top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Conceptul cultural de boemă (Lidia Claudia Fodor), nr.5(168), mai 2017
Conceptul cultural de boemă (Lidia Claudia Fodor), nr.5(168), mai 2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Lidia Claudia FODOR

CONCEPTUL CULTURAL DE BOEMĂ

 

Considerată secole de-a rândul apanajul unei clase sociale rezervate, literatura era o modalitate de existenţă ce depindea de generozitatea marilor seniori, a prinţilor. Poeţii deveneau astfel oameni de curte, pentru ca în secolul al XVIII-lea să aibă rolul precis de a-i distra pe ceilalţi, rareori reuşind să-şi câştige existenţa doar prin manifestările literare, mai ales că noţiunea de proprietate literară nu exista.

De foarte multe ori apare o reacţie negativă a artiştilor faţă de anumite aspecte artistice dintr-o epocă, ajungându-se chiar la un refuz al vieţii sociale şi politice a acelui moment. Ca reacţie apare fronda, evidenţiată prin atitudinile protestatare faţă de manifestările artistice ale vremii, dar şi prin promovarea unui mod social de a trăi opus celui deja împroprietărit de artiştii reprezentativi ai timpului. Ca urmare, apare fenomenul avangardei, care, în timp, dă naştere diferitelor manifestări ale artei, unele efemere, altele dominante, în timp ce fronda aduce în prim-plan ideea că un artist îşi va găsi singur locul în societate, în funcţie de propria condiţie, fiind extrem de importantă tocmai prin una dintre manifestările sale, boema.

Noul termen îşi are originea în francezul „bohemian”, fiind lansat de Henri Murger în volumul Scènes de la vie de bohème (1847). În critica literară însă termenul este folosit cu precădere la sfârşitul secolului al XIX-lea, după întoarcerea de la studii a tinerilor plecaţi în Franţa, unde iau parte la boema literară a Parisului. La mijlocul secolului al XIX-lea, termenul „boem” îşi conturează specificul modern şi desemna artiştii care aveau ca trăsătură specifică talentul, trăind liber la periferia societăţii, deşi termenul se pare că era folosit cu sensul de dezordine de către Fénelon încă din 1710.

În sens larg, date despre ceea ce însemna boema există atât în textele ce au această temă, cât şi în notaţiile unor scriitori. Una dintre accepţiile lexemului o oferă şi Mircea Cârstea1 în „Viaţa Românească”: „Boema este o tradiţie şi un complex cultural totodată, o instituţie (sensul dat acestui cuvânt este sensul latinescului instituo, fel de a fi) în a cărei imagine echivocă şi vagă fiecare dintre cei care au acceptat-o şi-a proiectat miturile”, unul dintre acestea referindu-se la acceptarea ideii că boema presupune în mod obligatoriu ruperea de lumea reală.

Fenomenul sociocultural-artistic apare în special în marile capitale europene ce atrag printr-un soi de miraj, capabile să reflecte aspectele cele mai variate ale sufletului, cu contraste puternice, ce pot să înalţe sau să deprime, astfel că Parisul, Berlinul şi Viena sunt oraşe moderne, în care artiştii (scriitori, publicişti, actori, pictori) reuşesc să-şi confrunte ideile şi gândurile. Boema se dezvoltă în spaţiul citadin, în stare să înghită numeroase existenţe din străzile înguste, cu felinare palide, în lumina cărora se întrevăd neclar contururile, aspirante tot mai intense ale idealismului, aşa că, refuzat de spaţiul rural şi uniform, unde oamenii muncesc ziua şi dorm noaptea, boemul devine un spirit comunitar, egalitar, susţinător al legăturii umane, profund sociabil, aflat sub puterea absolută a artei.

