top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Augustin Buzura în perspectivă comparată (Constantin Cubleșan), nr. 6(169),iunie 2017
Augustin Buzura în perspectivă comparată (Constantin Cubleșan), nr. 6(169),iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Constantin Cubleșan

AUGUSTIN BUZURA ÎN PERSPECTIVĂ COMPARATĂ

 

Ar fi nedrept și chiar neadevărat dacă am considera-o pe Angela Martin doar ca pe îngrijitoare a seriei de Opere Augustin Buzura, în ediție definitivă Domnia sa are, demult impus în peisajul literaturii române actuale, profilul unei excelente traducătoare, dar și acela de publicistă severă, de o rafinată inte-lectualitate, acompaniind prin intervențiile domniei sale polemice serialul editorialelor păstoase semnate la zi de romancierul care conduce una dintre cele mai interesante și rectilinii reviste, la ora actuală, din țară, „Cultura”. Este, deopotrivă, atentă și probă exegetă în domeniul comparatistic, perspectivă din care s-a și apropiat de scrierile autorului Orgoliilor, discutându-i demersul într-o aplicată raportare la universul problematic și de idei al spaniolului Ernesto Sábato („cei doi scriitori împărtășesc trăsături comune /…/ pentru amândoi, scrisul este o soluție de supraviețuire”). Un amplu studiu pe această temă (Opera – „un univers total”) se cuprinde în tripticul așezat sub genericul, împrumutat de la titlul unuia din volumele de publicistică ale lui Augustin Buzura, „A trăi, a scrie” (în antologia receptării critice a romanelor lui Augustin Buzura în anii de după înlăturarea comunismului din România: Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar. Antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin. Editura TracusArte, București, 2017).

          Întâlnirea celor doi scriitori, apreciază Angela Martin, se produce „în labirintul aceleiași filosofii existențiale”, într-o bună vecinătate, de altfel, cu Albert Camus (Ciuma), J.P. Sartre sau Viktor Frankl (Omul în căutarea sensului vieții). Augustin Buzura „rezistă la o astfel de comparație: are, ca intelectual angajat și ca scriitor din România comunistă (și postcomunistă), suficiente trăsături comune cu Sábato. Care devin pregnante, peste ani, peste dictaturi și peste literaturi, de îndată ce admitem apartenența amândurora la aceeași familie de spirite. Cu precizarea că aceste trăsături sunt rodul «sălbatic» al influenței pe care autorul nostru a suportat-o intermediat, grație existențialismului francez, și a valorificat-o, instinctiv, prin lecturi, înainte chiar de a o conștientiza”. De altfel, apropierea de Sartre și de experimentele Noului Roman Francez au făcut-o și alți critici (Eugen Simion, Ion Simuț) aceștia sesizând apetitul romancierului Buzura pentru teoretizări ale propriilor angajamente și pentru lungi comentarii monologale, uneori în detrimentul epicității. Pentru Augustin Buzura, observă exegeta, „libertatea gândirii este mai puternică decât lipsa libertății de expresie”. În numele acesteia dă „istovitoare bătălii” cu instituția cenzurii comuniste, intuind și având convingerea că „dincolo de barierele impuse de regim” era mai presus „avantajul libertății nelimitate pe care i-o dădea ficțiunea”. Aici se întrevede o misiune a scriitorului nesupus – cum se prezenta – văzând în literatură misiunea de a-l trezi pe om, adică trezirea la conștiința de sine, „aceasta fiind, în viziunea ambilor scriitori, sursa inepuizabilă de înțelegere a vieții și singura care îi dă omului tăria de a lupta împotriva abuzurilor de tot felul generate de dictatură”. Se conturează astfel „o pedagogie înțeleaptă pe care atât Buzura, cât și Sábato, oameni cu vederi de stânga și profund democrați, o construiesc și ne-o transmit prin romanele lor”. E la mijloc frica indivizilor aflați în „singurătatea lor «cosmică», singurătate ce-i face timizi și depresivi, ba chiar demobilizați”. E maladia împotriva căreia scrie Augustin Buzura. El este „parcă mereu printre personajele sale, le asistă, lucrează cu ele și le conduce în așa fel destinele, încât pe unele reușește să le ridice de la «conștiința nonsensului camusian» la «conștiința sensului» vieții, în care Viktor Frankl, să ne amintim, își găsise, în timpul tragicei sale experiențe din lagărele naziste, șansa propriei supravițuiri”.

