top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Vasile Morar, nr. 6(169), iunie 2017
Poeme de Vasile Morar, nr. 6(169), iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Vasile MORAR

 

Balul statuilor

 

Statuile trec prin parcuri salutând

una ridicând pălăria, alta cu degetul la cozoroc

un cal avântat se aruncă în luptă

o femeie trece fără noroc

 

În vitrine manechinele despuiate-și arată

când sutienul, când bichinii, când șoldul

recruții le pândesc cu ochii ațoși

smulgându-le în pas cazon boldul

 

În sâmbăta asta are loc balul statuilor

manechinele vor fi invitate

ce sobri vor dansa bărbații de bronz

mângâind muierile pe spate

 

Ce adânci decolteuri, ce tăieturi

valsuri, mazurci, rumbe, tangoul

parcul e gol, vitrinele-s goale

husarului rănit i se pune garoul

 

A provocat la duel lăncierul helvet

care invitase la dans dama de pică

se spune că ea era amanta celui dintâi

și din cauza sângelui balul se strică

 

Sigilarea mormântului

 

O să pun mormintelor aripi ușoare

cu ele să poată zbura

și morții, noi toți

eu și el și dumneata

 

Când ne va veni dor să ne ducem

vom pune aripile în mișcare

și smulși din pământul bătut

ca din niște capsule solare

 

Vom privi înălțimile, soarele, luna

cum trec și cum vin între noi

ne va fi dor năprasnic de fulgere

de zăpada pufoasă, de ploi

 

Într-un târziu ne vom întoarce

marea și victorioasa oștire

un glas va rosti: se sigilează mormântul

până la a doua venire

 

Bulgărul de lut

 

Am pus capcane ca să mă pot prinde

am pus orbite să vină ochii mei

și am pus brațe să am cu ce cuprinde

sâni voluptoși și șolduri de femei

 

Am pus clavicule să aibă unde

stă atârnând inima-mi de foc

am pus bocanci cu talpa prinsă-n stâncă

să nu mă mute fulgerul din loc

 

Dar ce n-am pus? De toate-am pus și parcă

ar trebui mai puse câteva

de-un bulgăre de lut mai e nevoie

ca să mă poată Domnul întrupa

 

Umbra mea

 

Când mâna-mi se transformă în aripi de vultur

cu pene lungi, sclipind, ca de argint

mă îmspăimânt și caut iar securea

s-o tai, dar două aripi se zbat peste pământ

 

Și simt cum trupu-mi este smuls de lângă

umbra ușoară care mă-nsoțea

din înălțimi văd forma mea cum curge

sub mine, oare nu e umbra mea

 

Prin mărăcini aleargă, pe miriște

carnea-mi pe piept e rouă sângerând

m-a găsit Domnul când trecea prin preajmă

căzut pe cer cu fața spre pământ

 

Rugăciunea

 

Nu-i rugăciunea mai adâncă, mai înaltă

decât poezia pe care o scriu

țineți-mi cărțile-n mâini și veți vedea

cât m-am rugat de-aici din viață, de-aici din sicriu

 

Rugăciunea mea e neîntreruptă

cu oasele m-am rugat, cu sângele răzvrătit

cu carnea, cu degetele, cu urechile

cu ochii care n-au obosit

 

Să-mi vorbească despre iarbă și păsări

despre pești, despre gâze, despre copaci

eu zi și noapte mă rog, Doamne

tu înspre mine de-o viață taci

 

Poate nu mă auzi, ai atâtea guri de-auzit

sincer să fiu, eu nu-ți cer nimic

mă rog la iarbă să rămână iarbă

și la soare și la apă câte-un pic

 

Femeia îngenuncheată

 

Peste strigătul meu și-au întins copacii ramurile

și vin la traversat cu lungile-i coarde

ele care primăvara sunt tăiate și plâng

și vinul și lampa ce arde

 

Dar strigătul meu nu poate fi oprit

ca apa ieșită din matcă își face loc și se duce

poate cândva Dumnezeu văzându-mi sufletul

zbuciumat

îi va ieși-n față ținând în mână o cruce

 

și de va vedea că el vrea să treacă

și că nu e nicicum mod să-l oprească

îl va întinde pe lemnul cioplit

petrecându-i prin palme piroane de iască

 

Eu voi urca Golgota înspre crucea aceea

unde voi găsi îngenuncheată femeia

 

Fumul alb

 

Când mi-am făcut cufărul de mers în armată

l-am făcut trainic să rămână fiilor mei

să nu cheltuiască și ei patru scânduri

și balamale și lacăte cu chei

 

N-am crezut că o să țin în dânsul

scrisorile pe care le voi primi pe rând

și de la morți și de la vii și de la îngerii

care coboară adesea pe pământ

 

Îmi mut viața așezată sub cheie

dintr-un loc în altul, din pod în șopron

din debara în depozitul de vechituri

toți îl aruncă fără niciun pardon

 

Ca pe o cutie goală din care

sculele au fost scoase și acum

cel mai bine ar fi să-i dăm foc

să vedem cum iese din viața noastră fum

 

Sângele mielului

 

Nu voi recunoaște poetul

care nu stă cu mielul în brațe

ca să-l salveze

 

Căci ce e poezia dacă nu

sângele acestei vietăți

care așteaptă să nu-l lăsăm

să se risipească

 

 

Visul

 

Eram tânăr și mă prăbușeam în adâncuri

cu peștii odată, cu vidrele, cu luna

îi pipăiam forma, țineam stelele-n palmă

nu lăsam nemângâiată niciuna

 

Mă prăbușeam în somnul mult mai adânc

decât apa limpede și curgătoare

of, câtă frumusețe nu aduce visul

câtă nemărginire, câtă candoare

 

De pe pământ mă prăbușeam printre păsări

atingându-le cu mâinile, cu umerii, cu fața

umbra mea se prăbușea pe cer

cum se prăbușește, pe coline, dimineața

 

Acum stau închis ca într-o coajă de nucă

prăbușită în pământul puțin

urmează ultima mea prăbușire

într-o imensă sămânță de crin

 

Rănile

 

Cuiele ierbii mi-au trecut prin palme

lăncile ierbii mi-au trecut prin trup

cum stau eu răstignit peste colină

m-ar putea sfâșia cel mai mic lup

 

Când dau să mă ridic din iarba toată

prin carne-mi trece ca un snop de flori

lumina îmi pansează rănile din coaste

și mă cuprinde pe sub subsuori

 

aș vrea să mă ridice ca pe palme

dar iarba mi s-a încâlcit în oase

și lupii se adună-n jurul meu

ca să îmi lingă rănile sfioase

 

În cuibul de lut

 

De poezie am să mă las într-o zi

în fiecare poem al meu cineva moare

și eu nu mai pot îndura

în cel de azi a murit o privighetoare

 

În cuibul ei au rămas trei pui mici

vor muri și ei de foame și sete

câteva zile i-am hrănit cu insecte

adunate de pe culmea unui perete

 

Apoi dracul m-a pus să mai scriu un poem

am găsit în el cei trei pui fără suflare

am alergat după insecte, le-am descântat

și le-am mișcat aripile la fiecare

 

Disperat am început să șterg cuvintele toate

de la sfârșitul poemului spre început

vedeam cum puii începeau să se miște

și cum mama lor vine înspre cuibul de lut

 

De ploaie

 

Ca o turmă de gazele piezișe

ploaia călărea acoperișe

mai-nainte repezise vântul

ca să scuture de praf pământul

fuioarele gălbui se ridicau

și niște guri imense le-nghițeau

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.