top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Daniela Sitar-Tăut în dialog cu George Achim (I), nr.6(169),iunie 2017
Daniela Sitar-Tăut în dialog cu George Achim (I), nr.6(169),iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

în dialog cu George ACHIM (I)

 „CA ROMÂN, ÎMI VĂD CONDIȚIA DE EUROPEAN

PRECUM PAȘOPTIȘTII: BINE ÎNFIPT ÎN SOLUL PATRIEI”

 

Daniela Sitar-Tăut: Domnule Profesor, v-am întâlnit cu ceva ani în urmă, într-un loc în care păreați plantat greșit, ‒ cancelaria Școlii Profesionale Nr. 10 din Carei, școală la care predați limba și literatura română. Cum v-ați rătăcit acolo?

George Achim: N-aș spune că eram chiar „rătăcit” pe acolo, dragă Daniela, deși din afară putea părea astfel. Se întâmpla în anul 1983, aveam douăzeci și trei de ani și eram proaspăt absolvent al Facultății de Filologie. Primisem repartiție, cum se întâmpla pe atunci, la școala din Carei pe care ai pomenit-o. Avusesem o medie mare la absolvire și mă puteam considera norocos că ajunsesem într-un oraș (dintre cele mici, căci orașele mari erau, de o vreme, strict interzise absolvenților!) și nu prin noroaiele vreunui sat uitat de lume, cum s-a întâmplat cu atâția alți colegi de generație. Sigur, norocul ăsta putea părea relativ, căci școala de care vorbim era o școală de meserii, pentru elevi cu diferite dizabilități intelectuale sau motorii, într-un cuvânt, elevi cu intelect la limită, venind de obicei din familii modeste și nefericite. Descris în acești termeni, peisajul nu părea prea atrăgător, ba chiar ar fi putut induce o anume oboseală și gânduri depresive. Dar eram în faza cea mai exuberantă a juventuții mele, eram tânăr, plin de energie și cu o irepresibilă dorință de a realiza ceva important, indiferent unde aș fi ajuns să-mi fac meseria. Pe scurt, eram hotărât de a sfinți locul, iar locul nu era deloc atât de neprietenos sau de neatrăgător, precum ar putea părea astăzi. Las la o parte frigul pe care l-am îndurat în iarna geroasă a anului 1984, într-un oraș care avea condiții foarte precare de încălzire (petreceam ore întregi, împreună cu alți colegi mai tineri și cu veșnicii mâncători de semințe, la cinematograful municipal, pentru că acolo, deși sala era îmbâcsită, era ceva mai cald și ne dezmorțeam oasele) și-mi amintesc cu jind și nostalgie de anii aceia, ca de dulcea pasăre a tinereții.

La școală, dincolo de obligațiile oficiale, unele absurde, impuse de dogma oficială, exista o anume complicitate în încercarea de a rezista în fața absurdului și a asaltului ideologic, o atmosferă de prietenie, înțelegere și întrajutorare, pe care cu greu le mai regăsim astăzi. Sigur, nu ne puteam eschiva de la a îndeplini anumite cerințe obligatorii, dar o făceam – vorba unui cunoscut banc – cu infinit dezgust, făcându-ne complice și subversiv unul altuia cu coada ochiului. Activiștii și politrucii erau deoparte și erau relativ puțini, pe oportuniști și pe turnători în general îi cunoșteam și îi disprețuiam, dar între noi ceilalți erau o solidaritate, o camaraderie și o frondă de grup care însemnau în fond o formă de rezistență tacit consimțită și împărtașită. Citeam cărți pe care le schimbam cu prietenii cei mai buni, ascultam discuri pe care unii le aduceau din Iugoslavia, foloseam deodorante și ne îmbrăcam cu haine aduse din Ungaria, luam parte la petreceri zgomotoase în viile celebre ale Careiului, unde fiecare familie onorabilă avea câte o casă de vacanță. Pe scurt, găsisem, în cuprinsul marasmului generalizat pe care-l trăiam, o oază de libertate interioară care a fost pentru mulți și un liman salvator. Pe atunci, fiecare își salva (sau își vindea ori amaneta!) sufletul, conștiința sau propria sensibilitate, după cum putea ori îl duceau principiile, onoarea, mintea sau fantezia. Eu am făcut-o în felul în care îți povestesc și consider că acel prim an al meu de profesorat rămâne o experiență de care îmi aduc cu plăcere aminte. Am rămas definitiv legat sentimental de acel oraș. Când am împlinit cincizeci și cinci de ani, mi s-a organizat o mică sărbătoare acolo, o festivitate la celebrul castel Karoly, acum refăcut, unde pe vremuri alcătuisem o mică trupă de teatru care a jucat Cântăreața cheală, de Ionescu. După treizeci de ani am regăsit aceeași atmosferă și patina de duioasă și calmă provincie chezaro-crăiască. Deci, privind retrospectiv, aș spune că nu eram nicidecum rătăcit, ci eram într-o etapă necesară din traseul propriei mele deveniri, eram o părticică dintr-un puzzle ale cărui logică și configurație au devenit evidente doar odată cu trecerea anilor.

