Gelu DRAGOŞ

Marea trecere...

Dincolo de tine e doar neantul

Cu umbre uşoare pictat

Dac-ar fi să le-nţeleg tonul

Din nou aş cădea în păcat!

Împrejurul meu e doar toamnă

Alte anotimpuri nu-s

Tu mai rabdă-mă încă, Doamnă,

Precum ne rabdă Cel-de-Sus!

Alerg continuu fără să ştiu

Unde-i margine-n pustiu

Nu e stea aprinsă-n zbor

Să mă-nveţe cum să mor!

Fără rugi care ne iartă

Când păşeşti pe Marea Poartă!

Nedumerire

Deschizând ochii minţii

mă gândesc

cum păsări hoinare

zboară întruna

peste cărări neumblate

Privirea-mi atinge Cerul

inima-mi saltă în piept

uimirea mea devine năucă

îmi pun întrebări omeneşti

şi totul la mine e pe ducă

Aproape de mine e Cerul

stau şi mă întreb acum -

oare încotro este Nordul

iar între degete îmi asfinţeşte

Sudul...

Mai rău ca orbul

Zi după zi m-am împrietenit

cu Moartea

Până ne-am făcut fraţi

de Cruce

Fără să ştiu

nici eu şi nici ea

pe unde s-apuce...

Pentru femeia ce-o aştept

sufletul meu

e o coală de hârtie

pe care inima

a început să

scrie femeie

pentru tine

al iubirii vers

din vise mi-am clădit

un univers

în care suntem împreună

o tu

şi un eu

nedespărţiţi

şi drept dovadă

la picioare

îţi aştern

covor din lăcrimioare

îmbălsămate în lacrimi

de iubire

să ne aducă

fericire.

Amânare

E timpul să ne întâlnim

tulburător să te mai caut

unde vâslaşii dorm în flăcări

şi se trezesc în cânt de flaut.

Privim în aceeaşi direcţie

      Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”

Noaptea trecută am visat un poem

lung cât o pagină de revistă

scris cu litere glagolitice

motiv pentru care nu-l pot reproduce

îl povestesc pe scurt

Descrie-mi, Doamne, ţinuturile

în care nu am călcat

şi înfăţişarea Ta

deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe

poate

iar tu, Doamnă, desenează-mi

un tablou care să-mi ţină de cruce

seara la culcare

Fiindcă eu am fost îndrăgostit

doar de cuvintele mai lungi ca

Ecuatorul

motiv pentru care alaltăieri

le-am trădat

Pe tine, nu,

deşi prin venele mele

nu curge sânge,

ci trec doar vânturi

amirosind a toamnă târzie

Iar într-o noapte chiar a venit

Toamna

Şi într-o clipită m-am dumirit

Că ea se numeşte simplu -

Doamna

Pentru care sunt în stare

să mă împrietenesc şi cu

Moartea

şi să ne facem fraţi de cruce

fără să ştim

nici eu şi nici ea

care pe unde s-apuce

Tu să ai grijă însă,

Doamnă,

că tocmai acum prin faţa

ferestrei tale

mai trece grăbit

un anotimp...

Pământul ca o pâine imensă!

„Pâinea noastră cea de toate zilele

Dă-ne-o nouă astăzi…”

- Chiar, Doamne, de câte feluri este pâinea?!

- Ce obrăznicie să întrebi aşa direct Creatorul!

Caută pământul roditor şi sămânţa bună, roagă-te!

Fă-ţi cruce, trudeşte, ai încredere!

Du-te la seceriş apoi cu speranţă!

Aşa o să ai pâine zi de zi, fiule!

- Iartă-mă, Doamne! N-am vrut să Te supăr!

- Sunt învăţat cu voi, oamenii! Să-ţi răspund blând:

Cea dintâi e pâinea care te hrăneşte când eşti însetat de Domnul,

Urmează Pâinea cu miez de pace şi adevăr în ea,

Apoi e Pâinea regală „Dă-i Cezarului ce-i a Cezarului”.

Pe urmă e Pâinea tocmai bună de scris un poem pe ea;

Dar Pâinea de piatră a lui Brâncuşi e veşnică la voi, românii,

O spune şi brutarul Satului cosmic, Mihai Olos…

Nu uita, totuşi, că PÂINEA e darul Tatălui ceresc pentru voi, muritorii!

Moara lui Laurenţiu

bunicul meu dinspre mamă a fost morar

ce moară mai avea pe Someş

aşa ne-am născut şi eu, şi fratele meu

şi nu pot trăi fără moara mea

eu macin numai şi totu-n cuvinte

când n-am ce pune în coş

mă macin pe mine

cuvânt cu cuvânt

os cu os

fir cu fir

picătură cu picătură

în lut mă transform…

Nelinişte

Nu reuşesc să disting marginea dintre zi şi noapte,

Dar ştiu că noaptea are un gust amar.

Aş desfiinţa noaptea, aş trece de la zi la zi

Fiindcă noaptea-i amăgire şi timp irosit

Aşa cum este acum, presupun că e un exerciţiu

Pentru atunci când vom trece şi nu vom mai fi!

Ceasul din turn

          actorului Paul Antoniu

La început am crezut

Că ceasul din turn nu e doar estetic

Şi i-am atras atenţia (cu ce drept?, mă întreb)

Că limbile merg aiurea şi nu l-am iubit.

L-am părăsit uşor, aşa fac oamenii de obicei

Dar din plictis sau orgoliu

m-am întors cu faţa spre el

şi am remarcat că arată mereu douăsprezece fix.

(m-am gândit că nu vrea să neîndreptăţească

ziua ori noaptea sau pur şi simplu iubeşte

căldura dată de soare în acel timp)

Dintr-o dată limbile lui au vorbit:

- Trecătorule,

Dăruieşte-mi un poem numai mie şi toate

Secundele mele ale tale sunt toate de azi

Pentru totdeauna!

Te-aş chema

invitaţi-mă la dans goală, îşi spuse într-o zi femeia

căutând în dicţionar ce înseamnă cuvântul şaradă

între două dansuri e loc şi pentru vals şi fericire

ar trebui să învăţ viaţa şi fără tine îşi mai spuse

deoarece în vremile astea trebuie să fiu regina galei

să ai amintirea unei femei ca prinţesa Diana

acum de când am devenit doi străini dezlegaţi de biserică

nu mă pot desprinde deodată de amintirile noastre

fiindcă între două tăceri şi ziduri construite de tine

inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne

acum la capăt de drum te-aş chema din nou cu mine

în ţara cuvintelor dulci a dorului şi amorului

Zăpezi de camuflaj

Sunt hăituit, un anotimp întreg,

îmi trage lanţul ploilor în pleoape

străin, în Galaxia Gutenberg

voi scufunda păduri întregi de ape.

Ferestrele de apă s-au prelins

vântul plesneşte-n oase de zăpadă,

pe frunze reci, rugina s-a întins

şi iarna curge-n zdrenţe de paradă...