top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Confesiunile unui poet tragic - Paul Celan (I) (Gh. Glodeanu), nr.6(169), iunie 2017
Confesiunile unui poet tragic - Paul Celan (I) (Gh. Glodeanu), nr.6(169), iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Gheorghe GLODEANU

Confesiunile unui poet tragic -

Paul Celan (I)

        


  Paul Celan este pseudonimul reputatului poet, traducător și eseist Paul Pessach Antschel. Cel considerat unul dintre cei mai importanți poeți moderni s-a născut în data de 23 noiembrie 1920 într-o familie de evrei vorbitori de limbă germană din Cernăuți și s-a stins din viață la 20 aprilie 1970 la Paris. Autorul volumului Mac și memorie își începe studiile la o școală evreiască din orașul natal, urmează un gimnaziu ortodox, pentru ca să își termine studiile liceale în 1938. Începe să studieze medicina la Tours, dar revine în țară în 1939, unde devine studentul Facultății de Litere a Universității din Cernăuți. Tinerețea poetului este puternic marcată de moartea părinților săi, exterminați de către naziști în 1942. Între 1942 și 1944, el însuși este internat într-un lagăr de muncă de lângă Buzău. După al Doilea Război Mondial, mai exact între 1945 și 1947, Paul Celan se stabilește la București și se implică în viața literară a timpului. Devine redactor la Editura Cartea Rusă și traduce sub pseudonim câteva lucrări de referință: Un erou al timpurilor noastre de Lermontov (1946) și Țăranii de Cehov (1947). La 2 mai 1947, în tălmăcirea lui Petre Solomon, în revista „Contemporanul” apare celebrul poem intitulat Tangoul morții. Ca și în cazul lui Alexandru Vona, literatura română nu și-a pus puternic amprenta asupra operei scriitorului. De altfel, scrierile în limba română ale autorului se reduc la aproximativ cincisprezece poezii și poeme în proză, publicate de către Petre Solomon în Addenda lucrării Paul Celan. Dimensiunea românească (1987). Datorită originalității lor puternice, versurile în limba română ale poetului au fost comparate cu creațiile suprarealiștilor (Paul Păun, Gherasim Luca, Gellu Naum), în timp ce poemele în proză au fost asociate cu textele lui Urmuz.

          În 1947, Paul Celan emigrează în Occident. Mai întâi se stabilește la Viena, unde o cunoaște pe Ingeborg Bachmann și unde, în 1948, publică primul său volum de versuri, intitulat Nisipul din urne (Der Sand aus den Urnen). În același an, poetul se mută la Paris, unde obține licența în litere la celebra Universitate Sorbona. Din 1959, devine lector de limba și literatura germană la École Normale Supérieure. Notorietatea i-o aduce creația în limba germană, Paul Celan fiind considerat unul dintre cei mai valoroși poeți europeni. Se sinucide în urma unei puternice crize existențiale, aruncându-se în Sena în data de 20 aprilie 1970. Biografia scriitorului a fost influențată de trei femei importante: mama lui, a cărei dispariție în lagăr l-a marcat pe viață, Gisèle Lestrange, soţia, şi Ingeborg Bachmann, iubita.

În 2010, la Editura Art, a văzut lumina tiparului volumul Timp al inimii. Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Corespondență. Ediția este îngrijită și comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll și Barbara Wiedemann, în timp ce traducerea din limba germană a fost realizată de către Iulia Dondorici. Dincolo de interesul firesc trezit de texte, cartea se remarcă prin aparatul critic deosebit de minuțios, care ocupă aproape jumătate din numărul de pagini. Prefața realizată de către Barbara Wiedemann și Bertrand Badiou, precum și Postfața poetologică semnată de către Hans Höller și Andrea Stoll atrag atenția asupra importanței acestei corespondențe. Paul Celan și Ingeborg Bachmann s-au întâlnit la Viena, în luna mai 1948. Ea era studentă la filozofie, în timp ce el era un evreu apatrid de limbă germană. Autorii prefeței vorbesc despre diferențele semnificative dintre cei doi, al căror dialog a început în 1948 și a ținut până în 1967. Deja în anii 50, cei doi erau considerați „principalii reprezentanți ai liricii germane postbelice”. În centrul corespondenței se găsește problema scrisului, dar și cea a iubirii. Este vorba de un schimb epistolar atipic, presărat cu numeroase tăceri, cu nenumărate momente de pauză (criză). Autorii prefeței identifică șase etape distincte în cadrul schimbului epistolar dintre cei doi poeți, etape marcate de o serie de evenimente semnificative: întâlnirea celor doi la Viena, plecarea lui Celan la Paris în iunie 1948, întâlnirea de la colocviul Grupului 47 din Niendorf din mai 1952, reluarea poveștii de dragoste după colocviul din Wuppertal desfășurat în octombrie 1957, întâlnirea lui Ingeborg Bachmann cu Max Frisch în vara anului 1958 și înrăutățirea stării psihice a poetului la sfârșitul anului 1961 ca urmare a acuzelor de plagiat lansate de Claire Goll, văduva poetului francez Yvan Goll. Uneori, poeziile țin locul scrisorilor, reușind să sugereze mai bine starea de spirit a corespondenților.

