top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Jurnalul lui Edgar Papu (Mircea Popa), nr. 6(169),iunie 2017
Jurnalul lui Edgar Papu (Mircea Popa), nr. 6(169),iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Mircea POPA

JURNALUL LUI EDGAR PAPU

          Prin grația fiului cunoscutului universitar Edgar Papu, Vlad-Ioan Pappu, a văzut de curând lumina tiparului la editura clujeană Casa Cărții de Știință volumul de Memorii dintr-un secol, al omului de cultură și universitarului care s-a făcut cunoscut prin studiile sale erudite asupra barocului, Renașterii și manierismului, dar mai ales prin susținerea în spațiul public a ideilor protocronismului, care a produs multe discuții la vremea respectivă. Confruntat cu polemicile dirijate în epocă de revista „Luceafărul”, marcat adânc de moartea soției sale Angela Papu, născută Andreescu, profesorul s-a retranșat tot mai mult în anii din urmă în spațiul închis al bibliotecii sale, spre a se lăsa furat de amintirile legate de o serie de oameni care i-au fost prieteni sau cunoscuți, rememorându-și anii petrecuți într-un București al transformărilor aduse de noul secol XX, dar cu precădere al perioadei interbelice, care i-a oferit posibilitatea unor specializări în străinătate și a numirii sale la catedra lui Tudor Vianu, care și l-a ales succesor și colaborator. Din această perspectivă complexă, a scrutării atente a timpului trecut, Edgar Papu se socoate pe sine martor grăitor al unui secol, pe care l-a traversat de la începuturi, respectiv din 1908, până către sfârșit, în 1993, când a încetat din viață. Caietele în care și-a scris însemnările aparțin unor perioade diferite din viața sa, dar care, puse alături și completate cu corespondența cu soția din anii claustrării în închisoare, reușesc să se constituie într-un mozaic atrăgător de piese și consemnări, care dau seama despre viața unui om cu rol bine definit în cadrul culturii noastre universitare și despre destinul său contorsionat. E vorba mai întâi de un caiet datând din anii 1929-1931, cu intenția de jurnal zilnic, dar axat mai ales pe configurarea de portrete elocvente ale culturii noastre, completat de un altul din anii 1930-1931, în care problemele de existență zilnică și de trăire în imaginar devin predominante. Ele vor găsi apoi multiple reverberații în partea sa de jurnal final, cel din secțiunea numită Memorii dintr-un secol, completate cu un schimb de scrisori cu soția din anii 1964-1965. Mai întâi de toate, iubitorul de scene de epocă va fi atras de reconstituirile biografice pe care le face autorul cu privire la familia și educația sa. Aflăm astfel că tatăl său provenea dintr-o familie de evrei stabiliți de mai multă vreme în București, după ce trăiseră o vreme în Macedonia, lângă Ohrid. Stabilit la noi, el se căsătorește în 1907 cu Italia Betelli, fiica unui emigrant iudeo-italian, formând o familie unită și dedicată culturii, care îi va oferi tânărului Edgar o educație religioasă și cetățenească demnă de noua sa condiție de funcționar de bancă. Structura religioasă a formației sale ne convinge repede că era una esențială, de vreme ce tânărul Edgar notează chiar la începutul jurnalului din 1929 frazele: „Singura substanță, dar care există în afară de Univers, adică de neant, e Dumnezeu. Prin El caut să reunesc frânturile de suflet, zdrențuite de propria-mi inexistență”. Tânărul beneficiază de grija ocrotitoare a familiei, care-i asigura acea zonă de liniște și fericire propice dezvoltării intelectuale, modelată de lecturi, de jocuri și distracții temperate, alături de sora sa Letiția, ajunsă și ea scriitoare (e vorba de Letiția Papu, universitară, dar nu suficient personalizată). Alți prieteni îi vor marca existența, pictorul de mai târziu Bob Bulgaru, colegul de la „Sf. Sava”, George Teodorescu, și pictorul Corneliu Michăilescu din vecini, care i-a deschis apetitul pentru arte. În ordinea influenței modelatoare vine la rând Petru
