top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Feminitate, zeitate și supliciu liric (Terezia Filip), nr.6(169),iunie 2017
Feminitate, zeitate și supliciu liric (Terezia Filip), nr.6(169),iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Terezia FILIP

FEMINITATE, ZEITATE ȘI SUPLICIU LIRIC

         În poezie, cuvintele și imaginile întrețes un cod ce, pe de-o parte, voalează stările și ipostazele asumate de poet, iar pe de altă parte – ce  paradox! – tocmai le trădează în chip subtil, expunându-le ochiului public, cititorului. Cu alte cuvinte, citim mereu în poezie reveriile, ispitirile, amăgirile, înălțările și eșuările eului care își face din țesătura poemului o modalitate de confesiune, se înveșmântă în ea pentru a ieși în lume, cumva deghizat, în metaforă, ca într-o mantie care-l expune și-l individualizează pe poet.Pururi tânăr înfășurat în manta-mi”, clama Eminescu despre sine. „Înveșmântarea” aceasta este atât de conformă cu felul de-a fi, cu ritmul în lume al ființei, cu privirea și percepția sa, încât ea face stilul personal, îl distinge și îl înalță pe creator aidoma unui postament de statuie. Încerc un astfel de sentiment la o primă lectură a poemelor din volumul pe care tocmai îl răsfoiesc – o țesătură lirică puternică și abil înnădită de Ioana Ileana Ștețco.

         A apărut recent la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca volumul liric titrat în tonalitate dramatică și rezonanță de cronică Ai să dai seamă, Doamnă!”, cu un Cuvânt preliminar de Al. Cistelelcan. Niciun alt titlu n-ar fi fost atât de ofensiv și provocator precum memorabilia replică insinuată de Negruzzi pe seama unei boieroaice din Moldova ce o avertiza, chipurile, pe Ruxandra Lăpușneanu că va să fie responsa­bilă de faptele  soțului ei. Ioana Ileana Ștețco își adresează sieși aceste cuvintele deloc îngăduitoare. Citit poetic, titlul spune mai mult decât memorabila replică din Negruzzi: că vine o vreme când timpul însuși îl somează pe individ.    

         Structura în trei capitole cu titluri ce par să opereze o grupare tematică impune cărții o ordine prestabilită probabil afectiv sau preferențial de autoare, căci stilul, viziunea și imaginarul celor peste o sută de poeme rămân mai mult sau mai puțin aceleași de la un capăt la altul al cărții. Capitolul I, Ai să dai seamă, Doamnă, autoreferențial și confesiv, e focalizat pe eu și pe gesticulația sau starea lirică. Cel de-al doilea, Amintirile ierbii se scurg în pământ, propune un recurs la memorie, o simbolică întoarcere spre origini, investigând resursele ludice și lirice ale ființei și ale creației, pe când capitolul III, Insomniile pietrei, tentează a releva liric ceea ce rămâne mereu nedescifrat, rezistent și ubicuu, o taină ce apasă asupra existenței cu o tărie de nezdruncinat. Simbolismul pietrei impune un cod poetic de mare forță și o anumită asprime a discursului liric, sentențios mai degrabă decât delectabil și tandru – dar mai este oare răgaz pentru delectare și încântare în acest fugit irreparabile tempus?1.

          De ce anume are a da seamă poeta? De tot ce trebuie să dea seamă un poet! De tot ce există și-l înconjoară, de lumea care-l conține, de timpul ce cur­ge, de cotidianul eclectic și derutant în care se află, de fericirea și nefericirea sa și ale altora, de împlinirea sau de neîmplinirea proprie, de lumina primită din astre și de felul în care-o fructifică, de talantul căpătat ab initio și apoi îngropat ori demul­tiplicat etc. Ioana Ileana Ștețco se simte avertizată de tot, căci liricul de secol 21 ia ca model infailibila veche formulă a cronicarului: Voi da seamă de ale mele câte scriu”.

