top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Final dureros (Teo Moldovan), nr. 5(168), mai 2017
Final dureros (Teo Moldovan), nr. 5(168), mai 2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Teo MOLDOVAN 

FINAL DUREROS

 

Rapsodia Română, prin Enescu, vine pe calea undelor, cuprinde arealul prin lirism, puseuri sonice, în tandem cu Poema Română planează uverturi, suite, simfonii, folclor; dansuri, învârtite, hori, ciocârlii, să evoce drama lui Tyrageti, fanul muzicii nemuritoare a lui Jurjac. Peste colajul mixat cu Balada lui Ciprian Porumbescu vine Alexei Mateevici cu Limba noastră-i o comoară, pe fundal, văi, coline, for, insuflă, Răsai, de Grigore Vieru, vocea Doinei Aldea Teodorovici răsună. Toate in corpore infuzau iarna, familia întristată de uciderea eroului căzut pentru suveranitatea Moldovei”, relata Anonimo, veritabil fanion al durerii noastre.

 Peste Moldova s-a lăsat tristeţea, o tristeţe amplificată de valul durerii, după eşecul rezistenţei contra ruşilor, în haosul trădării clasei politice. Infernul a cuprins teritoriul dintre Prut şi Nistru, după ce Tyra fusese lichidat. Zile-n şir după retragerea vandalilor, forţaţi de presiunea Americii şi a Europei Unite, clopotele catedralelor, bisericilor, mănăstirilor din Moldova băteau în tot arealul, în ajunul Crăciunului, în onoarea eroului. Transformând vuietul vibraţiilor sfinte în râuri de lacrimi peste inimile încărcate de durere după măcelul sadic al fiinţelor dragi. Al junilor, junelor, patrioţi lichidaţi în bătălia decisivă de-a lungul Nistrului, a rutelor de acces spre Chişinău. În anvergura stopării hienelor din Răsărit, cu orice preţ.

          De la Mănăstirea Rudi, Japca, Saharna, Ţipova, Lalova, Tabăra, Tighina, Căuşani, la cele mediane, Curchi, Peştera, Hîncul, Gîrbovăţ, Condriţa, Căpriana, Hîrjeuca şi Chiţcani, până la cele  din Sud şi Nord, din catedralele: Bălţi, Soroca, Floreşti, Orhei şi Chişinău, sunetul clopotelor înfiora spațiul în recviemul ultimei misse dedicate Justiţiarului, peste sanctuarul arealului sfânt. Fiorii amintirii se diseminau peste atâtea inimi frânte înaintea ceremoniei funerare a celui mai iubit patriot din conglomeratul acela de lachei, delatori şi vasali vânduţi Moscovei.

          În dimineaţa premergătoare Crăciunului, la Căpriana, mulţimea adunată se reculege-n incintă şi-n afara ei. E frig şi ninge-ntruna. Zona Codrilor şi Isnovăţul au dispărut sub cupola cerului colmatat de nori sidefii, într-o zi de pace atelurică. Din capelă, predica de graţie a mortului răzbate până afară. Lângă sicriul închis, femei, camarazi, tineri şi tinere, loiali defunctului, cu toţii doreau să-l conducă pe ultimul drum, cu respectul, devotamentul acordat bravului Tyrageti. Cu ochii umezi, patrioţii participau la solemnitatea ultimului act de adio al Justiţiarului. Simbolul care a pus libertatea şi aspiraţia compatrioţilor săi mai presus de scopurile sale! Linşat de vandali, după zbateri teribile, a fost dezintegrat de slavi pe altarul credinţei.

          Tocat, pulverizat, disecat de gloanţe, şi-a dat viaţa, aici, la Căpriana, în mănăstirea cu cele mai inegale şi numeroase turnuri din zonă, după o luptă acerbă, în braţele femeii dragi. Ale frumoasei Foca-Pauline Conda, care-i sorbise cu disperare ultima suflare, din gura colmatată cu sânge, să conserve-n aula inimii ei spiritul iubitului drag. Pe figura-i tristă, amintirile vin în fiori şi-i intensifică agonia.