Comarnescu, pe care l-a cunoscut mai de aproape în compania lui Barbu Teodorescu și a lui Mircea Vulcănescu, la unele din ședințele criterioniste. Facultatea de Litere l-a adus mai aproape de câțiva profesori, între care Nae Ionescu, Tudor Vianu, N. Bagdasar, G. Călinescu, dar i-a deschis și apetitul pentru cunoașterea boemei cafenelelor, prin care ia act de mișcarea de idei a vremii. Epoca aceasta de mare everfescență culturală, care se căuta pe sine și prin intermediul muzicii (preclasice), al picturii, al teatrului, al confruntărilor revuistice și din amfiteatre, se modela și cu ajutorul unor prezențe feminine superioare, purtătoare de acel stimulent necesar oricărei tinereți. Acest tip de personalități cu rol de factori de influență în lumea culturii tinereții sale determină și modalitatea de lucru pe care el o adoptă în scrierea și jalonarea jurnalului său, prin apelul la reconstituirea epocii prin „luminile ei modelatoare”. Ca urmare, asistăm la  reconstituirea ei prin intermediul unor personalități care își pun, într-un fel sau altul, amprenta asupra formației sale. Între aceștia, câțiva creatori și colegi de opinii care i se impun prin atitudinile lor originale. E vorba în primul rând de colegul său de catedră Ion Frunzetti, de criticul și istoricul literar Ion Chinezu, redactor al revistei „Gând românesc”, de actorul și poetul Emil Botta, de etnologul Henry Brauner, de omul de artă și colecționarul Aram Frenkian, de monseniorul Vladimir Ghica, de filosoful C-tin Noica, de moralistul Nicu Steinhardt sau de poetul, dramaturgul și filosoful Lucian Blaga, de esteticianul Tudor Vianu. Portretistica este de bună calitate și chiar dacă ea se mișcă pe coordonate arhicunoscute, pentru fiecare nouă figură universitară autorul nostru adaugă câte ceva nou, o notă definitorie sau un amănunt personal care întregește modul de a fi al celui creionat. Iată doar câteva dintre acestea. Pe Mircea Vulcănescu îl vede în ipostaza de orator, de om care știa multe și căruia îi plăcea să vorbească, astfel că, la discuțiile care aveau loc la sfârșitul unor conferințe, a vorbit mai mult decât conferențiarul; lui Vasile Băncilă îi relevă drept principală calitate cultul prieteniei; lui Pompiliu Constantinescu, stilul matur al expresiei: „Omul parcă se născuse matur, fără înflorituri tinerești”;
filosofului Virgil Bărbat, stigmatul de a fi fost fiul unui ins cu minte grosieră, neajutorată și o pretențiozitate lipsită de acoperire, respectiv al lui G. Bogdan-Duică; pe Grigore Moisil îl evocă în ipostaza de a da cu tifla nepricepuților, pe care îi desființa printr-o glumă sau un joc de cuvinte. Nici instabilul Călinescu nu scapă de observațiile sale, căci, aflat în fața unui public pentru o conferință, o întrerupe numai pentru că i se păruse că nu e ascultat cu prea mare atenție, dar face precizarea că față de el Călinescu a nutrit o afecțiune aparte, mărturisindu-i că, dintre toți asistenții lui Vianu, el seamănă cel mai mult în felul de a scrie cu stilul propriu de manifestare. Pe Noica îl caracterizează cel mai bine, definindu-l ca omul căruia „nu i s-a acordat nicio demnitate oficială cât timp a trăit”, dar și pe intelectualul care naște polemici sau își pune interlocutorii într-o situație paradoxală, obligându-i să-și modifice opiniile. În cazul lui Ion Marin Sadoveanu (Iancu Leonte Marinescu) ne dezvăluie amănunte interesante de familie, cum este acela cu privire la faptul că Urmatecu n-ar fi o ficțiune, ci o persoană reală, un ins cu numele
Petrescu, iar Amelica, fiica acestuia, „nu era alta decât mama lui Ion Marin Sadoveanu”.  În alte locuri, Edgar Papu face referiri la viața cotidiană a Bucureștilor, la genealogii și legături de rudenie pe care puțini inși le cunoșteau, dublate de incursiuni docte și uneori fastidioase în lumea cărților rare, a anticariatelor, a temelor și subiectelor care îl pasionau. Căci, în ultimă instanță, Edgar Papu e un specialist, un cunoscător intim al literaturii barocului și rococoului pe plan european, cu pasiuni uneori deconcertante, la fel ca Bazil Munteanu sau Alexandru Busuioceanu, oameni care mergeau cu informația până în pânzele albe. Pe lângă specializarea de nișă, pe lângă imaginea de ins cu pasiuni de bibliofil mărturisite, ușor uscat și aparent abstras din câmpul vieții sociale, Papu prezintă o față omenească surprinzătoare, în stare să se lege sentimental de oamenii cei mai ciudați și mai inaccesibili, să nutrească pentru ei și pentru familiile lor o venerație aparte. Faptul că unii dintre aceștia se dovedesc a fi buni familiști, părinți atenți la dezvoltarea  și educația copiilor lor, este pentru el o notă de aleasă curățenie sufletească, ce nu poate să nu impresioneze. Aici intervine o altă notă definitiorie pentru diaristul Edgar Papu, pe care îl descoperim în dosul multor pagini din acest jurnal ca pe un moralist autentic, atent la comportamentul ființei umane și la eudemologia omului