 

D.S.-T.: În perioada 2008-2012 ați funcționat ca Gastlektor la Universitatea din Viena, Institut for Romanistik. De fiecare dată când mergeam la București, la Institutul Limbii Române, doamna Marcela Mateescu releva magnitudinea evenimentelor culturale organizate de dumneavoastră acolo.

G.A.: Îmi pui niște întrebari tip bungee-jumping, dragă Daniela, pentru că mă obligi să fac un salt neașteptat în timp, întinzând coarda retrospecției peste alți aproape treizeci de ani...

Așadar, de la Carei la Viena. Adică de la periferia unei lumi central-europene, în chiar centrul ei organic. Aș spune că uneori subconștientul nostru trimite semnale foarte ciudate, premonitorii poate. Uite, de pildă, în contextul de care vorbeam: nu mă gândeam vreodată că voi ajunge să predau la Universitatea Viena (în treacăt fie spus, instituția a fost întemeiată în anul 1365, cam pe vremea „descălecatelor”, adică a întemeierii Țărilor Românești). Nu făcusem studii de germanistică și vorbeam limba net sub nivelul celorlalte limbi străine pe care le cunosc. În decursul anilor însă au apărut, în ceea ce mă privește, câteva vagi aluzii și sugestii vieneze, aparent inexplicabile. Astfel, pe coperta cărții mele de versuri din 1994, Dinspre ieri spre nicăieri, apărută la Editura Dacia, excelentul grafician Călin Stegerean a ales imaginea stilizată a celebrului carusel din Praterul vienez, iar mai apoi, în 2007, o carte de critică de data aceasta, Răsfățuri și melancolii, era însoțită pe copertă de o compoziție grafică bazată pe pictura lui Klimt. După care, în anul 2008 am ajuns la Viena, la Institutul de Romanistică și am rămas patru ani acolo.

 Există o deja îndelungată tradiție în studiul limbii române la Viena, ale cărui baze au fost puse încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea de romaniști celebri precum Adolf Mussafia sau Wilhelm Meyer-Lubke. După cum există, fără îndoială, și o „Vienă românească”, temeinic stratificată în timp, începând cu aceea aulică a dârzului și nefericitului episcop Inocențiu Micu Klein, continuând cu aceea iluministă a lui Petru Maior și Ion Budai Deleanu, absolvenți ai Colegiului Oriental „Sfânta Barbara”. Mai târziu îi regăsim aici pe George Barițiu, unul dintre primii deputați români, trimiși de către ardeleni în capitala Imperiului, după revoluția de la 1848, pe Al.Vaida Voievod, medic cu clientelă serioasă și om politic de anvergură, pe Aurel C. Popovici, prietenul și sfătuitorul de taină al Arhiducelui Franz Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo, în 1914. Reamintesc că Popovici, lugojan de baștină, scrisese în 1906 o amplă analiză politologică, intitulată Statele Unite ale Austriei Mari, în același timp un ambițios și îndrăzneț proiect politic care se bucura de susținere din partea Kronprinzului. El vedea realizându-se unitatea națională a românilor tocmai în cadrul unui astfel de proiect federativ, în care putea fi antrenat și Regatul român.  Asasinatul din capitala bosniacă, din fatidica zi de 28 iunie, a spulberat însă toate aceste planuri.