Ochii negri pe lookul afectat nu developa tot dezastrul din suflet. Marcată de modul în care au strâns călugării resturile trupeşti, pisate până la dezintegrare de inamici, i-a mulţumit abaţiei prin gesturi afective. Paula fremăta, trupul tocat al lui Tyrageti a fost ambalat într-un sac şi depus de abate în sicriul din spatele altarului, până la sosirea Paulei, după ce ea se fofilase din escorta inamicului. Solicitând abatelui organizarea discretă a funeraliilor, fără tam-tam spre locul unde-şi dorise Tyra să fie-nhumat: în arealul copilăriei, Rezervaţia Pădurii Domneşti, de lângă Viişoara.

          Lângă Paula, Ulana, Giorgia, alias Mixi, Bufon-Dijon, Veston-Cholet şi alţi camarazi din DGSE, DGSI, Interpol, rămaşi în viaţă după conflictul teribil, o impulsionau să reziste psihic. Participanţii îndureraţi au făcut cerc în jurul ei, distruşi de pierderea conducătorului drag. Costumaţi în negru, ascultau vocea preotului cu multă cucernicie, ce se revărsă timbrată peste mulţimea din capelă şi din afara ei. În timp ce balada lui Ciprian Porumbescu, Rapsodia Română, răsuna în acorduri line, printre reţineri, puseuri, senzaţii melancolice de-o rezonanţă aparte. Paula rememora eposul muzical enescian, opera Oedip prezentată la Paris. Pasiunea lui Tyra pentru compoziţiile maestrului bine dozate cu elemente din folclorul autohton, în fantezii, puseuri ameţitoare. Peste ele, vocea preotului clama: „O viaţă tânără s-a dus jertfindu-se pentru noi cu atâta abnegaţie. Prin sacrificiul său, Tyrageti a devenit simbolul libertăţii noastre. Un etalon, un erou, demn să fie lăudat în analele şi rugile noastre. Tyrageti şi-a sacrificat viaţa pentru libertatea şi binele poporului din mijlocul căruia a evadat spre lumină. Prin memoria compatrioţilor va cocheta cu perenitatea, după ce le-a indicat fraţilor direcţia, calea spre lumină. Dar mulţi dintre noi, ca salamandrele oarbe din grote, n-au cerinţă de ea, camuflaţi sub mantaua sovietică. Ca de atâtea ori în istorie, ne-am abandonat liderii în momente cruciale, predându-i inamicilor, ca evreii pe Iisus. Cum Rabini l-a dat pe Cristos vulgului să-i decidă soarta, degrevându-se de răspunderi, asemenea lui Pilat, iudeii şi-au lavajat mâinile, cum le-am igienizat noi, moldovenii, prin neimplicarea noastră, dezonorându-l prin splinul nostru imund pe Tyrageti. Pentru idealurile sale, implicit ale noastre, eroul s-a ridicat ca o tornadă să ne deschidă nouă orizontul, şi noi ce-am făcut?! Nu l-am susţinut, protejat suficient, pe măsura iubirii lui de patrie…

          Lumea suspina. Buneii din Iaşi au leşinat de durere. Cei de la Moara Domnească, devastaţi, plângeau cu suspine, de li se rupeau inimile cuprinse de patimi. Împreună cu nepoţica lor, disperau. Pauline şi-a plasat creaţia sub escortă, alături de bunei, în loja de sus, să-şi scape pupila de traume. Printre ofuri, Paula îi pronunţa numele: „Ştefănelul meu, de ce te-ai dus? Mai bine muream noi, să vieţuieşti tu, perla sufletului nostru!”. Protejată cu afecţiune de bunei, fetiţei îi curgeau lacrimile din vadul suferinţei, ca apostolilor afectaţi de moartea Mântuitorului. Costumată-n alb, cu epiderma feţei de-o puritate himerică, cuprinsă-ntre eşarfa închisă şi onixul părului lucios, părea un templu al inocenţei, sufocat de suspine. 

