top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Comuniune eclesială în respectul și prețuirea memoriei (Ion Igna),nr.6(169),iunie 2017
Comuniune eclesială în respectul și prețuirea memoriei (Ion Igna),nr.6(169),iunie 2017 Print
Iun 28, 2017 at 11:00 PM

Ion IGNA

COMUNIUNE ECLESIALĂ ÎN RESPECTUL

ŞI PREŢUIREA MEMORIEI

          Cum să priveşti altfel cuvântul unui sacerdot despre identitate şi încredere în misiunea Bisericii decât ca pe o predică despre feţele memoriei. Fie şi rostită aceasta într-o împrejurare menită să celebreze un important act de istorie bisericească precum este întemeierea, în 1930, a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş. Cu atât mai mult am privit astfel conferinţa unui membru al ierarhiei, E. S. Jan-Louis Bruguès, Bibliotecar şi Arhivist al Sfintei Biserici Romane. Vorbind în faţa unei audienţe nu cu mult diferită de aceea care ascultă la altar ori, tot mai rar, la amvon cuvântul Bisericii. Audienţă însă care în mod fericit a cuprins, alături de nunţiul papal la Bucureşti, şi pe alţi membri ai episcopatului veniţi să omagieze Eparhia de Maramureş, chemată acum la o nouă viaţă şi pe întâiul ei Episcop, Alexandru Rusu.

          Monseniorul Bruguès este cel căruia Papa Ratzinger, ilustrul teolog, i-a încredinţat răspunderea patrimoniului Bibliotecii Apostolice Vaticane şi a Arhi-velor Secrete ale Sf. Scaun. Luând ca punct de plecare al conferinţei puternica exegeză teologală a lui Benedict al XVI-lea din ,,Gesù di Nazaret”, el a dezvoltat în faţa auditoriului de la Baia Mare o pasionantă hermeneutică a actelor memoriei. Devine mai clar că spre a cunoaşte făptura reală a fondatorului creştinismului e fundamen-tală trimiterea, în spiritul Evangheliilor, la evenimente istorice reale. La umanitatea istorică a Mântuitorului.

          În acest fel, actele memoriei practicate de creş-tinism, dar şi acelea ale fidelităţii proprii se raportează la câteva tipuri esenţiale: memoria locurilor; memoria apropierii, identică în viziunea catolică şi în aceea ortodo-xă. Împlinită, între altele, prin pasiunea pentru nesfârşi-tele pelerinaje proprii modernităţii; dar şi actul profund al memoriei sacramentale, năzuind să-i apropie pe oameni de izvorul viu al harului. De ceea ce Biserica poate şi trebuie  să facă pentru împlinirea misiunii sale.

          Şi în sfârşit, cea de-a patra faţă a memoriei – memoria scrierilor, memoria cărţii, a documentului. Memoria Bisericii şi a lumii. De nepreţuit. Care însă, afirmă înaltul prelat, nu trebuie să depăşească în importanţă celelalte întrupări ale memoriei. Prin re-curs la memoria documentelor se aduc în lumină eve-nimente şi oameni din scurta existenţă a Episcopiei de Maramureş, până la desfiinţarea sa în 1948. Efigia episcopului Alexandru Rusu,  ierarhul martir, dominând succinta rememorare din expoziţia pregătită de Vatican este prin sine evocatoare. O prezenţă ce impresionează peste timp. În fond, o altă faţă a memoriei atâta vreme acoperită de suferinţă şi de uitare.

          În 1996 conştiinţa noastră istorică a trăit revelaţia întâlnirii cu atâtea neştiute dovezi ale vieţii religioase din România, peste 150 de manuscrise, do-cumente şi hărţi, unele de la începutul creştinismului, expuse în Salonul Sixtin al Bibliotecii Apostolice: Mo-numenta Romaniae Vaticana – Mărturii Româneşti din Vatican. Evenimentul a stat sub semnul, unanim recunoscut ca deosebit de valoros, al Madonei Române, icoana Maicii Domnului, o miniatură dintr-un manuscris maramureşean din secolul XVI, cu ilustraţia în culori vegetale şi Fecioara îmbrăcată ca pe la noi.

          Sunt atâtea valori în acest tezaur de la înălţimea căruia Biserica ,,devine supraveghetorul memoriei”. O memorie care aparţine întregii umanităţi şi care în cuprinsul predicii monseniorului Bruguès a îmbrăcat haina preţuirii şi a încrederii în viitorul cărţii. Văzută ca un puternic suport spiritual al omului de azi: ,,să fim servitorii unui legământ nou, nu al literii, ci al Spiritului, căci litera ucide, pe când spiritul dă viaţă” (2 Cor 3,6). În virtutea acestei credinţe, spune conferenţiarul, ,,o carte poate deveni un prieten prin «trupul» ei, prin miros, prin structură, prin formă, prin vârstă şi prin locul ce-l ocupă în biblioteca noastră, în definitiv în inima noastră”. O imensă bogăţie de frumos şi adevăr.