          Dincolo de structura tematizată, de titlul avertizator, de codul poetic distinct, volumul liric Ai să dai seamă, Doamnă îmi apare, la prima lectură, de-o forță expresivă aparte: un imaginar liric originar și straniu, o tensiune sufletească camuflată pe cât cu putință în simboluri aspre, de-o aparentă duritate – ca un zid de piatră ce ascunde în interior flori gingașe. Poemele sunt, mai toate, moduri de raportare lirică a eului sieși și lumii, în grade diferite de intensitate a emoției, în tonalitate  diferite de ascundere sau devoalare a ei poetică.  

         Simbolismul pietrei, predominant în capitolul III, încifrează o tensiune existențială care nu lasă prea mult loc jocului, căci adevărul fiecărei manifestări, vârste, stări se cere imperativ rostit. Preluată, probabil, după un simbol nichitian2, piatra luminează în poezia Ioanei Ileana Ștețco, fiindcă visarea e o scânteiere, o căutare (Felinare de piatră), piatra surâde, căci nepăsarea, tăcerea, trădarea sunt forme ale pietrei de-a zâmbi  (Surâsul pietrei). Piatra se zbate, zâmbește, cade, „își face cuib între pietre” și „cântă un cântec de piatră”, piatra plânge încet, iar plânsul ei  „e ca vuietul mării” (Piatra plânge încet). În sfârșit, există un „nod de piatră”, se face „toamnă în pietre” și chiar în mișcarea prin lume, pașii primesc amprenta pietrei. Astfel, încercând a dezlega taina, poezia și mai mult o augmentează.

         Formula lirică esențial confesivă face discursul autoreferențial și dialogal uneori. Poemele consemnează stări și senzații ce definesc în metafore relația eului cu lumea ori se adresează unui sine interlocutor și martor omniscient. Ipostaziat într-o instanță impersonală, există în poemul Duplicitatea visării un Tu impersonal, un Ție ubicuu, zeitate tutelară, ce poate fi sinele însuși aflat într-un echilibru paradoxal cu eul. Acestui tu/ție poeta îi dedică gesturile, visările, năzuințele: „Ție/cel care asiști singurătățile mele […]/Tu/cel care indiferent socotești bucuriile/pe un răboj cu linii subțiri/[…]Ție/ți-am păscut turmele pe pajiștea insomniilor mele…”. Poezia e o transcriere a destinului poetic țesut din singurătate și căutare, din înfruntarea prejudecăților, din lacrimă și surâs, din îndoială și speranță stratificate după o arheologie a ființei: „cicatricile timpului meu/se așază peste cicatricile trupului meu”, iar rezultatul e poezie: „Ție/îți închin din duplicitate cupa visării/și tot prinosul inimii mele/din cea mai bună hârtie/peste care s-au rânduit litere vii/ce vor crește și se vor face poeme”. După formula mitică a jertfei, stările și experiențele eului se vor preface „fântână lină cu apă puțină”. Creația e supliciere îndurată în solitudine, iar apropierea de înțelesul cuvintelor – „grea ca un incest”, ba uneori e chiar o devansare a omenescului: „Când nu mai poți trăi ca om/te faci pasăre/[…]/deprinzi în cădere tainele zborului/te rotești până pierzi din inocență și din uimire (Sutienul roșu).  

         Inventariind suferințe, singurătăți, eșecuri, vise, speranțe, omniprezentă, actant și martor, protagonist și comunicator al propriului destin, poeta se autointer­pelează retoric și sentențios după formula „Ai să dai seamă, Doamnă”. Pentru ce? Pentru toate gesturile comise, pentru toate faptele petrecute voluntar sau ba, pentru experiențe și sentimente, pentru rolurile atribuite sau asumate, pentru dureri, vicisitudini, pentru imperfecțiunile clipei etc. În ton sentențios, de artă poetică, versurile transcriu o interpelare și o avertizare: „Ai să dai seamă, Doamnă/Pentru pajiștea pe care-ai visat/vise de aur și de pământ/pentru râul care păstrea­ză/forma sărată a trupului tău/Și pentru cântecu-n  formă de piatră/ce se adună neștiut în Cuvânt/ai să dai seama ridicând ochii/la cerul care ți se cuvine (Idem).