          Amici şi cunoscuţi se raliau lamentărilor, într-o atmosferă înecată de vaiete. Preotul a reamintit cine a fost Ştefan Bogdan Stere, Tyrageti, de unde a pornit, pe unde a umblat şi de unde revenise-n patrie, după periplul halucinant prin lume. „Ca să moară, să fie înhumat ca o stea în noaptea pierzaniei noastre, jertfindu-se pentru idealul nostru. Prin spiritul său generos, Temerarul şi-a sacrificat viaţa pentru salvarea patriei, a noastră, de la pieire…

          După iertăciuni, popii intonau lacrimogen: „Vai, ce durere duce sufletul,/Când se desparte de trup/Şi nu-i nimeni să-l ajute…”. În lacrimi, participanţii se perindau în jurul catafalcului pentru ultimul adio. Formând prin girare o spirală imensă, fiecare atingea cu mâna capacul sicriului, cu respectul cuvenit. Unii îngenuncheau plângând. Femeile şi maturii sărutau sicriul şi-şi făceau cruce, rugându-se Domnului să-i ierte lui toate păcatele, făcute cu voia sau fără voia sa, şi să-l primească-n împărăţia Lui. Şi sinusoida umană continua în paralel cu şirul celor care evacuau capela.

          Printre ei, un individ distins, păr alb, s-a apropiat de Paula trepidând de emoţie. Prezentându-şi compasiunea, condoleanţele, şi-a exprimat regretul pentru pierderea lui Tyrageti. „Barou Nashy”, fu surprinsă Pauline, aruncându-i-se-n braţe. „Fără să ezit, am venit să-l petrec pe ultimul drum pe camaradul cel mai rapid şi curajos dintre bravi!”, i-a precizat Nashy, vizibil afectat. „Mersi. Cum aţi aflat de eveniment?”, fu surprinsă Paula. „Interpol”, pronunţă Barou Nashy cuvântul, prin care a spus totul. Conducând-o lângă sicriu, a dat mâna cu Dijon, Giorgia şi Cholet, zicând îndurerat: „Dieu lui pardonne!”. „Un grand héros commandant”, i-au replicat întristaţi. „Oui, camarades”.

          Şi momentul funerar continua cu sunetul disonant al Rapsodiei Române, fără rachiuni şi intrigi, cu imnuri, ode, în amalgamul de compoziţii din balada genezei poporului român. În lacrimi de fulgi, iarna delira, intensificând parcursul liric al existenţei noastre, cu epopeea lui Tyrageti …

          Apoi sicriul a fost depus în carul mortuar, în timp ce mulţimea, din respect, s-a recules cu pietate. În aceeaşi utilitară amplasându-se coroane, flori peste sicriul maroniu, la capul căruia, pe crucea din lemn lăcuit, erau inserate simplu „Tyrageti” şi anii parcurşi sub lumina celestă: 1983-2017, până spre nebulozitatea eterică…

          Din cauza ninsorii abundente, dar şi pentru evitarea unor incidente pe traseu, provocate de ranchiuna noului preşedinte rusofil, numai o parte din cei prezenţi urmau să-l petreacă pân’ la destinaţie.        

          Din Căpriana, cortegiul funerar a fost urmat de maşinile dotate cu lanţuri antiderapante spre şoseaua judeţeană R 24, prin Pănăşeşti. Cu acelaşi imn difuzat prin staţia amplasată în carul mortuar, cu susuri, patimi, lent, allegro, triluri, în şoapte râuri, impulsuri avântate peste păduri, forme de relief. În cavalcade, ruperi de ritm pe şuer, vânt, acustici, sentimente, toată drama existenţei milenare la pachet peste atâtea vise necenzurate, jalonate de emoţii, himere, iluzii într-o clotoidă ce va cumula toate geniile, transformând elementele ostile, putregaiurile, prin anduranţă, în cântece şi mise de petrecanie. Într-un amalgam de alergări, strângeri, cuplări, desprinderi, ascensiuni, salturi, planări, picaj, în creuzetul dramei noastre cu Mioriţa, Toma Alimoş, Meşterul Manole, Luceafărul, „Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română”, în lacrimi de fericire spre mirajul nucleului din care s-au desprins precursorii, cu istoria lor ştiută şi neştiută, sechestrată de enigme şi mituri: „To be or not to be”, zis de Shakespeare, s-a transformat prin Doina, Eminescu, Rapsodie, Enescu, în „acum ori niciodată, prin cuget, patimi, mituri, forţă proprie, fără discordii, români treziţi-vă…!”.

