top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Titu Maiorescu - scrisori către Duiliu Zamfirescu (Săluc Horvat), nr.5(168),mai2017
Titu Maiorescu - scrisori către Duiliu Zamfirescu (Săluc Horvat), nr.5(168),mai2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Săluc HORVAT

TITU MAIORESCU –

SCRISORI CĂTRE DUILIU ZAMFIRESCU

      

    Istoria literară cunoaște o bogată literatură epistolară aparținând unor scriitori importanți din toate generațiile. Atenția de care se bucură acest gen de literatură rezultă din relevanța pe care o are la întregirea biografiei autorilor.

          Având un caracter de intimitate, în majoritatea cazurilor ea nu este cunoscută în momentul producerii, uneori doar după moartea autorului. Ferită de anumite reguli, literatura epistolară are avantajul de a i se permite abordarea unei tematici și a unei structuri care o deosebesc formal de celelalte genuri literare, dar care, atunci când emană de la personalități ale vieții literare, științifice, politice, joacă un rol important pentru mai buna cunoaștere a autorului și, în același timp, a epocii în care se produce.

          Din bogata bibliografie oferită de istoria noastră literară, corespondența dintre Titu Maiorescu și Duiliu Zamfirescu este una de excepție, de un real interes pentru istoria literaturii, atât prin durata în care s-a realizat (1884-1913), cât mai ales prin valoarea ideatică și literară a multora dintre scrisorile expediate între cele două mari personalități ale literaturii noastre. O parte dintre aceste scrisori se regăsește în volumul publicat de Emanoil Bucuța sub titlul Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori (1884-1913)*. Volumul cuprinde 197 de scrisori trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu, prima fiind datată în 16 octombrie 1885, ultima în 31 august 1913, și 44 de scrisori trimise de Titu Maiorescu lui Duiliu Zamfirescu, prima din 14/26 septembrie 1889, ultima din 6 aprilie 1909.

          Istoria acestor scrisori are tainele ei, unele rămase necunoscute, mai ales în privința celor emise de marele critic, mult mai puțin numerice. Este de necrezut ca manierele lui Maiorescu să-l fi făcut să nu răspundă la scrisorile primite. Importanța corespondenței dintre cei doi este semnalată și de Emanoil Bucuța, autorul ediției amintite, care, în Cuvântul de introducere, nota: „Am avut norocul să ajung în stăpânirea scrisorilor unui scriitor, care deschide înaintea noastră viața unui om și a unei epoci (cu referire la Duiliu Zamfirescu) [...] Este în ele o adevărată istorie politică a României moderne, bogată, îndrăzneață, clocotitoare, chiar când pe alocuri părerile se păstrează prea personale și în acord cu o anumită disciplină de gândire sau de grup”.

          Opiniile diferite dintre cei doi scriitori, pe lângă apropierea lor afectivă, sunt, firește, mult prea personale, atât de diferite încât, în cele din urmă, vor duce la îndepărtarea lor în planul ideatic, chiar și în cel personal. Comunicarea prin scrisori între Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu a început prin anul 1884, la inițiativa autorului Vieții la țară, și se rezuma la unele solicitări adresate criticului. Unele dintre acestea nu necesitau un răspuns, ceea ce justifică lipsa unor scrisori trimise de Maiorescu în anul 1889.

          În anul când a început dialogul epistolar, Duiliu Zamfirescu avea 26 de ani. Era cunoscut din colaborările lui la „Literatorul” lui Al. Macedonski, din participările la ședintele Junimii și din câteva colaborări la „Convorbiri literare”.  În schimb, Maiorescu, mult mai în vârstă, era o notorietate în viața literară, politică și universitară. Intuind talentul literar al tânărului său confrate, din dorința de a atrage noi talente spre „Convorbiri literare”, îi acceptă lui Zamfirescu timidele solicitări. De acum, între autorul lucrării Direcția nouă în poezia și proza românească și viitorul autor al romanului Viața la țară se vor stabili relații intelectuale și amicale ce vor dăinui ani buni. Maiorescu ținea la Duiliu și pentru că era tânăr și frumos, pentru că avea talent literar, pentru că era colaborator la „Convorbiri literare” și se găsea în apropiere de credința lui politică.

