top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Versuri de Nizar Qabbani (trad. de Dumitru Chican), nr.5(168), mai2017
Versuri de Nizar Qabbani (trad. de Dumitru Chican), nr.5(168), mai2017 Print
Iun 27, 2017 at 11:00 PM

Nizar QABBANI

 

Nizar Tawfiq Qabbani (1923-1998) a fost un poet, publicist și diplomat sirian. S-a născut la Damasc. A urmat cursurile Colegiului Științific, apoi Facultatea de Drept a Universității din Damasc. A lucrat la Ministerul de Externe Sirian: consul și atașat cultural în diferite capitale ale lumii. În anul 1966 a demisionat din diplomație pentru a se consacra exclusiv scrisului. Se stinge din viață la Londra, unde se stabilise din 1983. Principala temă a operei sale este femeia: iubirea platonică, trădarea, condiția femeii în lumea arabă. Poemele patriotice au un pronunțat caracter naționalist, cu atitudini antitotalitare. Și-a iubit țara, pe care a cântat-o cu măiestrie în poeziile sale. Recent, Editura Proema din Baia Mare a publicat o retrospectivă din lirica lui Nizar Qabbani în traducerea orientalistului Dumitru Chican, fost ambasador al României în mai multe țări arabe. În contextul modernismului poetic arab a fost descris ca „poet al femeii și naturii arabe”, iar traducătorul, el însuși un rafinat poet, ne prezintă statura valorii care a făcut ca „Nizar Qabbani să fie o voce singulară în poezia arabă contemporană și un nume de referință în istoriografia literaturii și poeziei arabe moderne”. (Gheorghe PÂRJA)

 

Învățătură

 

Din iubirea ta am învățat noimele tristeții

O, de atâta vreme tânjesc

După femeia aceea atotștiutoare

Dezlegătoare

A tainițelor tristeții

După femeia aceea la sânul căreia să pot plânge

Precum singuraticul pui de pasăre,

Precum aripa care, învinsă, în cele din urmă, se frânge,

După femeia care să-mi adune părțile risipite

Precum așchiile corabiei aruncate pe mal

Precum risipit este, când se zdrobește de piatră,

Transparentul pocal

 

Am pătruns, prin tine, în cenușiul tărâm al tristeții,

Acolo unde ființarea umană e doar

Urmă neuscată a lacrimilor,

Acolo unde am aflat pentru prima oară

Că, fără cunoașterea lacrimii,

Nu suntem decât o amintire a reîncarnării

Propriei noastre încarnări într-o floare trecută

De primăvară.

 

***

 

Mâna

 

Mâna ta, coborâtă pe umărul meu

Asemenea porumbelului

Coborât să soarbă din apa izvorului,

Este mai prețioasă decât o mie și unu de principate

O, de ar rămâne acolo, împerecheată cu veșnicia,

Palma ta, horbotă împletită din aur curat,

Cum s-o alung?

Cine nu primește în dar o frântură de stea?

Cine nu primește prinosul izvorului întru totul netulburat?

Iată, pe umărul meu doarme soarele în amurg

Stele albastre pe umărul meu, ca picurii ploii se scurg,

Mâna ta, precum steaua evadată din cercuri,

Dăruindu-mi închipuire de vrăjitor,

Vrăjitorul cu o mână pe umăr în chip de aripă albă,

Mâna ta, imaculat porumbel,

Grăitor ca o efigie de zeu,

Mâna ta este vraja,

Vrăjitorul sunt eu.

 

***

 

Sentință

 

Orientul îmi îmbrățișează poemele

Blestemându-le după fiecare îmbrățișare

Gratitudinea mea tuturor celor care aduc elogii

Mii de mulțumiri celor care înjură

Pentru fiecare ofrandă de sacrificiu

Al cărei sânge l-am apărat în cuvintele mele,

Pentru fiecare străin căruia, în poem, i-am dăruit

O patrie și o casă,

Pentru fiecare gând a cărui răzvrătire am protejat-o

Cu propria mea răzvrătire

Plătind, pentru toatea acestea, preț îndoit

Voi rămâne împreună cu dragostea

Chiar dacă dragostea înseamnă, câteodată, ucidere

Știind că dacă iubire nu va mai fi

Eu însumi nu voi mai avea ființare și noimă.

Ploaia

 

Mă tem când plouă peste lume

Și tu nu ești aici să ascultăm

Cum cerul negru se preface-n spume

Și-n noapte sură, să ne-mbrățișăm,

E ploaia, prevestind o iarnă rece,

Și vântul bate-n geam – poștașul trist,

Tu ești departe și mă-ntreabă fumul

Dacă am murit sau dacă exist

 

Și te iubesc. Și plouă. Amintirea

Se cerne-n ceață și pereții goi

Se tremură a frică sau e numai

Vedenia ce stă ascunsă-n noi.