În romanele lui Buzura se află „toate simpto-mele tulburărilor anxioase și toate reacțiile psiho-fiziologice ale individului stăpânit de frică (…). Le regăsim pe majoritatea dintre ele și în romanele lui Sábato”. De parcă aceștia ar fi conchis împreună că „multiplele reprezentări ale unuia și aceluiași sentiment, frica, deși inspirată de regimuri politice dife-rite, provoacă, aproape de la sine, aceleași conflicte și drame omenești, configurează sau desfigurează, mai mult sau mai puțin, aceleași caractere umane, produc aceleași crize și reacții, aceleași fanatisme în universul ficțional. Chiar dacă autorii apelează la alte formule narative, la altă simbologie și prac-tică, fiecare, altă specie de proză”.

Angela Martin compară bio-grafiile celor doi, cu accentuarea cali-tății de medic, profesiune pentru care Augustin Buzura s-a pregătit și la care a renunțat, în favoarea scriului literar, construind și analizându-și personajele după metode psihanalitice, aproape toate cele memorabile dovedindu-se a fi „alter-ego-uri ale sale”. Exegeta urmărește astfel modul în care se comportă indivizii, în viziunea lui Buzura și a lui Sábato, aflați în fața fenomenului terorii care, observă comentatoarea, „se abate asupra lor dinspre «partea nevăzută» a vieții”. Sunt indivizi din categoria celor despre care Jung spunea că sunt niște „artiști ai vieții”. Așa Martin del Castllo y Lavalle din Despre eroi și morminte sau Iustin Olaru din Refugii, oameni „condamnați, incapabili să se adapteze mediului social sau să-l tolereze”. Analiza detaliată a personajelor, în această continuă perspectivă comparatistă (în Tunelul ca și în Vocile nopți etc), conduce la observația că ambii scriitori „ar vrea să ne sugereze că, adunate și exacerbate, acestea toate (granițele dintre real și ireal, dintre diurn și nocturn etc., n.n., Ct.C.) compun, în mediul sumbru și opresiv în care este condamnat să trăiască individul, un infern continuu, și că singura libertate posibilă este de a trece prin el, orbește – înainte și înapoi –, din bolgie în bolgie. Somnul însuși râvnit, jinduit este, la rândul său, odios de iluzoriu, punitiv: conștientul și inconștientul nu dorm niciodată”.

Motivul orbirii este prezent în scrierile celor doi prozatori, desigur în diferite construcții metaforice. Doctorul Robert, bunăoară, din Raport asupra singurătății se simte „rătăcit prin cuvinte ca un orb”; Maria Spiridon din Vocile nopții locuiește împreună cu mama ei, „bătrână și oarbă” ș.a.m.d., alături de personajele lui Sábato, probează faptul că ambii scriitori sunt niște „clarvăzători anxioși”, în convingerea că „toți suntem orbi într-un anume fel”.

Un alt motiv comun este cel al iubirii de refugiu; în general, iubirile sunt ratate la Buzura, căci la el „iubirea nu se poate împlini altfel decât printr-un acord de reabilitare morală a bărbatului și a femeii”, așa cum și la Sábato „iubirea este o pasiune morbidă”, ea jucând „într-o tragedie fără sfârșit”, neștiind „unde sfârșește tragedia și unde începe actoria”.

Pentru cei doi scriitori este evidentă „obsesia construcției” operei, fiecare apelând la elemente biografice, la „limbajul deviat” al personajelor, la „dezamorsarea controlată a mesajului politic” etc.

Toată demonstrația analitică, comparatistă pe care o face Angela Martin conduce la înțelegerea că, la Buzura ca și la Sábato, avem de-a face cu „două conștiințe ale timpului lor”, ale celor doi scriitori.

