Delia MUNTEAN 

LUMINA DINĂUNTRU

          Editura ieșeană Tipo Moldova a publicat recent, în colecția „Opera omnia. Dicționar”,  o antologie a scriitorilor nevăzători din România. Intitulată Constelația Homer, aceasta reia și îmbogățește prima versiune a cărții, apărută la Editura SAS din București în 1996. Antologarea, nota asupra ediției, cuvântul înainte, notele biobibliografice îi aparțin, și de astă dată, lui Radu Sergiu Ruba, motivația reeditării constituind-o, pe de o parte, impunerea, în cele două decenii, a noi autori, iar pe de altă parte, diversificarea preocupărilor literare ale nevăzătorilor prin includerea, alături de poezie și proză, a memorialisticii și a criticii de specialitate.

          Creațiile din volum au fost alese în funcție de anumite criterii, unul dintre ele fiind metoda de elaborare: cu punctatorul sau la computerul cu voce electronică, prin înregistrare vocală sau dictare către un asistent, autorii lor neavând posibilitatea de a-și verifica ori cizela vizual ei înșiși textele. Din biografiile care le precedă, aflăm că unii și-au pierdut vederea în copilărie, în urma unor explozii de proiectile rămase din timpul războiului (Marin I. Nicolae, Traian Oros, Dorel Ghemu) ori din cauza unor accidente, a unor boli sau a unor infecții dobândite în spital, iar alții sunt orbi din naștere. Grigore Albu-Gral a țesut în jurul cecității sale chiar o legendă, poetul susținând că nu explozia propriu-zisă de carbid i-ar fi provocat orbirea (pe la cinci-șase ani), ci încălcarea de către tatăl său a unui legământ: „Era vorba de o taină între ciobanii din Seaca de Olt. Noaptea, în preajma focului, au așezat un cuțit lung pe pirostrii și trei bărbați au jurat că vor păstra o anume taină. Albu a jurat pe ochii celui mai frumos dintre copiii lui. Neținându-se însă de jurământ, după cum însuși fiul său mărturisea, acesta a ajuns victima unei răbufniri a materiei, cu pierderea definitivă a vederii” (p. 101).

          Un alt criteriu l-a însemnat prezența în viața literară autohtonă (și nu numai). Scriitorii selectați au publicat atât în revista lunară Braille „Litera noastră” (denumită „Viața nouă” în perioada 1954-1990), cât și în „Steaua”, „Tribuna”, „Astra”, „Luceafărul”, Suplimentul literar al „Scânteii tineretului”; au redactat reviste în format audio mp3 („Impact”, „Radar”); au participat la concursuri de literatură („Carmen Sylva”, de la București; „Pașii profetului”, de la Oradea; concursurile internaționale de creație pentru autori nevăzători din SUA, Bulgaria, Australia, Uruguay ș.a.); au realizat emisiuni radiofonice („Lumina cuvintelor”, „Ochiul interior”, „Cuvântul care înflorește”); și-au publicat textele în antologii colective din țară și din străinătate (O zi în lume, Moscova, 1962), precum și în volume individuale; au tradus cărți din alte limbi (Radu Sergiu Ruba, Marin Iancu Nicolae).

O bună parte din ei s-au făcut cunoscuți și prin alte realizări în sfera culturii. Astfel, Nicolae Ionescu (12 februarie 1921, Craiova – 6 iulie 2014, București) a fost coautor al sistemului de scriere abreviată Braille pentru limba română, a compus circa cincizeci de lucrări muzicale vocal-instrumentale și a semnat peste cinci sute de articole în publicații periodice din țară și din străinătate; Gheorghe Cârligeanu-Birțiu
(14 mai 1933, Constanța – 6 ianuarie 1987, București) a conceput un abecedar pentru învățarea scrierii Braille, manualul folosindu-se și astăzi în școlile pentru nevăzători din România; Petru Th. Mereuță (23 februarie 1934, Lunca Banului, județul Vaslui – 1995) a transcris în Braille, după dictarea tatălui său, volume întregi din lirica autorilor Lucian Blaga, Ion Barbu, Zaharia Stancu, Rabindranath Tagore, Serghei Esenin; Ion Podosu (n. 7 iulie 1953, Movila Banului, jud. Buzău) este membru, din anul 2007, al Comisiei de cultură și educație a Uniunii Europene a Nevăzătorilor; Florea Savu (5 mai 1936, Pianu de Jos, jud. Alba – februarie 2008, Presno, California) a făcut parte dintre fondatorii Uniunii Epigramiștilor din România;
Grigore Albu-Gral (21 ianuarie 1942, Seaca, jud. Olt – 20 ianuarie 2012, București) a întreprins demersuri, în 1968, pentru obținerea unui doctorat în tifloestetică (‹gr. typhlos „orb”), însă proiectul i-a fost respins deoarece candidatul „nu prezenta garanții moral-politice” (de altfel, peste vreo șapte ani a fost dat afară din învățământ din cauza refuzului de a-și exprima fidelitatea față de politica partidului la putere); Radu Vasile (n. 14 iunie 1983, Constanța) a fost consilier în cadrul Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației.