          Şi totuşi, recunoaşte mai apoi, a rămas fără cuvinte faţă cu un anume ,,romanticism al sărăciei” care ar vrea ca Biserica să se elibereze ,,de aceste semne de bogăţie şi putere” ale culturii creştine. La ce bun acestea,
se întreabă unii. Opinii lipsite de temei în faţa optimis-mului de neînvins al slujitorului tezaurului vatican.

          Şi astfel Biserica merge pe drumul ei. Iar documentele pe care se întemeiază istoria acesteia sunt mărturii de mare însemnătate, adesea dificil de recuperat din spaţiile ascunse ale memoriei.

          Nu a stat, de bună seamă, în pre-ocuparea organizatorilor de la Baia Mare abordarea unor anume performanţe istoriografice relevate de expoziţia vati-cană. Dar nu pierdem ocazia de a ne aduce aminte de numele unui ilustru cunoscător al Arhivelor Vaticanului, fiu al acestei Dieceze greco-catolice – Aloisie Tăutu, 1895-1981. Teolog şi istoric care a cercetat îndeosebi uriaşa corespondenţă a papilor. Sunt mai cu seamă importante scrisorile papale din 1377 descoperite şi publicate de monseniorul Tăutu. Ele spun adevărul istoric cu privire la răpirea pământurilor românilor ,,din mâinilor valahilor schismatici – de manibus Vallachorum scismaticorum”; ,,locuitori şi băştinaşi” ai cetăţii Medieş, încă din vremea lui Ştefan cel Sfânt. Descoperirea a făcut epocă în istoriografia românească. Între altele, a dat titlul unei cărţi a acad. Ioan-Aurel Pop despre Românii şi puterea în regatul Ungariei medievale. Comen-tând scrisorile nobilei Caterina din Medieşul Aurit, isto-ricul scrie că acestea ,,confirmă vechimea imemorială a românilor pe baza unei tradiţii locale din regiunea Satu Mare fără nicio referire la elemente mitice”.

          Dacă destui au negat valoarea unor mărturii na-rative, mitice de felul celor ale lui Anonymus din Gesta Hungarorum, scrisorile papale publicate de Tăutu în 1966 au acum forţa documentului istoric de netăgăduit. Izvor de mitologii nesfârşite, opera cronicarului anonim ne îndrumă spre realităţi care se cer şi ele cunoscute. Anonymus scrie despre aceste locuri ale noastre ca şi cum le-ar fi cunoscut, cu ,,amănunte care puteau uşor scăpa altor cronicari”; de aici tot mai puternica noastră convingere, şi a destui altora, că anonimul regelui Béla de la anii 1200 a fost un român! Este o ipoteză. Dar dacă este unul şi acelaşi cu Stefanus Vancsa, originar din Onceşti – Maramureş. Căci acelaşi Aloisie Tăutu a scris, în 1962: ,,Nu trebuie uitat că primul cardinal-primat al Ungariei a fost un român: Ştefan Vancea (1253-1270) dintr-o familie originară din Maramureş”. Un maramureşean din Onceşti, spun istoriile maghiare, acest Stefanus Vancsá, ajuns sfetnic al regelui, apoi arhiepiscop şi cardinal catolic. Să fie el Anonymus? Sunt întrebări mai vechi, din 1934 unele, precum ale lui Popa-Liseanu, în Izvoarele istoriei românilor. Cine ştie, poate că alţi scormonitori ai memoriei istorice lucrează în tăcere la desluşirea destinului acestui maramureşean. Poate luminând mai bine raporturile Bisericii cu puterea în vremurile premodernităţii. Nu pentru vreun orgoliu oarecare, ci pentru adevăr. Arhivele Romei mai păstrează destule secrete.

          Privitor la istoria noastră, oricine ar fi acel căutător de documente, ar veni pe urmele lui Aloisie Tăutu, teologul şi istoricul cunoscător ca nimeni altul al Arhivelor vaticane, a cărui amintire se păstrează în satul copilăriei sale, Valea Vinului, din părţile sătmărene ale văii Someşului. Aici urmaşii lui încearcă să-i ocrotească adevărurile existenţei, să le facă mai bine cunoscute. Cu mai mulți ani în urmă, pe când memoria monseniorului Tăutu și a căsuței copilăriei sale din Valea Vinului era încă vie, casa nouă și încăpătoare a urmașilor a devenit, în anii 80, casă memorială. Privită ca o instituție a memoriei, virtuțile ei pentru credință și istorie pot părea stânjenite de evoluțiile confesionale. Eparhia de Maramureș n-ar trebui să rămână indiferentă. La 1 decembrie 1918, Aloisie Tăutu a fost la Alba Iulia, printre delegaţii la Marea Adunare, o personalitate care aparţine tuturor şi care trebuie preţuită mult mai bine.