          Această femeie aspră va fi zeiță”, sună apodictic un vers din Nichita Stănescu, iar enunțul nichitian se aplică unor ipostaze din aceste poeme. Decodific în instanța feminină ce nutrește poemele o feminitate aspră și tandră, luptătoare și visătoare ce frecventează universul liric al Ioanei Ileana Ștețco din acest volum. Peregrinând prin textele lirice aflu, evident, nu fără dificultate, cum încearcă autoarea să-și ascundă cât mai abil tristețea, lacrima, singurătatea, deruta în metafore, unele bine meșteșugite, altele aruncate cumva la repezeală, cu oarecare indiferență, instrumentând liric orice Cuvânt aflat la îndemână. Țesătura lirică e un joc de gânduri, de ipostaze, de fărâmituri de senti­mente ori de stări, de dorințe și frustrări ce se ivesc fulgurant, scânteiază, fascinează ori supliciază și apoi se mistuie în fuga clipei. Chiar de aceea textul curge la limita logicii și a înțelesului, pe o muchie abia perceptibilă între real și imaginar sau „pe un tăiș de secure”, cum se exprimă autoarea. Textul saltă halucinant dintr-o imagine sau dintr-o metaforă în alta, dintr-o ipostază în alta, încât ai senzația unui film ce se consumă instantaneu din secvențe visate, ori schițate în fracțiuni de secundă. Stări când misterioase, când ferice alternează cu momente de adevăr cotidian, de aspre tristeți, clipe de reverie, cu senzații de neîmplire, de vacuum existential, de neputință a eului de-a schimba proiectul lumii în care se află. Doar a-l desena cât mai viu, cât mai persuasiv – atât e misiunea poetei, atât realizează poemele. Și aceasta e imens.

          Recursul la copilărie și sondarea sinelui sau a realului sunt sursele acestei poezii în notă sapiențială nu lipsită de o dimensiune stranie ce răzbate din unele versuri. Bunăoară: „Cu inima largă ca o pasăre în amurg/trec prin pietre/și pietrele cântă” (Bătaie pe loc) sau „pe trepte de piatră cobor în adânc/fulgi uriași sărută întinderile copilăriei”(Recurs la memorie) – căci ființa eului și cea a lumii sunt un eșafodaj de „straturi de umbră peste straturi de umbră/arheologia strigă pe limba jocurilor din copilărie (Idem). Într-o lume în care „vremile trec cu amănuntul” (Pe la noi), visul/visarea e motiv recurent și tehnică lirică, poeta ancorează în realitate din perspectiva visului de perfecțiune a lucrurilor: „Astăzi îmbrac haina visării” – mărturisește ea – „cusăturile o fac incomodă/și o fac transparentă”.

          Imagini insolite ori absurde interferă în lungul volumului cu secvențe de poezie memorabilă, de o frumusețe emblematică. Însăși țesătura existenței arată astfel. În perpetuă trecere prin real memoria depozitează secvențe de stări și fapte, de real și de posibil, de vis și de concret, iar poezia ia act de acest bazar existențial din sinele poetic și din lume. El poate fi redus la nimic:Prin memorie trec cum aș trece/prin târgul de vechi­turi/ atentă la tot ce foșnește/ atentă la nimicul de zi și de seară/și la formele lui (Recurs la memorie). Privind iscoditor în sine și în afară, ochiul inventariază palpabilul și posibilul, vede nevăzutul, căci privirea acută străpunge scoarța lucrurilor: „fac opriri dese și mă hrănesc din priviri/din sunete și din imagini/și din contururi nocturne/și din retrageri și din orgii și din spaime” (Idem). Coborând în memorie, ca într-o cavă în care sunt depozitate comorile ființei, poeta constată că „în memorie timpul se face/ca o minge de foc/lovește tot ce atinge/sunetul locurilor și amintirile lor/și aripi întinse se plâng” (Idem).