creator, care trebuie să se supună unor reguli de atitudine umană care să-i releve înțelepciunea, atașamentul față de ceilalți. Din acest punct de vedere, el intercalează pe parcursul notelor sale o serie de meditații izvorâte din experiența sa și a altora, adevărate oaze de reflecții morale, cum ar fi cele despre autocunoaștere, despre efortul către obiectivitate, pedagogie, „plânsul purificator”, despre bătrânețe și moarte, modestie și smerenie etc., acordându-le oarecum calitatea de „sfaturi pentru tineri”, de recomandări  celor care vor să se dedice studiului. Poate că din această perspectivă trebuie citite mai multe din amintirile pe care el le inserează în pagi
nile cărții sale, înțeleasă grosso modo ca o carte de înțelepciune, ca sfaturile unui bătrân adresate celor care îi vor urma, cum ar fi cele despre Nicu Steihardt sau Dinu Pillat, oameni cu totul superiori semenilor prin lipsa oricăror vanități și invidii. Iată cum știe el să sublinieze această notă de afectivitate: „Din întreaga sa ființă respira mereu buna cuviință, reținerea educată, modestia, împăcarea și cea mai adânc trăită urbanitate, asociată cu o excepționlă smerenie lăuntrică. Se înclina totdeauna foarte adânc, cu un umil respect față de semeni”. Astfel de note sufletești ascunse, decelate cu greu le detectăm și în cazul altor personaje care i-au trecut pe dinainte, cum ar fi Ramiro Ortiz, D. Suchianu, Grigore Moisil, Perpessicius, George Murnu, Alexandru Elian, Vasile Băncilă, Ion Chinezu, Ion Biberi, Mircea Vulcănescu, George Oprescu, Pompiliu Constantinescu, Ștefan Nenițescu, Camil Petrescu, Cella Delavrancea etc., oameni despre care nu vom putea scrie de acum înainte fără să luăm în considerare și cele scrise de Papu despre ei. În general, el scrie despre oameni care au pășit în lumea de dincolo, indiferent că aparțin unor generații mai noi, precum Al. Oprea, Catinca Ralea sau George Ivașcu. Singura excepție pe care o face este cea cu privire la Ioana Petrescu de la Cluj, pe care o consideră un „excelent eminescolog” și a cărui carte despre Eminescu îi smulge aprecieri superlative, ca acestea:  „Ioana Petrescu ne oferă o serie întreagă și – potrivit metodei sale – nu uită să prezinte niciuna din metodele folosite de Eminescu din cosmogeneză, prețioasă materie primă a propriei poezii care, în cadrul grandioasei sale viziuni poetice, le transfigurează pe toate. Tocmai în expresia prin excelență sublimă a creației eminesciene a știut Ioana Petrescu să aducă, cu cea mai stăruitoare înțelegere și laboriozitate, una din contribuțiile sale eminescologice cele mai complete și mai exacte”. (E bine de subliniat un amănunt esențial, mai puțin cunoscut. Ioana Petrescu și cu mine am fost singurii clujeni prezenți la sărbătorirea lui Eminescu din 1989 de la București, unde l-am văzut pe profesorul Papu doar de departe, întrucât era o aglomerație extraodinară de invitați străini, care erau ținuți deoparte de cei din țară, transportați cu autobuze speciale la masă și la hotel. Nici profesorul n-a cunoscut-o personal pe Ioana, decât la colocviul Eminescu organizat de Uniunea Scriitorilor la Oradea, în iunie, același an, ocazie cu care am stat și eu întâia oară de vorbă cu autorul jurnalului de față, purtând pe chip și în întreaga sa ființă semnele unei suferințe adânci, pe care nu și-o mai ascundea. A ocolit pe cât se putea grupurile zgomotoase și întâlnirile cu sfârșit previzibil, preferând să stea mai mult în camera sa de hotel sau să se plimbe singur pe malul Crișului). Pe lângă portretistica sa bogată și extrem de diversificată, jurnalul său dă seama și despre câteva din momentele determinante pentru formația sa, cum au fost călătoriile sale în tinerețe în străinătate, menite să-i deschidă calea spre noi orizonturi de preocupări. E vorba de ieșirile sale în lumea europeană, de contactul cu marile metropole de cultură europeană, cum ar fi cele de la Viena și din Elveția, care l-au propulsat în alte medii de cultură și în alte cercuri de preocupări, de realități ale culturii europene pe care le va integra ulterior în sistemul său de valori. Astfel, merită să fie rememorată întâlnirea sa cu Thomas Mann, pe care l-a ascultat la Viena, dar și întâlnirile sale memorabile cu muzica clasică sau cu arhitectura superbă a orașelor vizitate. Ulterior a vizitat Canada, dar și Cuba, țară care l-a impresionat prin acea atenție pentru om care anulează spațiul certurilor și al scandalurilor.