Un alt studiu (Iubirea – cunoscută și necunoscută) are în vedere motivul iubirii în operele lui Augustin Buzura, ca „realitate a radicalului”, „tulbure, întotdeauna nesigură, ștearsă, provizorie, nefericită, căzută din viață”. Sunt cercetate cuplurile în care cu adevărat importante „sunt trăirile”, apoi iubirile morale și ilicite, pun în evidență bărbați „timizi din fire”, dar nu din cauza egoismului, ci „din cauza fricii”. Sunt radiografiate atent, în această cheie existențială, personajele principale din diferitele romane, în general ele prezentând „cazuri” ale unor „deconștiințe” sondate psihanalitic. Exegeta comentează, oarecum concluziv, tema pe care romancierul „își construiește și dezvoltă cu mare folos proza”, notând că „nevoia bărbatului – aproape nevrotică – de afecțiune și atașament” ilustrează în toate romanele și „pe multiple planuri ale narațiunii – pe lângă bogăția și varietatea istoriilor de iubire, distincția între dragoste și iubire”. 

 

O privire de ansamblu asupra romanelor lui Augustin Buzura avem în studiul intitulat Augustin Buzura în opere complete. O primă constatare este aceea că prozatorul construiește în operele sale „o viziune, o credință, o morală, o pedagogie a libertății de gândire și de exprimare. Dar și o tehnică de autoapărare și de opoziție față de înverșunații opresori”. Angela Martin urmărește cum scriitorul, în întreaga sa epică, nu mai puțin în publicistică, dar cu precădere în romane, „corelează problema libertății cu problema normalității, cu ascendența psihicului asupra nevrozelor, boli ale modernității, pe care politicul, ideologicul le provoacă în individ și în societate prin tiranie, prin abuz”. Numai că Buzura nu vorbește de boli specifice neapărat comunismului, ci de „regimul dictatorial comunist ca factor agravant în generalizarea suferinței psihice”. Spre psihanaliză trimite „problema morală” aflată în dezbatere permanentă la Augustin Buzura. El operează cu mijloace și „procedee” specifice romanului postmodern: „rupturile narative, ambiguitatea și discontinuitatea discursului, fracturarea realului, implantarea elementelor de fantastic oniric, colajul, narația cine-matografică, dilatarea sau comprimarea spațiului și a timpului, accelerarea sau frânarea ritmurilor prozei, transgresarea genurilor literare, amestecul stilurilor, al limbajelor și chiar al graiurilor”. Toate aceste procedee (proceduri, cum ar fi în limbaj medical – „Buzura a avut inteligența, talentul și forța să facă dintr-o pasiune – psihanaliza – un instrument de persuasiune în serviciul literaturii”) sunt practicate cu o „ironie extraordinară, cu o flexibilitate” ce-i permite să se elibereze „anticipat de etichetele și stereotipurile cu care aveau să-l regaleze, peste ani, lecturile de mântuială ale unor critici”. Felul în care este receptată azi (felul în care a fost receptată la vremea ei) opera lui Buzura constituie, evident, o altă temă de cercetare, dincolo de limitele acestui studiu, luată în dezbatere critică tocmai de antologia pe care a inițiat-o. Dar, până la abordarea acestei chestiuni, trebuie să reținem portretul pe care îl face scriitorului, în tușe extrem de sugestive, probabil unicul de felul acesta în întreaga publicistică evocatoare a personalității scriitorului: „O voce mai curând reținută, înflăcărată adesea de mici entuziasme familiare, asemenea celor prin care adulții le insuflă curaj copiilor. O privire răbdătoare, de dincolo de ochelari, ușor distrată, de un calm aproape profesional, tipică pentru un psihoterapeut: te citește imediat, oricât ai fi de circumspect. Faptul însă nu mai contează – rămâne un amănunt. Nu știi când și-a domolit agerimea ochilor ca să-ți câștige încrederea. Și cum îți induce senzația de confort. Nici privirea sa, nici vocea nu sunt învăluitoare. Impun, la fel ca zâmbetul, printr-o timidă, dar stăruitoare bunăvoință. În tăcerea dintre cuvinte nu face niciun gest în semn că ar avea ceva de adăugat sau sugerat, de parcă n-ar dori să iște din senin vreo tulburare. Politicos, în conversație, îți lasă întotdeauna libertatea de alegere. Și alegi involuntar aproape, să i te confesezi”.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.