O activitate consistentă pe tărâm educațional, cultural și social a desfășurat și desfășoară scriitorul Radu Sergiu Ruba (n. 14 octombrie 1954, Ardud, jud. Satu Mare): redactor-șef al revistei Braille „Litera noastră”, inspector în Ministerul Educației, redactor și colaborator la publicații literare și la alte periodice, realizator de emisiuni radio, membru și coordonator al unor comisii din cadrul Uniunii Europene a Nevăzătorilor. În calitate de președinte, între anii 2005 și 2014, al Asociației Naționale a Nevăzătorilor din România, a înființat licee și școli postliceale de balneofizioterapie, o bibliotecă și un centru de producție de carte audio, a informatizat serviciul tipografic Braille.

Cei 42 de autori ai Constelației reprezintă toate zonele țării, o activitate culturală mai intensă putând fi depistată în preajma centrelor București, Cluj-Napoca și Oradea. Ei acoperă cronologic aproape un secol, fiind așezați în dicționar în funcție de data nașterii: primul este Marin Iancu Nicolae, născut în 1907, iar cei mai tineri, Radu Vasile și Teofil Pintilie, sunt din 1983.

În ceea ce privește valoarea literară a textelor incluse în culegerea de față, remarcăm printre ele câteva lucrări autentice, care vădesc o sensibilitate creatoare aparte, o bună stăpânire a rigorilor genului îmbrățișat, precum și lecturi consistente (cu mijloace specifice) din varii domenii. Avem în vedere îndeosebi autorii cu studii superioare umaniste (filozofie, istorie, limba și literatura română, limbi străine), mai apropiați prin natura preocupărilor de fenomenul cultural.

În volum se regăsesc, în egală măsură, izbânzi artistice ale unor absolvenți ai școlilor de meserii (împletitor, perier, tipograf etc.) ori care profesează ca telefoniști, cantori, balneofizioterapeuți, actori și soliști muzicali. „Nu pot să nu mă întreb  - notează antologatorul în Nota asupra ediției – ce fel de carieră ar fi urmat acești oameni dacă ar fi avut deplin acces la carte și la cultură” (p. 7). Pe de altă parte, constată, cu amărăciune, caracterul minor și desuet al unor producții, chiar dacă autorii lor sunt înzestrați cu har: „Din păcate însă, în multe cazuri, este sesizabilă, în pofida talentului, crunta lipsă a lecturilor, scrisul din inspirație, cantonarea în clasicism formalizat sau în romantism întârziat. Autentic sub aspect psihologic, acest demers se dovedește precar în orizontul actualității estetice” (id.).

E, poate, și o consecință a faptului că literatura pentru orbi (cu precădere poezia), tactilă sau audio, e slab reprezentată pe piața românească. A contribuit la aceasta și ideologia promovată de regimul comunist, ea determinând marginalizarea indivizilor cu probleme psihice sau fizice prin internarea lor în lagăre - din fericire, utopicul proiect de la Becicherec/Mica Barcelonă, unde urma să fie înființată o rezervație suficientă pentru toată „Țara Oarbă Românească”, a fost împiedicat de protestele și amenințările neașteptat de vehemente ale nevăzătorilor („ca omul care știe că nu are nimic de pierdut”) -, prin asistență medicală minimă, pregătire profesională „în manualități de nivel medieval” sau chiar prin interzicerea accesului în învățământul superior, cum s-a întâmplat în 1981 printr-o dispoziție secretă a partidului, măsură care – găsim scris la pagina 21 – „nu a fost luată nicăieri în lume”...

De aceea, volumul coordonat de Radu Sergiu Ruba se dorește, printre altele, un act reparator, venit dinspre interiorul comunității nevăzătorilor, însă adresat și celor care ar trebui să vadă: „Se editează cartea de față și cu speranța că această Constelație Homer va face destulă lumină în jur, cât să se vadă că ființa umană nu înaintează în conștiința libertății decât prin cuvânt [...] Omul se definește, se delimitează și se înalță pe sine ca operă prin cuvânt” (p. 23).