Desigur că nu putem vorbi de biografia lui Edgar Papu fără să atingem două dintre momentele importante care i-au hotărât viața. Cel dintâi se referă la detenția sa în închisorile comuniste, în urma căreia și-a pierdut catedra universitară. Cea de a doua, privitoare la ideile sale numite „protoctoniste”, prea mult atacate și bagatelizate, care au făcut mult rău unei mai atente și mai adecvate înțelegeri a omului și a operei sale. Dacă privitor la acestea din urmă face doar referințe puține și întâmplătoare, etapa grea a detenției sale beneficiază din plin de referințe și documente cu caracter revelator. E vorba de mărturisiri directe, completate de episolarul schimbat între el și soție în perioada 14 iulie 1964 - 13 iunie 1965, dar și de note explicative ale fiului său.

E o perioadă extrem de critică din viața sa, venită într-un moment care să-i accentueze rana sufletească, adică în preajma Crăciunului din 1961 (a nu se uita că Edgar Papu a fost o ființă profund religioasă), adică în noaptea de 15 decembrie 1961, când locuința i-a fost invadată de un grup de opt vlăjgani, care i-au scotocit întreaga casă, făcându-se stăpâni pe multe din cărțile și manuscrisele sale, comportându-se cu o brutalitate și un cinism ieșite din comun. Fără să i se comunice de la început vina pe care a comis-o, fiind hărțuit și degradat din punct de vedere uman tocmai pentru a-l face cât mai vulnerabil. În cele din urmă, dosarul său a fost anexat grupului de intelectuali de curând arestați, acuzat de complot antistatal și înaltă trădare, în care a fost condamnat inițial la opt ani de închisoare, alături de Dinu Pillat și Nicu Steinhardt. Reconstituirea acestei nefaste întâmplări este făcută prin intermediul interviului acordat Mihaelei Miron, dar și prin notele fiului, care insistă asupra unor convorbiri ulterioare cu C. Noica, oferind date peremptorii și extrem de prețioase privitoare la modul în care a funcționat teroarea comunistă la noi și la sistemul de penitenciare și represiune prin care s-a manifestat. În cazul lui Edgar Papu, făptură plăpândă și bolnăvicioasă, acești ani de închisoare au reprezentat un atentat virulent la sănătatea și integritatea sa fizică. În al doilea rând, au însemnat adâncirea suferinței intime, morale și sufletești pe care soția sa a repercutat-o în mod direct, grăbindu-i debilitatea și moartea. Înțelesul superior al tragediei trăite se desprinde cu prisosință din scrisorile schimbate între el și soție, adevărat purgatoriu fizic și psihic pe care doi oameni atât de apropiați și de legați sufletește au trebuit să-l străbată. Cea mai mare lovitură a primit-o însă prin  pierderea iremediabilă a unor manuscrise și materiale documentare, între care s-au numărat mape cu manuscrise literare, aflate în treizeci de caiete diferite, dar și scrisori din țară și din străinătate, colecții de reviste, de zeci de cărți și de însemnări. N-a putut să recupereze ulterior mai nimic din toate aceste valori, încât motivațiile mincinoase ale torționarilor săi au lăsat urme adânci în echilibrul său existențial. Singurul manuscris recuperat, dar total inutilizabil, a fost cel despre estetica lui Dante, din care au fost smulse enorm de multe file, astfel că el n-a mai putut fi refăcut. Aici informațiile și completările ulterioare din note operate de fiul său au fost cu adevărat binevenite. Din păcate, acesta a produs uneori și grave erori de informație, cum este cea de la p. 163,  cu privire la faptul că piesa Avram Iancu a lui Blaga, apărută în 1934, ar fi fost dedicată lui Corneliu Zelea Codreanu. Lucrul nu poate fi adevărat, deoarece acest amănunt ar fi putut folosi ca un argument fundamental de Mihai Benic împotriva filosofului, dar știut este că acesta lipsește din șirul acuzelor din romanul Pe muche de cuțit. Pe de altă parte, se