          De un schimb propriu-zis de scrisori se poate vorbi începând cu scrisoarea din 4 mai 1888, trimisă lui Maiorescu atunci când Zamfirescu a fost numit secretarul Legației române la Roma. În luna iunie a aceluiași an, Zamfirescu îi mulțumește lui Maiorescu pentru decorația care i s-a acordat, „Bene Merenti”: „Abia astăzi am găsit în Monitorul Oficial Decretul prin care ați binevoit a mă decora (...) și de aceea am întârziat. Acum mă grăbesc să vă exprim via mea recunoștință”. Din acest moment și până în 1909, anual vor avea schimburi frecvente de scrisori, între cinci și cincisprezece pe an. Scrisorile care au urmat au o tematică diferită și un caracter informativ cu privire la viața lor personală și familială, dar și la viața literară, politică, la creațiile proprii. Deși între cei doi există o comunicare leală, de respect reciproc, acest fapt nu i-a oprit să se exprime adesea contradictoriu în cele mai diverse situații, mai ales asupra unor opere literare, așa cum s-a întâmplat în cazul scrierilor lui I. L. Caragiale: „Nu-ți plac nuvele lui Caragiale? Nici lui nu-i plac nuvele D-tale, Alessio. Mie-mi place. Este și bine așa: fiecare autor are prisma lui proprie și trebuie să rămână cu vederea în lăuntrul ei. Eu sunt cu publicul cel mare, respectiv pentru toate prismele, numai să fie curate în transmiterea razelor” – scrie Maiorescu.

          Schimbul de opinii pe marginea unor opere literare proprii sau ale altor scriitori este unul din subiectele des întâlnite, mai ales în scrisorile lui Zamfirescu. În scrisoarea din ianuarie 1890, referindu-se la I. L. Caragiale, acesta afirmă: „Cu O făclie de Paște și mai ales cu Năpasta, Caragiale pare a intra într-o fază nouă, aceea a înrâuririi romanelor rusești; a lăsa amorul la o parte; a ceti partea lăuntrică a complexului firii omenești; a alege din această parte unele escrescențe și a le studia până la particularitățile lor patologice”. Urmează o severă analiză a Năpastei, fiind de părere că „din toată piesa îți rămâne un simțământ de răceală umedă. Nicio emoție, nicio vibrare caldă. Asta e impresia mea”. În răspuns (8 februarie 1890), Maiorescu îi scrie: „Năpasta lui Caragiale? D-tale nu ți-a plăcut – mă așteptam la așa ceva. Mie mi-a plăcut grozav de mult (...). Dar ai să fii pus pe gânduri: nici publicului nu i-a plăcut, la prima reprezentare a căzut sau à peu près. A fost prost jucată. Va să zică ai ajuns în halul publicului??! Eu rămân în halul meu”. Într-o altă scrisoare, considerând nedrepte ironia lui Caragiale și observațiile literare uneori nemeritate ca fond, adeseori exagerate și mai totdeauna nechibzuite la care a fost supus Duiliu Zamfirescu, Maiorescu își exprimă următoarea opinie: „Și pe de altă parte convingerea ce o am despre Caragiale este că are una din cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, electric, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creer îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părți a lui închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc. Știu adecă caracterul lui(8/20 octombrie 1889). Nu de puține ori, Duiliu
Zamfirescu îi împărtășește lui Maiorescu proiectele sale literare, așa cum s-a întâmplat cu Viața la țară, Tănase Scatiu, Războiul ș.a., la care Maiorescu îi răspunde cu sinceritate: „Am citit cu nevastă-mea întreg și fără întrerupere romanul D-tale (Viața la țară) acum că a apărut în «Convorbiri». Am făcut multe însemnări de amănunte, cu creionul, și aștept revederea noastră tainică pentru dicutarea lor. Vrei să nu-l publici în volum până nu vom fi vorbit împreună asupra lui? După părerea lui Dragomirescu, e cel mai bun roman ce-l avem până acum în românește. E evident că are părți de o căldură delicată, de o tensiune a interesului, de o frumusețe a descrierilor, care îl fac – în aceste părți – egal cu bunele romane occidentale. Dar în privința conducerii unitare a evenimentelor sunt objecții de făcut. Cum rămâne cu istoria țăranilor? Cum rămâne cu Tincuța și tânărul de la Paris?” – opinii care dovedesc simțul critic al lui Maiorescu (20 mai 1895). Nu întâmplător, cu câțiva ani în urmă Maiorescu îi scria lui Duiliu: „Eu aștept mult de la D-ta ca autor al viitorului”.