          Prin iarna capricioasă, convoiul continua din Pănăşeşti pe L 448 în direcţia Bucovăţ-Călăraşi-Rezervaţia Fagului-Pîrlita spre Corneşti şi Făgădău până la intersecţia Floreşti, la stânga, albie-Prut, Albineţ’ Vechi, Călineşti, Chetriş, cu halte Viişoara, Moara Domnească, punctul terminus, la baza stejarului masiv din Rezervaţia Pădurii Domneşti, unde-şi va petrece iluzia eternităţii Tyrageti.

          Şoseaua ninsă crea mari dificultăţi convoiului. Viscolul şi frigul reduceau avansul maşinilor cu faruri aprinse. Pe traseu, consolată de Georgia Coupé, Alena şi Roxi, Pauline rememoră calea revenirii ei în Franţa, ante Congo, după ce fusese salvată din laboratorul morţii de Stere şi de agenţii Interpol, din locaţia excavată-n stânca situată deasupra lacului Tanganica. Paula, sechestrată de mafioţi în grota-labirint, scapă vie din mâna mafiei, cu aportul semnificativ al iubitului ei: Bogdan Ştefan Stere, zis Tyrageti. 

          După Paris, a decis să-şi urmeze soţul, la iniţiativa lui, în Iaşi şi-n Republica Moldova. Sângele buneilor şi-al străbunilor l-a chemat la matcă după experienţa cumulată în Legiune, DGSI şi Interpol, să-şi pună în interesul patriei toată ştiinţa, experienţa, practica adunată pe parcurs. Prin sumele acordate rezistenţei, generozitatea lui Nashy nu avea egal. La solicitarea expresă a lui Tyra, pentru scopul nobil al salvatorului său, Nashy achiziţionase cele mai performante arme: avioane, nave, tancuri, turbijeturi prin Interpol. Tot Nash racolase pentru Tyta sute de combatanţi, instructori, aviatori şi specialişti în domeniu, pentru adaptarea voluntarilor autohtoni la rigorile guerilei, în cea mai teribilă confruntare din Europa modernă. Din gratitudine, Paula l-a cuprins cu braţele: „Mulţumim, Barou Nashy”, în vibraţii demolatoare. Nashy şi-a înclinat respectuos capul… Paula reveni lângă sicriul soţului răpus. Unirea cuplului Paula-Stephan, post Congo, s-a celebrat la starea civilă-n Iaşi, în aplauzele amicilor.

          Şi, prin voinţa Domnului, Paula era legată de Stere până la moarte şi dincolo de ea…