Aproape fiecare text din antologie mărturisește despre un univers alcătuit din „boabe de beznă”, unde noaptea, ivită tot din noapte (Anatol Coca, Privește), îmbie la meditație, la sondarea lumii dinăuntru: „Ascult și caut, caut și ascult/E prea târziu, e poate prea devreme/Eu stea polară nu mai am de mult,/Iar zorii zilei uită să mă cheme.//Cobor și urc prin mine”... (Moise Ciorba,  Singurătate).

Orice tentativă de evadare se împotmolește în realitatea imediată, potrivită mai degrabă pasului mărunt și cuminte: „Voi, depărtări, depărtări -/Cetăți de vreun basm închegate./Și trec poleite-nserări/Pe țărmul uscat de lumină,/Și luntrea-ntârzie să vină/Cu  mine să plece în zări” (Grigore Albu, Depărtări, depărtări). Este o lume a „tăcerilor care vorbesc” și a oglinzilor mute (Viorel Șerban), a văzului cu mâna. Aici existența, considerată adesea „miere de pelin” (cum e zugrăvită, de pildă, în poezia Ceașca de cafea a Mariei Pană), curge după legi proprii: „Eu nu-mi trimit privirile în zare/[...]/În mâini țin lumea faptei cu temei/Și degetele îmi desfăt cu forme,/Din punctele lui Braille țes vieții norme/Și-astfel sărut cu creierul idei...” (Valer Mureșan, Cântec despre mine).

Dimensiunea autobiografică, nevoia de confesiune impregnează o bună parte din scrieri, conferindu-le o delicatețe și un dramatism aparte („Cu fața înnegrită/adun vântul în răni/ca o statuie ciobită” – Doina Felicia Mihoc, Ce vânt), mascate uneori prin umor amar („Mi s-a lipit de suflet într-o seară/Reclama unui circ de măscărici/Puterea de a râde se măsoară/Fugind desculț prin lanul de urzici” - Adrian Roșca, Autoportret; sau: „Cugetarea mea rămână/Pentru mulți un bun rămas:/Orbul este dus de mână,/Mulți sunt însă duși de nas” – Aurelian Ghelase, Epitaf homeric), exprimate alteori prin apelul la simboluri și motive cu adânci semnificații culturale („În mâna dreaptă țin o desfrunzire,/În mâna stângă ceea ce însemn,/Cu spațiul dintre ură și iubire/Bat cuie boante-n chipul meu de lemn” – Adrian Roșca, Scrisoare).

Impresionează, în romanul Omul cu ochelari negri, al lui Ion Blăjan, secvențele în care copilul născut orb devine tot mai conștient de motivul șușotelilor părinților, împovărați de necazul cu care-i pune la încercare divinitatea: „Asta m-a încurcat. «Dacă nu vezi!». Ce o fi aceea «Dacă nu vezi»? Mai auzisem cuvintele astea. Am stat și am încercat să aflu ce ascund. N-am izbutit. [...] Nici nu mi-a trecut prin gând că sora mea, Ana, mama, tata nu sunt ca mine, că ei nu umblă prin casă cu mâinile întinse ca mine, că nu iau cunoștință de lucrurile de acolo prin pipăit”
(p. 34). Sau, în romanul, din nou autobiografic, al Mariei Pană, intitulat Trapezul vieții, episodul în care e relatată atmosfera de la școala profesională pentru nevăzători din Buzău. Fetele purtau salopete mult prea mari („arătam ca niște scafandri”), lemnele pentru foc erau drămuite exagerat, iar pericolele pluteau la tot pasul („Orice obiect am fi executat, exista riscul să ne lovim, zgâriem sau să ne vârâm în ochi răchita sau nuielele cu care lucram [...]. Într-o zi [...] am cerut bețișorul cu care măsuram unei colege. Aceasta l-a aruncat; și bățul gros, care avea vreo 25-30 de cm, a ajuns în ochiul meu” – p. 152). Toate acestea erau însă compensate la orele de literatură, când profesorul le citea ori le povestea puținele cărți care existau pe atunci în Braille.

Asemenea fapte de viață își pun hotărâtor amprenta asupra destinului personal și nu transformă scrierile de mai târziu doar în simple spovedanii, impregnate de viziunea proprie asupra lumii. Fiecare carte scrisă de un nevăzător e o invitație la dialog. Așteaptă răspuns. Fiecare carte îmbie la reflecție. Așteaptă să ne însemneze. Depinde de noi toți ca ea să se dizolve și să se transforme în lumină.