          Multă tristețe, multă duioșie și melancolie găsim într-un Exercițiu pentru serile lungi. Formula lirică eminesciană „când voi fi pământ” sună în vers modern, în stilul Ioanei Ileana Ștețco, la fel de nostalgic: „Când voi fi pământ voi da seama/Cu iarba lui de mătase,/cu lacrima dau seamă de ploile reci/și-n golul iubirii desena-se-vor păsări/pustietatea în zbor va cerne omăt/peste cărări care plâng. Iată aici ecoul postmodern al versului „M-or troieni cu drag aduceri-aminte”. În haina de sărbătoare a copilăriei sau a visului, emblematic veșmânt poetic, uitându-se înainte și îndărăt cu privire de laser, ochiul poetic vede suferințe și izbânzi, și neîmpliniri, vede cum se face literatura, cum se consumă realul în banalitatea-i mistuitoare: „și m-am uitat înapoi/nu departe de larma înțelesului/se întrec ocnașii cuvân­­tului/care la cârciumă,/care la casa de toleranță/care la biblioteca Academiei… (Duplicitatea visării).

          Volumul expune simbolic în multe poeme condiția feminină – Femeile tinere, Sutienul roșu, Izvoarele doamnei, Migrarea surâsului etc. – prinsă în mrejele unui cotidian ce vitregește și minimizează feminitatea inducând nostalgia ocrotirii și a tan­dre­ții, ca, de pildă: „Femeilor tinere ca și mierlei/le place răcoarea și apropierea de stâncă,/ca din întâmplare conturul se vrea mângâiat/în mătăsuri, în catifele, în purpuri/și în brocarturi” (Femeile tinere).

          Două poeme disting de departe tema femi­ni­tății asumate din perspectivă postmodernă: Ai să dai seamă, Doamnă și Pandora. Raportându-se la istorie și la mitologie, poeta se regăsește în gesturi și ipostaze din cele mai ofensive și mai relevante pentru misiunea feminității în lume: fie de a îmblânzi și împăciui istoria în unele circumstanțe, fie de-a păstra bine ascuns răul, pentru a nu se revărsa în lume alterând-o.

          Cum excursul existențial presupune experiențe și roluri diferite, ipostaza de Pandoră care-și poartă cu grijă cutia deasupra capului „prin văi certărețe” e una din cele mai persuasive din întregul volum. Laimotivul „My name is Pandora” sună emblematic, individualizând stilul și gestul poetic. Zeița ce, în mitologie, deschide din curiozitate cutia dăruită de Zeus, în care fuseseră închise toate relele, indică un simbolic gest feminin specific, menit a altera țesătura lumii. Peste văile încețoșate ale cotidianului, poeta se imaginează purtând cutia Pandorei, cu grija însă de-a nu da drumul în lume răului din lăuntru: „Mă văd trecând cu mare greutate/ Prin sângele vremii/Deasupra apelor – ceață/port cutia deasupra capului/prin văi certărețe/printre capcane/printre linii de orizont obosite […] târăsc o cutie pe care nu e bine/să o las descuiată” (Pandora). Scrisă cu pasiune și răbdare, dintr-un complex de sentimente reprimate ori convertite poetic – așa se nasc creațiile autentice –, poema e cât se poate de relevantă pentru poezia Ioanei Ileana Ștețco. Pandora, feminitate simbolică, poate fi centrul de forță al acestui volum liric.

          Vorbind despre singurătate, suferință, creație, despre visare și taină, purtate cu/în sine ca o povară a solitudinii poetice și a condiției feminine, poeta le celebrează liric într-un fel ferm și delicat, aspru și tandru. Volumul de față exprimă implicit o condiție și o atitudine specifice femeii în actualitate. Ea vede, cunoaște, simte și înțelege întotdeauna mult mai mult decât indică  suprafața cotidianului, indiferent de ipostaza în care se identifică – o Pandora, o Penelopa, o soție de voievod, sau orice altă zeitate și feminitate –  din care privește poetic lumea.

 

Note:

1. Vergiliu, Georgicele III, v. 248.

2. Nichita Stănescu statuează liric acest simbolism al pietrei, dar el e prezent și la Ion Barbu.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.