          Pe traseul impracticabil după trei ore, cortegiul, cu dificultate, ajunse la destinaţie printre râuri de oameni postaţi pe lângă şosea, cu torţe şi lumânări aprinse-n mâini. Dorind prin respectul lor să-l onoreze pe Temerar. Să-l omagieze pe ultima cale, cu fiori şi lacrimi. Foca şi Giorgia au rămas uimite, nu le venea să creadă, văzând atâta mulţime cantonată de-a lungul căilor de acces, impulsionaţi de drama existenţei veneau în formaţii compacte peste dealuri, ca la Vaslui, Podul Înalt, cu Ştefan Cel Mare; la Şelimbăr, Guruslău, Nejov, cu Mihai Viteazul, cu Dracula la Giurgiu-Bucureşti, la Mărăşeşti, Oituz, cu Regina Maria, pe Jiu în indispensabili, în­ainte de-a ataca frontiera efemeră impusă de ruşi la solicitarea generalului: „Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”, avânt ce-a spart crusta separării dintre fraţi. Prin recul Antonescu a vrut să spele cvasiumilinţa sovietică, alături de Germania nazistă. Paulinei i-au dat lacrimile observând cum mii de oameni îşi înclinau capul, dându-i onorul lui Tyrageti, în timp ce lacrimile, din ataşament şi suferinţă, se congelau pe figurile ninse. Prin atitudinea lor stoică, jurau să-i facă dreptate Justiţiarului şi după moarte. Intonând o variantă a baladei Mioriţa, cu torţe-n mâini: „Nu mă omorâţi/ Nu mă daţi, fârtaţi,/Că şi eu voi dare/Turmă de mioare,/Razele de soare/Viaţă din altare…”. Colindele răsunau în fiecare sat din inimile pline de iubire, după momente de reculegere. „În Pădurea cea Domnească/Florile sunt dalbe,/Vrut-a Domnul să-nflorească (bis)/Ca o stea să strălucească, (bis)/Pe noi să ne mântuiască”, într-un buchet simbolic, devastator. Frânturi disonante, ecouri triste, de plângea lumea ca la Aida lui Verdi: „Nu este lume sub stele/Pe tine să nu te spele/Căci trădat ai fost de-ai tăi/Şi pe dealuri şi pe văi,/De la Nistru jos la vale/Şi spre Chişinu pe cale…”. Din aproape-n aproape, trepida eterul de petrecanii succesive. Toată suflarea se contamina de serenada colindelor, din acolada puseurilor triste. Prin dispariţia eroului, autohtonii au ratat accesul la spirala bunăstării visate. În lumina torţelor, a candelelor aprinse pe itinerar, ceara curgea peste mâini ca lacrimile din inimile frânte. Cu pioşenie, junii, junele, copiii vărsau cristalele durerii în contul riposatului. 

          După un viraj scurt prin Viişoara, Moara Domnească, cortegiul a trecut spre lacul cumulat din bazinele râurilor Camenca, Căldăruşa, Glodeanca, prin şirul lung de localnici. La fiecare haltă, asistenţa se reculege rugându-se. Cu ochii pierduţi peste luciul apei, tulburată de lapoviţa ce continua să cadă, ascultau prin vocile preoţilor ultimul Te Deum în amintirea copilăriei Temerarului, în delirul naturii. Dacă la Căpriana au fost sub patru sute de inşi, aici localnicii din areal au venit în cohorte. Cu făclii şi sute de drapele tricolore arborate-n bernă. De unde au ştiut?, se chestionau apropiaţii din cortegiu, uluiţi de numărul lor. Observând grupul reformiştilor, Paula era sigură că ideile, spiritul lui Tyrageti, vor continua şi-n viitor pentru renaşterea din pulberea damnării, ca pasărea Phoenix, a noii Moldove.

          Cu ajutorul saniei trase de cai, sicriul a fost transportat printre sălcii, plopi, arboret, papuri, stuf velurat de lapoviţă, spre rădăcina stejarului imens, la baza căruia vor fi depuse resturile trupeşti ale eroului. Sub liniştea eternă, în cavitatea săpată-n trepte, pentru izolarea sicriului de greutatea solului, spaţiul s-a etanşat, bordat cu scânduri, la fel ca murii criptei.