Din perspectivă ideologică, boema e de stânga şi se caracterizează prin dispreţul şi refuzul valorilor burgheze tradiţionale (adică tot ceea ce înseamnă proprietate, bunuri, bani, muncă, tabieturi, matrimonial, conformism), burghezul devenind reprezentantul unei lumi insipide şi ordonate, căreia boemul i se opune. Sinonim al spiritului liber, boema va refuza spaţiile sociale specifice burghezilor, sălile de bal, teatrele, trenurile, vapoarele sau bulevardele principale. „Boemii nu sunt acei vagabonzi desfrânaţi pe care îi descriu unii autori; nu se recrutează, după cum cred ignoranţii despre viaţa de Boemie, dintre şarlatani şi viţioşi; nici dintre negustorii groşi la pungă şi graşi la minte, nici dintre tâmpiţi, a căror inteligenţă este bolnavă şi al căror vis de ambiţiune este să câştige un post; ea nu este acea viaţă arătată de unii cu culori aşa de sumbre, care târăşte cu ea zdrenţele, viciul şi corupţiunea, se sfârşeşte în un spital şi se aruncă la un mormânt necunoscut şi uitat de toţi, neudat de nicio lacrimă. Boemia este sărăcia râzând, iar nu mizeria plângând. Boemia este tinereţea voioasă, viitorul strălucind ardent iluziunile aurite, amorul pur şi ambiţiunea nobilă, cugetările înalte2.

Boemii sunt atraşi de sexualitatea feminină, de zonele interzise ale existenţei şi intră repede într-o adevărată cursă spre autodistrugere. Ei resping cu vehemenţă orice instituţie burgheză, căsătoria, dar nu vor refuza niciodată o desfătare carnală. Respinşi de societatea care-i consideră vagabonzi atâta timp cât sunt în viaţă, dar profită de geniul lor după ce trec în nefiinţă, ei se situează mereu la limita necesarului, îşi împart adăpostul, banii, mâncarea, cuceririle amoroase, trăiesc fără a ţine cont de poziţia soarelui; viaţa lor se amplifică pe timpul nopţii, atunci când orice este posibil departe, împingând realitatea dincolo de limita suportabilului.

Nonconformişti şi rebeli, respingători şi seducători în acelaşi timp, departe de casă şi de controlul părinţilor, aceştia vor manifesta indiferenţă totală faţă de orice element bănesc şi-şi vor proclama drept zeu suprem Arta, care-i face superiori celorlalţi, echivalând lumea exterioară cu un adevărat infern. Artistul boem e ușor de recunoscut, fiind implicat în legături amoroase fugare, fără familie, trăindu-și viața intens în cârciumile locurilor. Manifestă profundă repulsie faţă de burghezie, convenţii sau prejudecăţi, faţă de societatea care îi domină sau îi neglijează, singularizându-se fiecare în propriul univers ce stă sub semnul fanteziei debordante şi al libertăţii interioare, dictate prin puterea inimii, dar şi a inteligenţei; în conştiinţa lor, imaginaţia şi realitatea, starea de trezie şi vis se contopesc, generând, înainte de toate, ideea existenţei unui om liber. Câștigurile provizorii îi fac să se afle de cele mai multe ori la limita prăpastiei, provocată nu atât de oameni, cât de modul de organizare a societăţii. Ca urmare, sufletul sensibil al boemului, capabil de a îngloba o gamă vastă de bucurii şi de suferinţe, de a înţelege extrem de repede problemele celorlalţi, va oscila între două tipuri de trăiri, cea a omului neajutorat şi rănit, pentru care sprijinul matern vine ca o salvare, dar şi cea a omului revoltat, gata oricând să-şi arate puterea.

Arta devine modul său de a fi, de a respira, de a trăi, creându-şi un limbaj propriu, simplu şi firesc, în care cuvintele se resemantizează. Având o contribuţie semnificativă în modificarea imaginaţiei artistice, boema, cu morala ei proprie, este considerată o etapă importantă şi obligatorie din viaţa fiecărui artist, facilitând reorganizarea conştiinţelor. Uneori este confundată cu beţia, în accepţiunea sa bahică; în această direcţie merge şi Radu Voinescu, care afirmă că „boema e legată de viciul băuturii de cele mai multe ori. Cine a văzut beţivi simpatici şi după al treilea pahar? Când nici vorbele de spirit nu se mai leagă. Când boemul devine arţăgos, recalcitrant, melancolic, înduioşător, agresiv, credul, imperativ libidinos, tiran, poltron […]. E doar un mit creativitatea boemei. E una derizorie, fulgurantă, cu valoare locală, momentană, contextuală […]. Boemul de rasă e crunt, înrăit într-ale lui, nemilos ca o fiară când îşi vede ameninţat interesul, inamic al celor care se îmbracă bine şi au câte ceva în portofel. Nu e niciodată dispus să trădeze confortul lui în rele şi murdărie. Pentru că boema e lene. Profund antipatici în obiceiurile lor rele, în beţivănia lor abjectă, boemii sunt agreabili prin legendele pe care le nasc3. Dar alcoolul nu devine un scop al boemei, ci mai degrabă un ingredient al ei, în acest caz putându-se vorbi despre o boemă inteligentă, adepta unei adevărate revoluţii literare, ce reuşeşte să dea un alt sens vechilor cuvinte.