Pe de altă parte, avem o prodigioasă Vienă românească, literară și artistică, intelectuală și culturală, din care nu lipsesc Maiorescu, Eminescu (secretar al „României June”, foarte activa asociație studențească a tinerilor români aflați la studiu în Alma Mater Vindobonensis), Ioan Slavici (o vreme, președintele aceleiași asociații), Ciprian Porumbescu și George Enescu, Lucian Blaga și Aron Cotruș (studenți în capitala Imperiului și diplomați în capitala Republicii Austria, în anii 30), Traian Grozăvescu și Maria Cebotari, cu succese fulminante pe scena muzicală. Mai târziu – Vintilă Ivănceanu, Ioan Holender și foarte mulți alții, oameni de cultură și de știință din diferite domenii, precum Vincențiu Babeș.

În plus, aș aminti două episoade istorice foarte spectaculoase, deși mai puțin cunoscute în afara unui cerc de istorici specializați, pe care le-am regăsit sugerate sau evocate de către Viena culturală în anul 2008, când se împlineau nouăzeci de ani de la abdicarea împăratului și proclamarea Republicii, la 26 octombrie 1918. În acele zile de toamnă, marasmul, foamea și disperarea cuprinseseră Viena, după patru ani de război crâncen și devastator, iar spiritele erau încinse de idei socialiste și revoluționare, adesea anarhice. Se prăbușea, cu scrâșnet și durere, în incertitudine și haos, o întreagă lume ale cărei rosturi și mecanisme de funcționare păreau foarte stabile până cu puțin timp înainte. Aflăm despre tragismul acelor zile în primul rând din romanele lui Joseph Roth, dar și din evocarea lui Blaga din Hronicul și cântecul vârstelor. Așadar, în acele momente de cumpănă, când autoritatea statală se prăbușea, când toate resorturile politice și administrative intraseră în stare de descompunere, iar degringolada și nesiguranța amenințau să se instaleze definitiv, orașul a fost salvat de la jaf și anarhie de câteva regimente de ardeleni care se întorceau de pe frontul italian, sub autoritatea marelui om politic Iulian Maniu, locotenent în uniformă, care revenea și el din tranșeele de la Piave și Doberdo. Acei români ardeleni au salvat capitala de la jaf și distrugere, păstrând ordinea și legea acolo. Poate că ar fi nevoie, atunci când ne raportăm români fiind la Viena, ca la unul dintre marile centre de iradiație culturală și politică a Europei, să ne amintim și să ne identificăm în primul rând cu ei, românii ardeleni păstrători de lege și ordine în capitala imperială, și nu cu atât de evocații mâncători de lebede, de la începutul anilor 90!

Alt episod pe care l-am văzut evocat de o expoziție, deschisă la muzeul Belvedere, cam în același timp. În anul 1908, împăratul Franz Josef sărbătorea șaizeci de ani de domnie, Viena îl omagia printr-o grandioasă expoziție universală. La festivitățile inaugurale, făcute cu ceremonial fastuos și paradă militară, bătrânul împărat care, ca un adevărat soldat, a rămas în picioare pe toată durata ceremoniei, a primit defilarea armatei și omagiul delegațiilor din toate provinciile coroanei. Era emoționant să îi vezi, în filmarea de epocă, pe țăranii români din Banat, Făgăraș sau Maramureș, în portul lor de sărbătoare, cu căciulile în mâini, trecând prin fața tribunei oficiale și a „drăguțului” de împărat căruia i-au stat alături la urcarea pe tron, în furtunoasele evenimente ale anului 1848.

Cunoscând această zestre fabuloasă, tot ceea ce am făcut eu în anii în care am fost profesor acolo a fost să readuc în atenția studenților, a specialiștilor – îndeosebi cei din domeniul romanisticii – și finalmente a publicului vienez, câteva din caratele acestor personalități și legătura lor intimă cu mediul cultural matricial al Vienei intelectuale. Tinerii ardeleni, bucovineni și bănățeni de până la 1918 au găsit aici un sol germinativ deosebit de fecund pentru formarea și împlinirea lor spirituală, un Bildungsepoque care le-a marcat hotărâtor tinerețea și devenirea. Înțelegem atunci lamentoul nostalgic al poetului: „Cu măsurile ei blânde,/Cu isonul: harum-horum,/Ne primea în a ei brațe,/Alma Mater philistrorum./(...) Cu evlavie cumplită/Înghițeam pe regii libici./Unde sunt acele vremuri?/Te întreb, amice Chibici”.

 

D.S.-T.: Ce diferențe majore ați perceput între studenții dumneavoastră de la Viena și cei de aici? Sau între sistemul universitar de acolo și cel din România? Studenții pe care i-am avut eu la Universitatea Comenius din Bratislava erau mai modești, dar onești, fără fartiții și foarte disciplinați, binecrescuți.