          Chiar dacă adesea opiniile celor doi difereau, Maiorescu și-a păstrat ani la rând o reală admirație și prietenie față de mai tânărul său confrate, prietenie despre care spune: „Ce plăcere mai mare (...) poate să aibă un scriitor, decât de a-și revedea resimțită propria sa căldură în altul? Căci de căldură este totdeauna vorba pentru orice adevărat scriitor, pentru cel prosaic și pentru cel mai critic. Nu se poate închega nimic de valoare, nici măcar o concepțiune politică, necum una literară, decât la gradul de topire. Numai în fierbințeala entuziasmului se sudează un subiect cu un predicat într-o nouă judecată, dacă e să fie viețuitoare” (16/28 noiembrie 1889). Bunele relații ce au durat atâția ani se vor stinge încet. Motivul de la care va începe ruptura este discursul pe care Duiliu Zamfirescu urma să-l țină în cadrul Academiei Române, care a stârnit opiniile opuse ale lui Maiorescu și asupra căruia nu s-au putut pune de acord, așa cum făcuseră în alte situații.

          Din Sinaia, Maiorescu îi trimite (6 aprilie 1909) o lungă scrisoare cu referire la discursul lui Zamfirescu la Academie, despre care spune: „Partea despre latinitatea noastră este admirabil concepută (...). Dar partea cealaltă, toată teoria D-tale literară, afirmarea de la început că poezia populară ca produs estetic nici nu există la națiunile civilizate, părerea filosofică despre timp și spațiu, împotrivirea contra poeziilor lui Goga (...) sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, ci și scrierilor mele de vreo patruzeci de ani încoace”. În urma nemulțumirilor față de opiniile lui Zamfirescu, Maiorescu va nota: „Când văd asemenea deosebiri de judecată literară între noi, îmi vine să repet vechea observație făcută în articolul Poeți și critici, că tocmai poeții sunt mai puțin chemați să aprecieze poezia altora”. În locul cuvintelor de mulțumire, pe care altădată i le adresa lui Maiorescu („Vă mulțumesc din inimă  – îi scria în 14 martie 1893 – de interesul ce-mi purtați în literatură, în carieră și în toate privințele. Nu pot să răsplătesc decât prin neclintita mea afecțiune, care de altminteri nu are pentru aceasta vreun preț”), Duiliu Zamfirescu este indignat de răspunsul lui Maiorescu în legătură cu discursul de la Academie: „Iubite Domnule Maiorescu, Am primit scrisoarea cu mare părere de rău. Nu înțeleg acest scrupul venit târziu. El mă întristează ca om și mă ambaraseaază ca membru al Academiei. Mă întristează fiindcă ne desparte în intimitatea unei lumi curate, în care cred că trăim amândoi (...). Dacă partea întâi a discursului este riguros exactă, partea a doua este consequența ei logică. Dar, oricum ar fi, eu primesc ca D-voastră să răsturnați toate afirmațiile mele și să dovediți că nu am dreptate când cred că poezia populară ca produs estetic nici nu există la națiunile civilizate (...). Dacă nu reveniți asupra hotărârii luate, nu voi rosti discursul anul acesta” (7/20 aprilie 1909). Duiliu Zamfirescu va reveni printr-o nouă scrisoare în 15/28 mai 1909: „Voiam să vă rog să ștergeți sfârșitul din răspunsul D-voastră, care nu mi se pare admirabil  într-un discurs ce se adresează mie personal, în public. Înțeleg să răspundeți punct cu punct și să spulberați părerile mele asupra literaturii noastre, dar nu înțeleg să-mi faceți lecții în fața a o sută de persoane. Este dreptul meu să vorbesc în Academie despre orice și este dreptul D-voastră să nu împărtășiți părerile mele și să o spuneți, dar fără a mă mustra (...). Sper că veți binevoi a înțelege că rugămintea mea pornește dintr-un sentiment de demnitate care, dacă nu ar fi luat în considerare, m-ar obliga să mă apăr cu anticipație în discursul meu, ceea ce nu pot face, deoarece v-am făgăduit de a nu schimba din ultimul text”.

 

          Sfârșitul unei prietenii, al unor relații amicale nu a dus la o ruptură între prim-ministrul Titu Maiorescu și diplomatul Duiliu Zamfirescu. Ele vor fi tot mai oficiale, dar din ele nu va dispărea acel „parfum” al unei prietenii pe măsura „înălțimii” spirituale a doi dintre marii noștri scriitori. Pe lângă dovada unei prietenii, corespondența dintre Titu Maiorescu și Duiliu Zamfirescu constituie, prin tot ceea ce transmite, pagini importante de istorie literară.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.