cunoaște prea bine faptul că poetul s-a ferit toată viața de a amesteca literatura cu politica și că n-a manifestat public niciun fel de  interes spre această zonă de publicitate. A trăit toată viața în alte sfere și e păcat ca tocmai fiul lui Edgar Papu să terfelească memoria poetului în acest fel. E recomandabil ca orice editor, chiar și cei care vin propriu-zis din sfera literaturii să fie mult mai atenți la astfel de aspecte care pot distorsiona adevărul și pot produce exagerări, prin informațiile lor eronate, de documentare, și să ne păstrăm în limitele adevărului, fără să afectăm memoria postumă a cuiva. Fără îndoială, timpul petrecut în detenție de către personajul nostru a însemnat una din cele mai negre pagini trăite și o lovitură puternică dată sănătății sale șubrede și propriului său destin creator, constituind o puternică frână în fața libertății sale de gândire și de construcție intelectuală. Spuneam mai sus că o altă chestiune care se ridică în legătură cu moștenirea scriitorului este aceea cu privire la tezele protocroniste pe care profesorul Papu le-a formulat și susținut în ultimii săi ani. Plecând de la o idee generoasă privind contribuția adusă de români la patrimoniul de gândire și creație al umanității, Edgar Papu a formulat în cartea sa Din clasicii noștri o serie de puncte de vedere privind modul în care scriitorii noștri au anticipat o serie de metode de creație sau formule artistice pe plan european, care ar trebui să reprezinte motive pentru o mai bună încadrare a realităților românești în destinul creator al umanității. Tezele sale și-au găsit și câțiva devotați susținători, dar care, venind cu toții din cercul revistei „Săptămâna” al lui Eugen Barbu, au stârnit numeroase rezerve și intervenții  polemice. Una dintre acestea a venit chiar din partea lui Gogu Rădulescu, pe atunci vicepreședinte al Consiliului de Stat, care a îndreptat discuția chiar în zona nefastă a unor simpatii fascizante. Acest mod de a pune problema a făcut ca întreaga discuție să fie orientată spre zone străine intențiilor și afirmațiilor profesorului, mai ales că nu i s-a dat voie să intervină spre a clarifica lucrurile, deoarece „în vremea lui Ceaușescu n-aveam voie să răspund și-atunci m-am simțit iarăși complet nedreptățit”. În jurnalul său a încercat, pe cât posibil, să ocolească subiectul, tocmai spre a nu da curs altor interpretări. A făcut-o doar în trecere subliniind noutatea și originalitatea construcției mănăstirii de la Argeș sau afirmând, în legătură cu Muzeul Satului, că transpunerea în practică a acestei idei a devansat cu trei decenii încercările americanilor în această direcție. O mai face o dată, indirect, atunci când citează din articolul lui C. Noica despre filosofia lui Camil Petrescu, considerând că ar fi reprezentat, la vremea ei, un act de manifestare protocronistă, pe care apoi îl anulează singur, așa cum notează cu amărăciune E.Papu: „Departe de-a manifesta înțelegere față de propria sa constatare, el exagerează judecățile protocroniștilor pentru a le invalida într-un chip mai convingător, atribuindu-le aprecieri pe care aceștia nu le-au emis niciodată. Desigur că a dorit să-și păstreze consecvența cu inițiala sa atitudine antiprotocronistă. Este, însă, foarte greu să păstrezi ceva fără a pierde altceva” (p.232). Pentru cititorul de astăzi jurnalul lui E. Papu e o lectură cât se poate de instructivă și o cale de a înțelege mai bine cele două epoci pe care le-a traversat autorul, perioada de extraordinară libertate de idei și everfescență literară interbelică și cea de literatură îndrumată și atent controlată de partid în anii epocii socialiste. E una din mărturiile revelatoare asupra epocii, la care trebuie să ne întoarcem ori de câte ori avem dubii.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.