          Prin surprindere, ca la un semn, din forestier s-au ivit iar mii de oameni, asemenea gărzilor fraţilor Attila şi Breda, în duelul lor pentru coroana hunilor, să-i dea onorul eroului, masaţi la distanţă acceptabilă de locul respectiv. Prin atitudinea lor stoică, Tyrageti nu pleca singur, avangardiştii patriei s-au solidarizat cu spiritul lui, într-o coeziune indestructibilă. Ca la înhumarea secretă a marelui conducător Gingis Han, peste arealul forestier s-a lăsat tăcerea. O liniştea profundă suda cerul cu pământul prin puritatea steluţelor albe. Aici urma să-şi aline dorurile, în forul rezervaţiei, lângă perimetrul zimbrilor, Bisonus Banasus, în avalul torțelor din calcar înălţate între Criva şi Cobani, printre luciri de apă şi adieri de vânt, cu spiritele Tirageţilor, nedevelopate de enigmele istoriei. Şi corul femeilor continua melancolic, privind la bunicuţe cum se văitau: „Hai, măicuţă, nu mai plânge/Nu vărsa lacrimi de sânge,/De grele ca pietrele/Şi de mari ca mere­le…”. Răspundeau junele devastate: „Da, fiule, cum n-oi plânge,/Când afară tot mai ninge…”. Compoziţii pline de compasiuni printre vocile intercalate-n rumori de afec­tare în braţele peisajului înnobilat de petrecanii… 

            După ultima rugăciune de comemorare, popii s-au retras la Moara Domnească. Au rămas în proximitatea stejarului doar Foca, Giorgia, Dijon, Cholet, Ula şi Baton, în faldurile vântului ce fragmenta omătul cu atîtea ondulaţii, în atmosfera ventilată de frisoane. De la distanţă, Barou Nashy îi dădea onorul Temerarului cu lacrimi în ochi. Apoi, cu respect, şi-a înclinat capul spre Pauline, înainte să dispară-n habitaclul maşinii blindate. 

          Când movila lui Tyrageti s-a conturat spre suprafaţă, după umplerea cavităţii cu humusul mixat cu puritatea iernii, Paula, privind crucea simplă, şi-a exprimat disperarea. S-a pus în genunchi murmurând: „Iubitul meu drag, de ce ne-ai lăsat? De ce?”, lacrimile se revărsau în cascade din ochii epuizaţi… „Pentru mine ai fost, eşti fanta de lumină din noaptea orbului. Esenţa. Totul. Laserul fulgerului prin inima-mi devastată de iubire, Tyra! Chiar dacă rătăceşti prin valea umbrei uitării morţii, o să vin după tine, Ştefănelul meu. Prin mine şi fiica noastră nu vei dispărea niciodată!” Lacrimile îi înnobilau faţa ca perlele cristaline ale iubirii ei.

          În timp ce Foca se lamenta, natura îşi urma cursul în vuietul disonant, fragmentat de fulgi, purtând cu ea toate zbaterile lui Tyrageti spre lumea mistică a umbrelor. În surdină, corul tinerilor din Viişoara intona duios Elegia uitării: „Bat la clopote pe deal/Am ieşit din areal,/Fără fast, fără fanfară/Cu mintea la tine, ţară…. Au rămas făcliile, candelele să lumineze noaptea peste mormântul însângerat de lacrimile Celestei, în valuri de balade ale Pădurii Domneşti…

            Indiferent dacă uitarea va ninge peste spiritul lui Tyrageti, el lua cu sine iubirea pentru Moldova ca pe-un dar, o maladie de care nu s-a vindecat şi nu va scăpa vreodată. Adieu…, Terra Sante! În timp ce vântul difuza-n eter melodia lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Emi­nescu, lava pură dintre cer şi pământ, prin noaptea durerii, îşi continua delirul: La zidirea soarelui se ştie,/Cerul a muncit o veşnicie,/Noi muncind întocmai ne-am ales cu,/Ne-am ales cu Domnul Eminescu,/Domnul cel de pasăre măiastră,/Domnul cel de nemurirea noastră,/Eminescu, Eminescu./Mi-l furară, Doamne, adineauri,/Pe înaltul domn cu tot cu lauri,/Mă uscam de dor în piept cu plânsul,/Nu știam ce dor mi-era de dânsul,/Nu știam că doina mi-o furară,/Cu străvechea și frumoasa ţară,/Eminescu, Eminescu, în fascii ineluctabile.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.