Schimbul epistolar dintre Max Frisch și Paul Celan (16 scrisori) și cel dintre Ingeborg Bachmann și Gisèle Celan-Lestrange (25 de scrisori) întregesc semnificațiile corespondenței celor doi îndrăgostiți. Spre deosebire de Bachmann, care sprijină în mod necondiționat opera prietenului stabilit la Paris, autorul Nisipului din urne apreciază că opera lui Ingeborg nu are nevoie de o susținere specială. După o lungă perioadă de insecuritate, căsătoria îi oferă protecție materială scriitorului. Drept urmare, Celan se decide să își lege viața de graficiana Gisèle Lestrange în data de 21 decembrie 1952. La fel se va întâmpla și cu Ingeborg, după întâlnirea ei cu Max Frisch. În ciuda sentimentelor nutrite, destinul a făcut ca cei doi să își trăiască viața alături de altcineva. Trecând de la poezie la proză, Bachmann scrie romanul cu puternice accente autobiografice Malina (1971), în care dialoghează cu Celan prin intermediul operei acestuia. De altfel, Ingeborg îi va supraviețui poetului doar trei ani, trecând în neființă în data de 17 octombrie 1973.

Postfața poetologică realizată de către Hans Höller și Andrea Stoll atrage atenția asupra faptului că „relația de dragoste dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan reprezintă unul dintre capitolele cele mai dramatice de istorie literară de după 1945”. De altfel, romanul Malina conține numeroase pasaje ce vorbesc despre sentimentele prozatoarei pentru reputatul poet. Chiar dacă dragostea neîmplinită a jucat un rol important în decizia scriitorului, sinuciderea acestuia este pusă în legătură și cu alte evenimente. Celan s-a simțit culpabil toată viața pentru moartea părinților săi, considerând că, dacă ar fi fost deportat împreună cu aceștia, i-ar fi putut salva. Destinul a făcut însă ca el să nu fie acasă atunci când părinții lui au fost arestați. Mai mult, ironia sorții a decis ca el să se exprime ca poet tocmai în limba acelora care i-au exterminat familia! Dragostea trăită mai mult prin corespondență, sentimentul de culpabilitate față de părinți, campania de denigrare dusă de Claire Goll (care l-a acuzat pe nedrept pe Paul Celan că a plagiat poemele soțului ei, Yvan Goll) reprezintă tot atâtea traume ce zdruncină puternic echilibrul psihic fragil al poetului, determinându-l, în final, să renunțe la viață. Nu întâmplător, datorită permanentei stări de anxietate ce răzbate din scrisori, corespondența lui Paul Celan a fost comparată cu cea a lui Franz Kafka.

Schimbul epistolar dintre cei doi poeți este inaugurat prin poezia de dragoste intitulată In Aegypten, scrisă pentru Ingeborg și purtând data 23 mai 1948, Viena. Zece ani mai târziu, Celan analizează creația într-o scrisoare exemplară, unde afirmă următoarele: „După cum știi: tu ai fost pentru mine, când mi-ai ieșit în cale, și una și alta: senzualul și spiritualul. Acestea nu pot fi despărțite niciodată, Ingeborg”.  