G.A.: Munca la catedră mi-a prilejuit în anii vienezi constatarea că se petrece un rapid proces de egalizare între sistemul de învățământ de tip occidental și cel, mult mai așezat și mai conservator, din Răsăritul Europei, nu neapărat în avantajul acestuia din urmă. O comparație la îndemână între nivelul intelectual și profilul cultural al studentului român de acum zece ani (între timp lucrurile s-au schimbat mult și la noi, și nu în bine!) și cel al studentului occidental (vienez, în speță, dar și bavarez sau italian, de pildă) era, în opinia mea, în avantajul celui dintâi: un mai mare bagaj cultural, o cultură mai polisistemică și mai organic asimilată. Din păcate, între timp, aceste atuuri au început să se devalorizeze rapid și la noi, preferându-se o cultură a fragmentului și o gândire de tip croșet cultural. Studentul din Vest are, prin forța contextului cultural în care trăiește, o mai mare dezinhibiție (chiar dacă ea uneori frizează superficialitatea) în fața unor spații sau fenomene culturale și o mai mare mobilitate de mișcare, dată în principal de susținerea financiară pe care Universitatea o acordă studenților ei. Când ai posibilitatea, de exemplu, să studiezi limba spaniolă și în varianta ei castiliană, la Saragoza, și în varianta ei gallego și în cea sud-americană sau caraibeană, dobândești, în mod natural, o dezinvoltură și o siguranță de sine pe care studentul român, privat multă vreme de astfel de oportunități, nu le are întotdeauna. El are, în schimb, seriozitatea și rigoarea livrescă pe care ți le dă întotdeauna biblioteca și numai rareori călătoria.  În rest, aș vrea să mai amintesc de statutul bine consolidat al profesorului, căruia i se pun la îndemână mijloacele materiale și administrative pentru a cerceta, a călători, a face studiu de teren, a participa la manifestări științifice internaționale. Profesorul de universitate are un statut de reputație și recunoaștere publică pentru care colegii lui români ar trebui să fie invidioși și ar trebui să lupte să-l obțină la rându-le. Un întreg aparat administrativ (secretară, documentariști, bibliotecar) este în serviciul profesorului pentru a-l ajuta să-și pună în valoare capacitatea intelectuală ori abilitățile didactice și să producă idei sau opere. Frisonez acum, când mă gândesc, prin comparație, la felul în care sistemul birocratic administrativ românesc îl controlează și îl obstaculează adeseori pe profesor, considerându-se (vorbesc de acest sistem) îndrituit de a-l cenzura sau de a-i amenda acțiunile.

Din păcate, sistemul universitar occidental păcătuiește adesea prin creditul excesiv pe care-l acordă unui concept care, supralicitat și absolutizat, poate deveni nociv și inhibant:  corectitudinea politică. Pentru intelectualul din Estul european, care decenii în șir s-a luptat cu constrângerile aberante ale dogmei ideologice, corpusul de cerințe restrictive și imperative care îi cenzurează și standardizează expresia îi aduce aminte de discursul șablonard al gândirii captive și de limba de lemn a narativului ideologic oficial. Pe bună dreptate te întrebi care a fost sensul rezistenței prin cultură, un preț foarte greu plătit uneori, al atâtor generații de intelectuali din Est dacă, după traversarea deșertului, constați că orweliana poliție a gândirii găsește resurse să se camufleze insidios, iar marxismul cultural, la fel de intolerant ca și cel economic, pare a-și fi trecut în cont o însemnată victorie de etapă.

Printre multe admirații și uimiri entuziaste, contactul cu Occidentul a însemnat pentru mine și vindecarea de multe iluzii. După câțiva ani petrecuți acolo, a început să-mi fie foarte dor de acasă. Cred că asta se întâmplă cu foarte mulți dintre cei plecați, deși foarte puțini au curajul sau onestitatea să o recunoască. Eu îndrăznesc să o spun răspicat, precum pașoptiștii: nu poți fi european decât adânc înfipt în solul patriei tale. Văd astăzi mulți intelectuali sau tineri care vor să-și asume o identitate europeană, în primul rând prin renunțarea instantanee la condiția de român, prin autoblamare și o vinovată relativizare a tuturor valorilor naționale.

 

(Continuarea în numărul următor)

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.