De-a lungul vremurilor nu a existat o singură boemă, precizează Laurenţiu Ulici4, sub această denumire adunându-se caractere diferite, extrem de vulnerabile, fără iniţiativă, ce duceau o viaţă dominată de mizerie, lipsuri şi dezordine. Tineri şi fără experienţă în viaţa socială, sunt nevoiţi să se maturizeze forţat, devenind după o perioadă relativ scurtă îmbătrâniţi şi fără vlagă. De foarte multe ori, boemii erau indivizi talentaţi, însă existau persoane interesante mai ales prin elementele biografice şi nu prin opera pe care o creează, poeţi, pictori, muzicieni, erau lipsiţi de spiritul polemic referitor la societatea timpului, dar şi de alte ambiţii. Aceştia erau cei al căror destin devenea tragic, ei aflându-se mai mereu la limita existenţei, în disperare sau sinucidere, nerealizaţi nici în artă, nici în viaţă. Dar ca să fii boem, „trebuie să încerci să traversezi toate ipostazele infernului ca Rimbaud sau să te probezi cathartic la Poe pentru a fi omologat […]. Da, ca să fii boem adevărat, trebuie să nu ai nicio grabă în tot ce faci (sau nu faci) şi nici spaima viscerală de finitudine, comportându-te placid şi indolent ca şi cum te-ai fi născut nemuritor. Sau dimpotrivă, să alegi voluntar ratarea ca pe un manşon comod în care să te ascunzi freudian precum ai căuta acea locuire parazitară într-un marsupiu protector […]. Să poţi să alegi nefrisonat de nimic soluţia negativă şi să alergi inconştient în întâmpinarea morţii cu un surâs funerar pe figura claunescă […]; ca să fii boem, trebuie să ai această vocaţie în sânge, trebuie să ai talent pentru aceasta…5.

 Încercările de a da o definiţie boemei nu se opresc aici; de fiecare dată, o nouă definiţie aduce o altă faţă a ei. Privind astfel lucrurile, Nora Iuga6 consideră că „despre boemă nu se poate vorbi în general. Boema e culcuşul cel mai intim. Patul în care intri când cântă cocoşii în cartier, pe bâjbâite, cum intri în femeia ta adormită. Boema e chiar întunericul care te-absoarbe mereu şi mereu ca o hrubă în burta umedă şi caldă pe care o împarţi cu prietenii. Câtă generozitate, atâta neruşinare. Poate şi aici îşi arată sublimul şi maxima ei libertate”.

 

 

Note:

1. Mircea Cârstea, Conflictul percepţiilor, în „Viaţa Românească”, nr. 6-7, iunie-iulie 2005, p. 153;

2. Florentin Popescu, Cafeneaua literară şi boema din România, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 6, apud Pantazi Ghica, Un boem român, Tipografia Jurnalului Naţional, Bucureşti, 1860;

3. Radu Voinescu, Despre boemă, de bine, însă… prea puţin!, în „Viaţa Românească”, nr. 6-7, iunie-iulie 2005, p. 162;

4. Pierre Labracherie, Parisul literar în veacul al XIX-lea, Editura Univers, Bucureşti, 1974,  p. 8;

5. Marin Mincu, N-am avut niciodată timp ca să fiu boem, în „Viaţa Românească”, nr. 6-7, iunie-iulie 2005, p. 159;

6. Nora Iuga, Mlaştini de haşiş. Licitaţii erotice. Gânduri despre o boemă onirică, în „Viaţa Românească”, nr. 6-7, iunie-iulie 2005, p. 158.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.