriiturii consacrate de Lumea în două zile, dar în același timp, oferă și un posibil reper avut de scriitor în alcătuirea textului, subliniind că „noua nuvelă - având, poate, ca model L’impromptu de l’Alma a lui Eugen Ionescu - se constituie după cu totul alte legi ale narațiunii, de care autorul ia cunoștință - fără voia lui - pe măsura derulării evenimentelor în care se angajează cele cinci personaje fictive, concepute ca cinci piese pe o tablă, respectând condiția de a nu se cunoaște între ele9. Desigur, izvoarele unei atari tehnici pot fi căutate în lecturile însemnate ale provincialului, putându-se stabili filiații - cum, de altfel, exegeza a făcut-o -, dar apreciem, așa cum am mai subliniat, că esențială rămâne maniera autentică în care George Bălăiță distilează, prin filtrul propriei conștiințe creatoare, toate aceste tendințe literare, generând, în cele din urmă, texte originale.

Cu temeritate, George Bălăiță preferă o formulă epică novatoare, pe lângă reminiscențele volumului de debut, deloc imputabile în contextul în care opera urmează o evoluție firească. Exegeza a sesizat la unison predilecția scriitorului pentru experimentarea tehnicilor narative diverse și, mai ales, girate de suflul novator și a apreciat valoarea experimentală a volumului într-un cadru politic nu tocmai permisibil. Catagrafia tehnicilor narative utilizate de scriitor în volumul Conversând despre Ionescu reprezintă un excurs conex receptării critice, sondând eșafodajul epic și relevându-i mecanismele în virtutea cărora narațiunile se înscriu pe coordonatele prozei moderne. Relevanța unui atare demers de catagrafiere a tehnicilor narative emerge din tendința declarată a cercetării monografice — pe care o avem în vedere — de a repoziționa în ansamblul operei primele volume semnate de George Bălăiță și, implicit, de a resuscita comprehensiunea lor, întrucât receptarea critică nu a fost întotdeauna echitabilă, punând în umbră anumite aspecte ale textelor. 

          Volumul Conversând despre Ionescu, alături de cel de debut, Călătoria, constituie, din punctul de vedere al receptării critice, un teren cu multiple zone neexploatate, peste care, odată cu trecerea timpului, s-a așezat apatia exegezei, mult mai interesate de romanele lui George Bălăiță. Cu toate acestea, primele volume ale scriitorului nu sunt lipsite de substanță, iar analiza lor relevă particularități esențiale atât pentru imaginea panoramică a operei, cât și pentru traiectul acesteia, notabile fiind prefacerile structurii epice de la un volum la altul.

 

Note:

1. Alexandru Ruja, Între ludic și confesiune, în vol. Lecturi-Cărți-Zile, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2012, p. 146-147;

2. Alex. Ștefănescu, Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani dispuse în ordine cronologică), Editura Eminescu, București, 1987, p. 217;

3. Ibidem, p. 218;

4. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, [Casa de Editură Litera], [Chișinău], 1998, p. 30.;

5. Ibidem, p. 29-30; 6. Eugen Simion, op. cit., p. 31;

7. .Ibidem, p. 32;

8. George Bălăiță, Conversând despre Ionescu, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 229;

9. Simion Bărbulescu, Profiluri literare contemporane, Editura Cartea Românească, [București], 1987, p. 148.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.