          Cu mulţi ani în urmă, în 1975, aflat în Italia la un concurs, corul din Ardusat - un sat frumos din aceeaşi vale a Someşului, la câţiva kilometri doar de al lui Tăutu, consătenii mei şi neîntrecutul dirijor am fi vrut să-i cântăm cântece de-acasă şi un madrigal de Palestrina. Am umblat să-l invităm la concertul din grădinile Accademiei di Romania din Roma. În anii grei, dar rodnici ai emigraţiei, pentru arhivarul Sf. Scaun această bucurie n-a fost să fie. Căci a fost refuzul şi obtuzitatea unor funcţionari ai unui regim ateu.

          Ateu i s-a părut a fi şi Emil Cioran Excelenţei Sale nunţiului apostolic Miguel Buendia atunci când l-a prezentat auditoriului pe conferenţiar, vorbind şi despre intelectualii români din Franţa. O să răspund aici cu cele scrise nu demult într-o revistă italiana de către cardinalul Ravasi despre Cioran şi despre înalta spiritualitate a muzicii lui Bach şi Mozart. Cardinalul italian ne trimite la una dintre cărţile gânditorului român, Lacrimi şi sfinţi, din care citez: ,,Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu... Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach”. Şi astfel Cioran e mereu şi încă o dată surprinzător.

          E Vaticanul prea bine cunoscut. Şi e bine, ca maramureşeni, să mai facem o reverenţă prin vremi în amintirea unui mare prelat al Bisericii Greco-Catolice, mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa, născut în Bihor, dar având origini maramureşene. Mama mitropolitului îi spunea la Gherla, la Episcopie vicarului Tit Bud de la Sighet: ,,Avem neamuri în Maramureş”. Căci Vănceştii sunt familii maramureşene nobile, iar printre urmaşii acestora s-a aflat şi Ioan Vancea de Buteasa, vlădică a Blajului între 1869 şi 1892. Sub păstorirea sa Biserica a cunoscut importante evoluţii eclesiastice şi instituţionale, în respectul identităţii ei apusene şi răsăritene. Şi încă ceva: în mijlocul unei aprige opoziţii, Vaticanul se pregătea să-l ridice la demnitatea de cardinal al Sfântului Scaun. Ioan Vancea de Buteasa... ce-o mai fi oare cu bisericuţa din vremea sa, monumentul istoric din frumoasa aşezare chioreană.

          Cum să închei aceste întoarceri în timp fără să spun un cuvânt despre părintele Vasile Lucaciu, a cărui activitate misionară se aşază la temeliile istorice ale Episco-piei Greco-Catolice de Maramureş. El este ,,Umilissiom servo Basilio Lucaciu parroco rumeno di Sisesti Diocesi di Armenopoli”, care, în chestiunea nefericitei Episcopii de Hajdudorog scrie, la 12 iunie 1912: ,,Beatissimo Padre! La storia dei secoli passati c`insegna questa grande verità, che i popoli tutti, nelle loro più gravi lotte per la vita e per la fede, nella Catedra di San Pietro presso gli Augusti Vicarii di Gesù Cristo in terra, hanno sempre trovato difesa e sollievo come anche salvguardia dei loro diritti. Il popolo rumeno padre santo, è testimonio vivente di questa confortante verità”. Sunt pagini de argumente, vreo cincisprezece, mari, care atunci n-au fost luate în seamă. A urmat în decembrie 1914 misiunea lui Vasile Lucaciu la Roma „cu însărcina-rea confidenţială – cum el însuşi scrie – de a da şi a primi informaţiuni în cercurile mai ales eclesiastice asupra ra-porturilor politice dintre Italia şi România”. A fost dorinţa primului ministru Ion I. C. Brătianu de a afla şi „ce va face Italia”. Memoriul prezentat acestuia - atribuit greşit, din nefericire şi din prea mult zel, fiului său Epaminonda, într-o carte apărută la ,,Citadela” din Satu Mare în 2016 – memoriul lui Lucaciu cuprinde, insistent şi cu repetate argumente, şi ideea necesităţii concordatului cu Sf. Scaun. Când s-a semnat concordatul, în 1927, a putut veni apoi şi rândul Episcopiei Greco-Catolice din Maramureş, cu sediul în Baia Mare.

          Avatarurile înfiinţării acesteia în 1930 au fost succint evocate de către prof. univ. Ovidiu Ghitta. În cuvinte care, pentru cunoscători, se aşază cu distincţia şi forţa argumen-telor decisive în continuarea cărţii sale din 2001 despre Naşterea unei biserici. În Nordul acesta de Ţară.

 

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.