 

***

 

Protest împotriva a tot și a toate

 

A scrie o poemă de dragoste

În această lume arabă a noastră

Este ca și cum ai croi un veștmânt de mătase

Pentru trupuri obișnuite cu cămașa de cânepă

 

După fiecare floare de iasomie

Pe care am sădit-o întru prețuirea unei femei

S-au năpustit oamenii primăriei

Smulgând cu furie lujerul fraged

Și au ridicat în loc o închisoare pentru femei

 

Ce mai poate să facă un vers? În lumea aceasta arabă

Unde se mai caută, încă, acul în carul cu fân,

Un milion de poeți n-ar putea să găsească

Acul libertății în nisipul deșertului

 

Nu îmi cer iertare pentru nicio kassidă

Poetul se împodobește cu greșelile sale

Veșnic reluate

Cum repetat este, după furtună, albastrul mării,

Cum repetat este argintul lunii, noapte de noapte,

Cum repetat este parfumul fără pereche al trandafirului,

Cum repetat este machiajul frumoasei

După fiecare noapte pierdută

 

Poți să iubești, doamnă, pe cine vrei.

Să te măriți după bunul tău plac

Să călătorești peste toate meridianele hărții

Oriunde te vei afla, doamnă,

Vei rămâne – strofă dintr-o poezie a mea.

 

***

 

Partidul tristeții

 

Dacă patria este surghiunită asemenea mie

Dacă, asemenea mie, patriei îi este dor de așternutul de-acasă,

Dacă îi este dor de pisica neagră din casă

Dacă patria, ca și mine, nu are îngăduința să scrie,

Să făptuiască, asemenea mie, cultură și spirit,

De ce, atunci, nu vine la ospiciul în care cu toții ne aflăm,

De ce nu se înscrie în partidul tristeții

Cu o sută de milioane de membri arabi?

 

 

Crocodilii

 

În țara mea, obiceiul stăpânilor

Vrea ca aceștia să rămână în tron, în dregătorie

Măcar o sută de ani, dacă nu chiar o mie,

Iar când vine sorocul nedorit și necăutat al plecării

Către locul unde nu mai este întristare

Și nici suspin

Poporenii își îneacă bucuria în șiroaie de vin

Îmbrățisându-se între ei,

Dănțuind și dându-și uitării chiliile

Și acoperind cu mormane de flori năsălia,

Tronul, palatele,

Pușcăriile.

 

***

 

Ierusalim

 

Am plâns până la secătuirea tuturor lacrimilor,

M-am rugat până când toate făcliile s-au ars

Am îngenunchiat până la durerea sfâșietoare

Am întrebat de profetul Muhammad, am întrebat de Isus

Ierusalime, cetate scrisă cu faptele prorocilor

Tu, calea dreaptă urcătoare de la pământuri la Cer

 

 

Ierusalime, far călăuzitor al corăbiilor rătăcite pe ape

Prunc nevinovat, cu frăgezimea degetelor pârjolită de foc

Tu, cetate a fecioarelor triste,

Oază de odihnă umbroasă, călcată de tălpile atâtor profeți

Pietrele întristate ale fundăturilor tale înguste

Tristețe psalmodiată a minaretelor

Cetate veșnic înfășurată în strai cernit

Cine mai trage clopotele la Biserica Judecății din Urmă

În fiecare răsărit al zilei a șaptea,

În fiecare zi de proslăvire a Nașterii de la Bethleem?

 

 

Cetate a nefericirilor toate, Ierusalime,

Lacrimă uriașă prelinsă dintre pleoapele tale

Cine va să oprească prăpădul?

Tu, mărgăritar al credințelor,

Cine va mai șterge sângele care-ți înroșește pereții

Cine va salva Evanghelia?

Cine va salva Coranul cel sfânt?

Cine va salva omul, Ierusalime?

 

 

Mâine, da, mâine va înflori ramura portocalului

Spicele vor da cântare de bucurie

Ochii vor străluci de lumină,

Se vor întoarce din nou porumbeii pribegi

La tâmplele tale sacre, Ierusalime,

Pruncii se vor întoarce, să se regăsească părinți și copii

În caliciul de floare al palmelor tale.

Oraș și patrie a ramurii de măslin

Aducându-ne pacea.

 

Traducere

 

de Dumitru CHICAN


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.