De la bun început, surprind lungile perioade de tăcere din corespondența celor doi. Cum nu se întâlnesc decât foarte rar, firesc ar fi fost să suplinească acest neajuns prin intermediul scrisorilor. O fac însă prin intermediul tăcerii. Prima scrisoare este redactată de către Ingeborg abia în 1948, de Crăciun, când Celan este deja plecat la Paris. Deși idila lor ține doar o primăvară, cuvintele iubitei se dovedesc elocvente. Epistoliera nu se sfiește să își proclame sentimentele. O dovedește deja formula de adresare („Dragă, dragă Paul!”), dar și cea de încheiere („Cu mult, mult drag! A ta Ingeborg”). Epistoliera recunoaște faptul că se gândește mult la iubitul aflat pe malurile Senei. Nu îi scrie ca să provoace un răspuns, ci pentru că s-a gândit mult la el și pentru că simte bucuria dialogului. Plănuise să îi facă o vizită la Paris, dar simțul datoriei a ținut-o pe loc. În urmă cu trei luni, cineva i-a dăruit volumul lui de poezii. Nu știa că a fost publicat, detaliu ce vorbește despre sincopele existente în relația dintre ei. Dorind să înțeleagă lucrurile cât mai exact, se gândește ce a însemnat primăvara petrecută alături de Celan. Recunoaște că a fost frumoasă, „ca și poemele, ca și poemul pe care l-am creat împreună”. Femeia îndrăgostită nu ezită să își declare sentimentele: „Astăzi te iubesc și te simt atât de aproape. Vreau neapărat să-ți spun asta – pe-atunci am vrut de multe ori să-ți spun, dar n-am făcut-o”. Cum are timp, promite să îi facă o vizită la Paris, dar călătoria se amână mereu din cauza numeroaselor probleme materiale.

Următoarea scrisoare a lui Paul Celan este datată 26.01.1949. Poetul i se adresează cu apelativul „Ingeborg”, ce trădează o anumită distanțare, dacă nu răceală. O roagă să uite tăcerea lui atât de îndelungată, dar suferința i-a fost atât de mare încât nici fratele lui nu l-a putut alinta. Îi cere să îi scrie și o îmbrățișează.

Constatăm însă că nici Ingeborg nu se grăbește cu răspunsul. În data de 12.04.1949, ea este cea care își cere scuze că l-a lăsat să aștepte atât de mult. Recunoaște că a făcut-o fără intenție și fără vreun gând neprietenos”. Culmea e că, între timp, i-a scris de vreo două-trei ori, dar nu a trimis scrisorile! De aici afirmația: „Dar ce contează asta atâta timp cât ne gândim unul la altul, și poate că vom mai face asta multă vreme”. Își aduce aminte de primăvara petrecută împreună la Viena, care a fost „atât de stranie și de neuitat. A simțit mereu că el suferă și îl întreabă dacă l-ar ajuta să primească mai multe scrisori. Toamna trecută, prietenii i-au dat în dar volumul lui de poezii. A fost un moment trist, deoarece cartea a primit-o de la străini și nu de la autor, așa cum ar fi fost firesc. Îl anunță că, la Viena, lumea întreabă de el și înțelege că a fost mai bine pentru Celan să plece la Paris. Chiar îl amenință cu o vizită. În ceea ce o privește, are foarte mult de lucru. Își pregătește teza de doctorat, scrie pentru ziare și colaborează cu posturile de radio mai mult decât înainte.

În mod paradoxal, mai nuanțate decât scrisorile propriu-zise se dovedesc schițele mesajelor netrimise. În acest sens, rămâne elocventă ciorna unei scrisori neterminate din perioada mai-iunie 1949. Renunțând la orice fel de cenzură, Ingeborg își exprimă dorul față de iubitul aflat departe: „Paul, dragă Paul, mi-e dor de tine și de poveștile noastre. Ce să fac? Ești atât de departe de mine, și salutările tale de pe cărțile poștale, cu care mă mulțumeam până de curând, nu-mi mai sunt de-ajuns”. În plus, fragmentul vorbește de faptul că nu toată corespondența celor doi s-a păstrat, ceea ce explică numărul relativ mic al scrisorilor. Primește de la Klaus Demus mai multe poeme inedite purtând semnătura lui Celan, dintre care trei sunt recente. O deranjează faptul că aceste creații nu au ajuns la ea direct de la autor, ci pe căi ocolite și îl roagă să nu se mai întâmple așa ceva. Mai ales că îi înțelege mai bine versurile decât ceilalți, deoarece în aceste texte îl regăsește pe adevăratul Celan. Mărturisirile femeii îndrăgostite se dovedesc elocvente: „Pentru mine, doar tu contezi, îmi storc creierii îndelung cu asta și-ți vorbesc, îți iau capul străin în palme și aș vrea să-ți înlătur piatra de pe inimă, să-ți eliberez mâna cu crizantemele și să te aud cântând”. Viața i se desfășoară după același program cotidian: lucrează intens și cu succes, bărbații se învârt în jurul ei, dar acest lucru o lasă rece. Din afirmațiile corespondentei nu lipsesc rândurile ce dobândesc o turnură de factură poetică. Iată un bun exemplu: „Tu, frumosul și tristețea se întind peste zilele care trec în zbor”.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.